NE-MÎNGÎIERILE FILOSOFIEI

Închinarea magilor (frescă de la Ravenna)

În Apus, mai ales prin abuzul de raţionalism aris­to­telic al scolasticilor, s-a deschis, încă din zorii mo­der­nităţii, calea unor confuzii între teologie şi filo­sofie, dacă nu în rîndurile stricte ale teologilor şi filosofilor, în orice caz în conştiinţa publicului mai larg. Astfel de confuzii s-au perpetuat pînă azi, favorizate şi de laicizarea treptată a culturii moderne (fenomen generalizat în lumea euro-americană, mai cu seamă în ultima sută de ani). Sintagme culturale curente, precum “gîndire filosofico-religioasă”, “filosofie religioasă”, “credinţe şi idei reli­gioase” etc., au contribuit la sporirea confuziei. De ase­menea, un rol ne­fast a avut în această privinţă şi tendinţa unor filosofi moderni ai culturii (la noi cazul cel mai notoriu este cel al lui Lucian Blaga*) de a integra religia în sfera culturii omeneşti, la rînd cu “creaţiile” artistice, filo­sofice sau ştiinţifice.
De aceea, nu-i de prisos a reaminti, dintr-o per­spectivă religioasă ortodoxă, că nici prin originea, nici prin scopurile, nici prin mijloacele ei religia nu poate fi “fenomenologic” asimilată culturii şi că demersul teolo­gic nu este nicidecum o varietate mai pioasă a demersului filosofic. Raportul mai general dintre religie şi cultură este unul extrem de complex şi am fixat deja cîteva repere în această privinţă; de data aceasta ne interesează strict raportul dintre teologie (ca formă superioară a gîndirii religioase) şi filosofie (mai ales în pretenţiile ei metafizice), adică unul dintre aspectele particulare ale problemei.
Teologia nu trebuie în nici un caz confundată cu anumite manifestări relativ asemănătoare ale filosofiei, cum ar fi metafizica filosofică sau filosofia religioasă, cu care poate avea doar o compatibilitate limitată. Cum am arătat şi cu alt prilej, teologul, filosoful religios şi meta­fizicianul reprezintă tipuri funda­mental deosebite de raportare la adevăr. Teo­logul rămîne în afara “cercului vi­cios” al filosofiei; el subordonează raţiunea supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcîndu-se smerit în liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gîndului auto­nom. Filosoful religios, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, faţă de care se mişcă însă mai liber, permiţîndu-şi anumite interpretări “originale”, împinse pînă la riscul ereziei. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară raţional cu absolutul, avînd grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstracţie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decît să “admi­nistreze” o sumă de adevăruri veşnice, îngăduindu-şi cel mult o mai limpede formulare a lor, sau o mai sistematică ordonare; filosoful religios reinterpretează personal, într-o oarecare măsură, adevărurile revelate sau presupusele consecinţe filosofice ale acestora; în ce-l priveşte pe meta­fizician, acesta îşi proclamă exclusivist propriile adevă­ruri. La noi, bunăoară, un Dumitru Stăniloae a reprezen­tat tipul teologului, un Nae Ionescu – tipul filosofului religios, iar un Lucian Blaga – tipul metafizicianului. De aceea şi trebuie judecaţi şi creditaţi cu măsuri deosebite.
Este adevărat că religia şi filosofia au avut uneori o întîlnire rodnică în istoria spirituală a omenirii, în mă­sura în care cea din urmă a ştiut să-şi tempereze orgo­li­ile speculative. Este bine cunoscut cazul gîndirii “filosofico-religioase” indiene. În ultima vreme s-au pus tot mai mult în evidenţă şi originile “mitico-religioase” ale filosofiei antice greceşti, continuatoare în alt registru a străvechii sophía, înţelepciunea sacră (ce a constituit pînă tîrziu de­zi­deratul ultim al gîndirii eline). Constituirea teologiei creş­­tine, în primele veacuri de după Hristos (de la marii capadochieni pînă la Sfîntul Ioan Damaschin), n-a fost ea însăşi străină de experienţa filosofiei păgîne, mai ales platonice, neoplatonice şi aristotelice, valorificate din plin în formularea şi sistematizarea noilor adevăruri de credinţă.
Istoria filosofiei rămîne îndatorată, cu cîteva din­tre marile ei teme, unor teologi creştini de mare acuitate teoretică (Augustin, Pseudo-Dionisie Areopagi­tul, Maxim Mărturisitorul, Anselm de Canterbury, Toma de Aquino, Nicolaus Cusanus şi alţii). Chiar şi mai aproape de noi, curentul filosofic existen­ţialist a avut şi o viguroasă ramură creş­tină (de la Léon Chestov la Gabriel Marcel), ca să nu mai vorbim de curentul neo­tomist (Jacques Maritain, Étienne Gilson etc.) sau de cîţiva mari gînditori ruşi din exil (în frunte cu Vladimir Soloviov şi Nikolai Berdiaev). Şi exem­­plele s-ar putea înmulţi.
Nu vom scăpa însă din vedere că filosofia îşi are originea exclusiv în neliniştile omului întrebător, iar sco­pul ei este cunoaşterea raţională a lumii, aproximarea teoretică a unei ordini posibile şi inteligibile în aparenţa haotică a unei realităţi receptate la modul profan (şi care pînă la urmă cade mai bine în lotul ştiinţelor particulare). Iar dacă se întîm­plă cumva (şi se întîmplă!) ca realitatea să nu se potri­vească cu ideile (idealismul) ei, filosofia îţi răspunde cu Hegel: “Cu atît mai rău pentru realitate!”...
Pe de altă parte, ea rămîne neputincioasă tocmai în faţa morţii, pro­blema majoră a destinului nostru. Sau poate încerca să demonstreze chiar şi nemurirea sufletu­lui, cu mijloacele cele mai subtile ale raţiunii, aşa cum făcuse Socrate în faţa discipolilor săi, înainte de a-şi bea cucuta, dar de­mon­­straţia aceasta, chiar fără cusur, nu-i va putea opri pe ceilalţi să se teamă şi să plîngă (a se vedea dialogul pla­tonic Phaidon)…
Religia (şi implicit teologia autentică), spre deose­bire de filosofie, îşi are originea nu doar în omul care vrea să urce spre divinitate, ci mai ales în divinitatea ce vrea să coboare spre om. Gîndirea religioasă nu e nicio­dată autonomă şi stă, într-o măsură sau alta, sub semnul distinctiv al revelaţiei şi al harului. Pe de altă parte, ea nu se împot­moleşte, cîtă vreme îşi respectă statutul, în rigorile for­male ale logicii, ci le transcende prin credinţă şi trăire, avînd drept scop prioritar nu cunoaşterea, ci mîntuirea. Omul reli­gi­os “cercetează”, dar nu spre a-şi măguli “deş­teptă­ciu­nea”, ci spre “a deosebi duhurile” şi “a păstra ce este bun”**.
Religia, în starea ei nepervertită, nu iubeşte “cear­ta de vorbe”, lupta stearpă de opinii, anarhia subiecti­vi­tăţii omeneşti. Teologul (şi omul religios în genere) nu este, precum filosoful, un orgolios furat de mirajul “origi­nalităţii” sale, căci nu raportează totul la sinele său, ci-şi raportează sinele la Totul divin, care-i modelează sufletul şi viaţa. Religia nu pune accentul pe impecabilitatea dis­cursului luminat de raţiune, ci pe impecabilitatea trăirii luminate de credinţă. Creştineşte vorbind, cuvintele se sme­­­resc dinaintea Cuvîntului.

Răzvan CODRESCU

* Cf. îndeosebi Trilogia culturii şi Trilogia valorilor.
** Pretinsa interdicţie a “cercetării”, imputată adeseori creştinismului în ansamblu, n-are nici un temei scripturistic. Formula “Crede şi nu cerceta!” este o recomandare neoficială, particulară şi conjuncturală, apă­rută în sînul romano-catolicismului ca reacţie la excesele filosofi­zante ale scolasticii. Cel mai bun răspuns indirect la această problemă îl dau cîteva locuri din epistolele paulinice: “Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi sînt de folos. Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Corinteni 10, 23) sau “Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (I Tesaloniceni 5, 21).