Pagini

sâmbătă, august 09, 2008

PROFETUL SOLJENIŢÎN: LUMEA SFĂRÎMATĂ



DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN
LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)


Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertis-ment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?
Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occi-dentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”

Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.
Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...
Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...

Media confecţionează un „spirit al vremii”

Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]
Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.
Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca şi Estul

Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].
Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea .
Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă...
Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.
Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?
Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Traducere de
Răzvan Ionescu






„CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIŢÎN !”

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008). Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul şedinţei solemne de sfîrşit de an la Universitatea Harvard, a declanşat un potop de invective şi răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitaţia, în 1975, la fel cum făcuse în ultima vreme cu alte câteva sute de invitaţii asemănătoare, de data aceasta marele disident rus acceptă. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăşi. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris şi viu grai, comunismul, dar în acelaşi timp aflase, în noua lume în care îşi trăia acum exilul, lucruri primejdioase şi neliniştitoare, pe care simţea că nu le mai poate trece sub tăcere. Aşa că s-a gândit ca discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii. Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză şi-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa şi bună cunoscătoare a lumii occidentale, îi repeta soţiei scriitorului rus doar unul şi acelaşi lucru: “Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!”. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămânând neînduplecaţi în ploaia de vară, se aşteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica şi societatea occidentală, despre derapajul noţiunii de libertate către libertinaj şi dezlănţuirea patimilor, despre estomparea conştiinţei răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, despre “Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi chiar societatea însăşi, despre laşitatea politicienilor şi a intelectualilor, despre presa care îşi închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice şi a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăţi de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii! „Aici i-am enervat eu cel mai tare” – avea să recunoască oarecum ironic Soljeniţîn, care a arătat auditoriului cum aceeaşi concepţie despre lume izvorâtă din raţionalismul umanist domneşte şi în Apusul capitalist ca şi în Răsăritul comunist. Iar în faţa forţelor Răului care şi-au pornit atacul final omenirea nu mai are altă şansă decât să redescopere valorile morale, ridicându-se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aşa îşi încheia Aleksandr Soljeniţîn faimosul său discurs de la Harvard. Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănţuit o adevărată urgie. Comentatori politici, jurnalişti, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până şi soţia preşedintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Naţional de Presă, pentru a spune că nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcţiile. Toţi, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii spunând: “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt”, sau: „A arătat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare”, sau: „Americanii sunt de vină că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător”, sau: “Partizan al războiului rece... Fanatic... Mistic ortodox... Doctrinar feroce... Romantic al politicii... Radicalism conservator... Discurs reacţionar... Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ... O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea... Nu i-am publicat oare cărţile? De ce nu ne este recunoscător?!...” – şi tot aşa mai departe. În sfârşit, erau şi o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu obstinaţie: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!”. După ce lucrurile s-au mai calmat şi au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea «să nu trăiască în minciună» în U.R.S.S., totul era în regulă – dar «să nu trăiască în minciună» în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljeniţîn!”.
Oare de câte ori viaţa sau semenii i-au spus aşa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”? A luptat curajos, pe front, cu arma în mână, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin şi comportamentul soldaţilor ruşi după capitularea germană. În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală în urma interceptării unei astfel de corespondenţe. Aşadar, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Anchetat la Lubianka şi Butîrki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda i se descoperă o tumoare malignă. De astă-dată viaţa însăşi pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Şi totuşi scapă ca prin minune. Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viaţă undeva în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Începe să scrie. Dar după ce povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, o primă mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului la intervenţia lui Hruşciov (interesat în realitate doar să-şi rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism şi de oamenii lui), încep să i se confişte manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris” (atenţie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Aşadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică şi i se retrage cetăţenia. „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”... Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetăţenia în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decoraţie de la Elţîn (pe care l-a dispreţuit) şi se apropie în nişte limite de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnităţii poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci şi de prăbuşirea lui. Limitele şi le explicase, într-un fel, încă din 1973, în „Scrisoarea către conducătorii URSS”: „Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. La urma urmei, cine a fost Aleksandr Soljeniţîn? Şi de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veşnicul disident? A fost un naţionalist, aşa cum s-au precipitat mulţi să-l eticheteze? Un duşman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljeniţîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frica lui Dumnezeu”, un creştin care şi-a asumat pînă la capăt, fără rest, condiţia şi spiritul Evangheliei. Pentru societatea românească de astăzi, discursul său rostit cu 30 de ani în urmă la Universitatea Harvard este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuşi de puţin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruţătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare şi observaţiile lui Soljeniţîn ca şi urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se întâmplă acum. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Aşa cum adevărul rămâne acelaşi, aceleaşi vor fi şi reacţiile. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conştiinţe ale lumii noastre, care, conştientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel: „Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corecta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită atârnând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!” (Viţelul şi Stejarul, 1973). Aleksandr Soljeniţîn a reprezentat, într-un fel, paradigma paradoxului existenţei creştine. Un paradox dificil de asumat şi mai cu seamă greu de urmat cu consecvenţă. O existenţă petrecută pe pragul fragil dintre „deja” şi „nu încă”. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâşia îngustă a acestui prag, creştinul îşi cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotinţă sau darul deosebirii), rămânând veşnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăţie n-are cum să-i aparţină, dar pe care el, creştinul, e dator să o parcurgă iubind-o şi mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care ştie că prin ceea ce face în această lume poate dobândi armonia paşnică a veşniciei.
La vârsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljeniţîn „s-a cărat” în sfârşit „de aici”, din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rânduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din ţara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranţă, s-a urcat pe înălţimi! Un creştin, unul dintre cei mulţi din lumea asta mare, care a ştiut că e de datoria lui să se lupte pe faţă cu Răul, domolindu-l, fie şi numai „până la o vreme”, în nădejdea că va putea respira cândva aerul tare şi rarefiat din altitudinea Împărăţiei.

Răzvan IONESCU
(text apărut iniţial în Gazeta de Transilvania)


NOTA AUTORULUI: În aceste condiţii, lipsa totală de reacţie a B.O.R. cu prilejul mutării la cele veşnice a lui Aleksandr Soljeniţîn nu poate decât să nedumerească. O dată în plus.



46 de comentarii:

  1. Va marturisesc ca, ajuns cu cititul catre sfarsit, mi-au dat lacrimile.
    Rugaciunea aceea mi se pare extraordinara: "Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!".

    Adaug si eu, pentru mine care nu pot spune ca sunt foarte curajos: Ajuta-ma, Doamne, sa am si eu curajul de a spune adevarul in ciuda dispretului celor din jur.

    RăspundețiȘtergere
  2. La ce Rusie veche se gandea Soljenitin domnilor, la Rusia pogromurilor, ar putea intreba un vigilent activist multicultural de teapa dlui Neamtu. Cine e fascistul asta de Soljenitin? Cum de-si permite sa diabolizeze "fenomene insuficient studiate" precum globalismul? De ce nu a cerut si Soljenitin cateva burse acolo, ca sa stea sa studieze temeinc fenomenele despre care vorbeste. Abia astept o lectura mihailnemtiana a lui Soljenitin. Un gulag "pe linie".

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumos textul lui Soljenitin, dar la fel de frumos - cu ideea lui "Cara-te de aici, Soljenitin!" - si textul lui Razvan Ionescu. Paradoxul lui Soljenitin, al dlui Razvan Ionescu, si al constiintei crestine, este, cred, ca, desi crestinul nu este din lumea aceasta, si ca atare e mereu luat in bombeu, el totusi face locuibila lumea aceasta. E ca un copac care inghite dioxid de carbon si respira oxigen. Sigur, apoi vin baietii de la electricitate si ii taie crengile, ca impiedica firele de inalta tensiune si cablurile telefonice, progresul adica, vin aia de la sosele si ii toarna asfalt peste radacini, vin golanii si ii rup crengile pentru doua-trei fructe, vine omida, vine iarna, vine seceta, dar el e cumva acolo. Si nu face umbra pamantului degeaba.

    RăspundețiȘtergere
  4. Va multumesc mult...chiar imi doream de cateva zile sa citesc discursul asta si ma pornisem pe cautari,ramase zadarnice. Dar astazi la intrarea pe blogul dumneavoastra - surpriza, am gasit fara sa mai ostenesc. E uimitor ca astfel de lucruri erau spuse inca de acum 30 de ani.
    Dumnezeu sa il odihneasca in pace!

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Mircea Platon:

    „Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. […] De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.” (Evrei 11, 37-12, 2).

    RăspundețiȘtergere
  6. Despre Soljenitin, Mihail Neamtu, de ce nu? Cum vrea clientul. Banii, se intelege, in avans.

    RăspundețiȘtergere
  7. Un model si un exemplu de demnitate crestina. A traversat veacul fara sa aiba constiinta ca este altceva decat o trambita a lui Dumnezeu. Buna observatia cu Rusia pogromurilor si comparatia cu pomul. Mari roade a dat, putini au indraznit sa le culeaga. Activistii si arivistii, plapanzii impresionati de placerea propriilor impostatii nu au cum sa-l pretuiasca pentru ca isi percep brusc, limpede si irevocabil masura vacuitatii solemne ce-i gonfleaza otios.
    "Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate , ca aceia se vor satura ;(...)Fericiti cei prigoniti pentru dreptate , ca acelora este Imparatia Cerurilor ; Fericiti veti fi , cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra . Bucurati-va si va veseliti , caci plata voastra multa este in ceruri!"
    Ne-a fericit si pe noi putin Razvan Ionescu prin aceasta traducere si prin
    articol. Nu pot decat sa-i multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  8. Felicitari pentru articol! Excelent! Dumnezeu sa-l odihneasca!

    ps: de ce tace BOR?
    Pai daca Soljenitin ar fi fost roman, patea ce a patit si parintele Calciu...

    RăspundețiȘtergere
  9. are cineva textul in engleza, va rog? id voroncas@gmail.com

    RăspundețiȘtergere
  10. Îl are, desigur, traducătorul. Dacă nu mă înşel, l-a găsit chiar pe internet.

    RăspundețiȘtergere
  11. http://www.firstprinciplesjournal.com/articles.aspx?article=1012&loc=fs
    l-am gasit aici, tot
    traducerea de aici are ceva probleme, dar merge... oricum ne-ar cam trebui alta. Asta e text cat o bomba nu gluma...N-am eu timp, ca as incerca o trad.

    RăspundețiȘtergere
  12. Apropos de "lumea sfaramata" a lui Soljenitin. In Cotidianul de marti, Neamtu deplange disparitia identitatii Marii Britanii. Dupa ce a socotit drept legionara orice incercare de a apara identitatea romaneasca, dupa ce a echivalat dezastrul produs de emigrarea a milioane de romani cu "darul libertatii", iata ca acum Neamtu moare de grija Angliei. Probabil pentru ca textele impotriva Islamului se platesc mai bine in USA, in vreme ce textele impotriva Romaniei vechi se platesc mai bine in UE. Asa ca in Cotidianul Neamtu scrie impotriva EUrabia, in Idei in dialog scrie impotriva Romaniei si pentru EUrabia. Simplu. Iata ce scrie Neamtu despre Marea Britanie: "Marea Britanie - cândva un bastion al liberalismului politic - ne oferă imaginea unei ţări fără identitate. Repudierea fără nuanţe a întregului trecut colonial, degradarea prestigiului monarhic, diluarea credinţei în Biserica Anglicană, socialismul economic, rata demografică negativă, criza iminentă a sistemului de pensii, precum şi rata masivă a imigranţilor din arii culturale puţin compatibile cu lumea occidentală fac din viitorul Angliei, al Ţării Galilor şi al Scoţiei o destinaţie tot mai greu de recunoscut."

    Aha, si Romania veche, cu pogromurile, cu pogromurile. Ce sa-i faci daca noi nu avem umanul trecut colonial al Angliei!

    RăspundețiȘtergere
  13. Lui Mihail Neamţu nu-i pasă de trecutul României pentru că nu-i pasă de viitorul ei. Îi pasă însă de trecutul Vestului, pe de o parte fiindcă îi pasă de viitorul locului unde doreşte să-şi petreacă zilele. Pe de altă parte, dacă nu va putea face carieră în occident, nu i-ar conveni să trăiască într-o Românie conservatoare. Conservatorul adevărat este determinat de slujirile lui; în schimb, conservatorul impostor, deşi continuă să vorbească despre valorile conservatoare, le va instrumentaliza, se va sluji el de acestea. Tocmai de aceea, cît timp mai există conservatori autentici, proiectul lui Neamţu este în pericol. Fiindcă Neamţu nu are nimic de apărat, ci doar de construit. O carieră, în primul rînd. Şi cum ştie din poveste că marile construcţii cer jertfe mari, a început prin a zidi înăuntru prieteniile şi valorile vii, adevărurile rănite de minciună şi uitare. Cu asemenea materiale, e de aşteptat ca altă „mănăstire, mult mai luminoasă/ Şi mult mai frumoasă”, meşterul neamţ să nu mai poată ridica vreodată, şi cu atît mai puţin ceilalţi „nouă meşteri mari, calfe şi zidari” de pe la NEC. Dar, ca şi în balada românească, „Domnu-i asculta/ Şi pe ginduri sta,/ Apoi poruncea/ Schelele sa strice,/ Scări să le ridice,/ Iar pe cei zidari,/ Zece meşteri mari,/ Să mi-i părăsească,/ Ca să putrezească/ Colo pe grindiş, / Sus pe coperiş.”

    Manoli, Manoli…

    RăspundețiȘtergere
  14. Dl Baconsky revine. Auziti ce zice despre unii reactionari, stiti voi care: "La noi, asemenea încarnări (reactionare, n.m.) par lovite de cel mai provincial mimetism. Există cîţiva intelectuali români trăitori prin Apusul european sau american care dau cu tifla establishment-ului intern, copiind (la adăpostul ignoranţei noastre colective) „modelul“ neoconservatorului (a)doctrinar. Căci ei nu se exprimă ca think-tankeri aliniaţi la politica lui George Bush. Sînt doar poeţii unei Românii „vechi“, pe care o idolatrizează neopăşunist. Atîta vreme cît societatea noastră nu va fi realmente occidentalizată, lupta lor va părea meschin-contradictorie, precum o fugă de Bach intonată sub bolta de chirpici a unei bisericuţe de ţară."

    RăspundețiȘtergere
  15. Care va să zică, ori avem fugă de Bach şi catedrale în urma unei „reale” occidentalizări, ori bisericuţe de ţară şi lălăieli de babe (colivare, fireşte), cum vor neopăşuniştii. Baconsky şi Neamţu gîndesc în logica lui ori, ori. Reacţionarii vor în schimb ca lucrurile să aibă locul lor, ca lucrurile să fie în rînduială. Reacţionarii cred că există un rost propriu lucrurilor. Dar pentru Neamţu şi părintele lui spiritual, asta înseamnă maniheism, înseamnă a confunda relaţia de cauzalitate cu cea de corelaţie, cum îl acuza dumnealui pe M. Platon. Este limpede însă că problemele de logică ale lui Neamţu, nu ţin de o gîndire defectuoasă, ci sînt consecinţa pierderii locului propriu. Altfel spus, logica lui Neamţu este afectată de o ontologie deficitară. Iar teologic vorbind, vedem confirmate cuvintele „ce-i va folosi omului dacă va cîştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26)

    RăspundețiȘtergere
  16. Domnii mei,
    Va rog sa imi iertati cutezanta cu care revin in acest club crestin. Faptul ca il barfiti aici pe acel tinerel ce incearca acum sa devina romano-american, ma tempteaza sa intru si eu in vorba...
    Imi aduc aminte de acea vorba folosita des atat de romîni cat si de evrei, care in traducere livreasca se zice: "a manca rahat". Sunt multi oameni pe lumea asta care manînca rahat de nevoie. Nu e bine ce fac, nici pentru ei, nici pentru specia umana, dar pentru ca o fac din obligatie, putem sa-i lasam in pace. Unii dintre ei ajung insa sa manace rahat cu placere, ba chiar le place sa o faca la modul exhibitionist. De acestia, cred ca nu putem decît sa rîdem... Periculosi sunt insa aceea care vor sa impuna placerile lor masochiste ca normative pentru ceilalti...
    Poate ca ma insel, iar tinerelul de care scrieti aici e inca doar la primul nivel. Am vazut insa ca singura lui reactie la moartea lui Aleksandr Soljeniţîn a fost sa publice pe blogul lui textul penibil al unui mare mancator de rahat care este, intre altele, director al Institutului Coprofagic (anti-)Romîn.

    RăspundețiȘtergere
  17. Israel dixit! Cât de crude şi de universale sunt adevărurile lumii acesteia!

    RăspundețiȘtergere
  18. Observ ca iar se itz...esc teribilisti cu apetenta catre coprofilie si coprofagie, care incurca livrescul cu livreaua si cu iasca. "Domnii mei"?! Du-te bre la domnii tai si lasa-ne! Tu nu esti crestinul lui peste (ICHTUS), esti doar un vag putzin prajit. Daca tot scrii, macar incearca sa ai umor, scrie "livresca", iar daca nu poti si daca nu ai, nu te mai screme atat... Sa pastram igiena blogului!

    RăspundețiȘtergere
  19. Rog bloggoslovul -comentator cu vana buna- sa nu incurajeze decrepitudinea cu iz de mahala de dragul culorii. Cacaniul este mizer si in pictura, d'apai in discutiile despre acest mare Om a carui memorie o glorificam.

    RăspundețiȘtergere
  20. Domnu' Iulian,
    va rog cu umilinta sa scuza-ti atemptatul la limba rumîneasca produs fara voie de un biet ovrei aflat departe de meleagurile copilariei lui...

    Acum stiu ca pe un ovrei de-al nostru il chema Livrescu, iar nevestei lui toata strada ii zicea Livreasca. Poate de aceea am gresit...
    Sa ma scuza-ti va rog...

    Din sincer respect pt. Dvs., sper ca indrazneala mea nemaipomenita a
    fost cea care va suparat asa de tare, iar nu vre-un antisemitism gregar s-au vre-o sinpatie pentru ICR si oamenii sai.

    RăspundețiȘtergere
  21. Cred că e tîrziu şi sîntem puţin obosiţi. În orice caz, nu de aici se strică "igiena" blogului.
    Mie-mi place umorul evreiesc (şi sînt sigur că - mai pe lumina zilei - nici d-l Capsali nu-l dispreţuieşte).

    RăspundețiȘtergere
  22. Din pacate pentru comunicarea interpersonala, exista motoarele de cautare pe internet, iar raspunsul la banuiala mea a venit mai curand decat cel pe care l-am jignit, fara voia mea. Am aflat ca dl. Capsali are intr-adevar legatura cu ICR. Sustin cu toata seriozitatea ca aceasta institutie a devenit o promotoare a coprofagiei intelectuale, si nadajduiesc in continuare ca dl. Capsali este sau a fost o exceptie acolo.
    Inca odata imi cer iertare, si dispar in neantul internetului.

    RăspundețiȘtergere
  23. Asta cu Livrescu si Livreasca e foarte buna. Categoric cea mai gratioasa si isteata scuza pe care am primit-o in ultima vreme. Se accepta cu aplauze. Din respect pentru Dvs., o sa va spun ca indrazneala este buna daca se sustine cu staif. In ceea ce priveste apropourile de final, o sa va transmit o vorba pe care sigur o mai tineti minte din copilarie, iar eu o am in bagajul meu balcanic: Sictir!

    PS Vad ca pseudo... a (re)aparut si trage concluzii care trec de la copro la antropo- fagie. A inaintat, dar sictirul ramane.

    RăspundețiȘtergere
  24. Ştiţi care-i cel mai scurt banc, nu-i aşa?
    Iţic: Bacşiş?
    Ştrul: Sictir!

    RăspundețiȘtergere
  25. Interventia domnului Iulian Capsali este salutara. Chestiunea este ca tinerelul si ceilalti, mai virstnici de linga el care l-au produs, nu sint niste simpli mincatori de cacat. Daca lucrurile stateau asa, nu ne-am mai fi pierdut timpul cu ei. Nu cu niste mincatori de cacat s-a lupta Soljenitin. Itzac ne confunda cu niste vidanjori pentru ca nu-si da seama de proportiile raului care ameninta acest neam. In timp ce comunistii au retezat toate fructele, tot rodul ales al acestui neam, neocomunistii travestiti in (neo)consevatori lucreaza acum mai ales la radacina neamului. Si nu o fac cu securea, ci cu otravuri (di)stilate prin Apus, mai fine si mai putin dureroase decit cele levantine.

    RăspundețiȘtergere
  26. Nu ştiu dacă intervenţia d-lui Capsali va fi fost "salutară" în context, dar observaţiile pe care le faceţi în continuare sînt dureros de adevărate. Răul de pe urmă este mult mai parşiv decît cel dintîi, iar disoluţia mult mai accelerată. Dar asta face parte, de fapt, şi din "profeţia" lui Soljeniţîn, ceea ce-l face astăzi cu nimic mai puţin actual decît ieri.
    În ce ne priveşte, jucăm aceeaşi carte falimentară a istoriei naţionale pe care am jucat-o, la nivelul clasei politice, dar şi al intelighenţiei "oficiale", şi înainte de instaurarea comunismului (care tocmai pe acest fond s-a împiciorongit mai lesne şi a căpătat un chip mai monstruos şi mai pervers decît în orice altă ţară din Estul Europei, cu excepţia U.R.S.S.).
    Avem o "elită" ruptă de popor şi gata oricînd, pentru interesele ei contextuale, să-l sacrifice din mers, cu trecutul lui cu tot.
    Nu e cazul, dar dacă s-ar mai naşte o generaţie "legionară", ar decima-o din nou, fără să-i tremure mîna. Dovadă că, şi dacă nu mai sînt "legionari", ea se străduieşte să-i inventeze, identificîndu-i conjunctural cu tot mai puţinii apărători ai bastionului ortodox (nu zic ai Bisericii, pentru că la noi, după cum se vede, tragic şi paradoxal, instituţia bisericească începe să fie din ce în ce mai puţin un garant al Ortodoxiei).

    RăspundețiȘtergere
  27. Tot ce imi doresc este sa nu cadem in derizoriu si cu instrumente, cum bine zice dl. Fedorovici, din arsenalul vidanjorilor mai degraba. Pentru ca faptele sunt prea incarcate de semnificatie. Ori a le expedia la bascalie nu face decat sa se distraga atentia de la context si de la consecinte.
    Si expozitia de la ICRNY, a fost dezbatuta gresit, pentru ca a fost bagatelizata. Mie nu mi s-a parut ofensatoare estetic sau ideologic, asa cum destul de superficial a fost perceputa. Ori in acea expozitie se intrevede o intreaga satanofanie pe care inca nu a comentat-o nimeni. Tot ce s-a vazut este zvastica de pe curu' calutului roz de plastic!? Lucrurile cred ca stau cu mult mai grav, si este neplacut sa vezi ca institutiile statului sunt contaminate de o asemenea viziune secularizanta, care proclama libertatea totala de expresie, auto-ironica (post-moderna), dar de fapt dusa pana la demonie. Acea expozitie prefigura de fapt o "biserica", avea toate datele unui cult intors pe dos, cu "fresce", "sfinti", "altar", "obiecte de cult". Aici duce "fuga de centru [care] a îmbogăţit creativitatea europeană şi i-a sporit puterea de fascinaţie." Aici duce fuga de Hristos...

    RăspundețiȘtergere
  28. eratta
    Or, a le expedia...

    RăspundețiȘtergere
  29. Este posibil ca ultimele stropşeli ale lui Mihail Neamţu şi Teodor Baconsky să trădeze îngrijorarea cu care elita presimte că, pentru prima dată, ea nu mai este indispensabilă. Oroare! Bokanovskificaţii gîndesc, sînt spontani şi au iniţiative personale!
    Dar schimbarea se petrece şi la marile altitudini: deşi nu mai sînt indispensabili, intelectualii progresişti au intrat în nişte indispensabili. Printr-o neaşteptată modificare gramaticală, adjectivul s-a transformat în substantiv. S-au poate că nu a fost decît o greşeală alchimică? Să nu-l fi prevenit oare Culianu pe Patapievici să nu ia de bune formulele din caietele sale? Oricare ar fi fost cauza transmutaţiei, problema e că indispensabilii cu pricina au o pată suspectă în dreptul dosului. Iar dacă Patapievici consideră că pata respectivă are conturul României (vezi articolul destinat „specificului naţional” din Politice), să nu ne mai mire „realizarea” recentei expoziţii ICR de la NY. Cum ar spune Neamţu, intrat şi el cam tot pe atunci în perechea respectivă de izmene (pereche unică, precum elita), avem de-a face aici cu „o ideologie perfect chestionabilă” (Oh, yes, poor thing, in fact he meant “questionable” which in Romanian means “necinstit”. Dear him, how fast Romanian became so foreign a language …)

    RăspundețiȘtergere
  30. Da, domnule Capsali, ce bine ca s-a facut aceast expozitie ICR de la New York ca sa inteleaga tot romanul ce vrea sa zica dl. Baconsky printr-o societate "realmente occidentalizata". Se pare insa ca, judecind dupa reactiile localnicilor, romanii i-au depasit pina si pe americani in occidentalizare... Ma intreb daca Bach, un compozitor drag dlui Baconsky, s-ar mai fi simtit inspirat sa compuna vreo lucrare dupa vizitarea acestei expozitii. Poate doar un un requiem sau vreun Stabat Mater...
    Daca dl. Baconsky ar fi fost crestin (nu mai zic "teolog"!) ar fi dorit ca societatea noastra sa fie nu occidentalizata, ci crestinata. Or, daca Occidentul nu mai este crestin de mult, inseamna ca a occidentaliza o societate inseamna, de fapt a o decrestina (atunci cind societatea respectiva este crestina, fireste).
    Iata insa ce oferim noi Occidentului: niste produse straine de sentimentul romanesc al fiintei. Mai mult, dupa cum ati aratat-o asa de clar, din punct de vedere teologic ele sint efectiv niste produse dracesti.

    RăspundețiȘtergere
  31. Errata:

    "Sau poate că nu a fost decît o greşeală alchimică?"

    RăspundețiȘtergere
  32. Poate ca daca iconografii contemporani l-ar reintroduce pe Jehonias in reprezentarea Adormirii Maicii Domnului miinile pingaritoare ar fi mai putin indraznete si ar ezita inainte de organizarea unor expozitii hulitoare ori inaintea redactarii unor eseuri fatarnice.

    RăspundețiȘtergere
  33. errata:
    am scris din graba eratta, iar mai sus:
    "Or, in acea exp..."
    La mine sunt copiii toti acasa si este mare tambalau...

    RăspundețiȘtergere
  34. Patapievici s-a intors de unde a plecat si unde ii e locul, printre corifeii corectitudiniipolitice si ai "avangardei" de la Observatorul Cultural. E asteptat si Mihail Neamtu.

    Articolul lui Caius Dobrescu ne indica inca o data de ce, candva, a scris si domnia-sa la Dilema. Nu e vorba doar de un prototip fizic, ci si de o orotunditate a scrisului care il asaza in familia onctuoasa a lui Neamtu/Baco/Plesu si alti "copii de suflet ai lui Allah si spahii".
    Vezi aici: http://www.observatorcultural.ro/IN-DEZBATERE*categoryID_37-articles.html

    RăspundețiȘtergere
  35. Speriat de furia polemica a dlui Capsali si descumpanit de gandul ca legatura dansului cu ICR ar fi adevarata cauza a acestui episod coleric, m-am ascuns intr-o mansarda izolata a Ghetoului, cu ganduri de sinucidere mediatica. Desigur, dupa cum a sugerat Amfitrionul, as fi putut porni si de la ipoteza ca este vorba doar de simpla oboseala, sau poate de oboseala amestecata cu un antisemitism remanent.
    Nu inteleg de ce vorbele de "duh" evreiesti sunt mai putin potrivite unei postari despre Aleksandr Soljenitin decat injuraturile turcesti, dar asta e... Ce sa zic, poate doar sa fac urmatoarea comparatie: ce este permis intre evrei, dupa cum se deduce si din banc, nu-i este permis unui goim catre un evreu, asa ca injuratura turceasca ar fi putut fi, in alte imprejurari, un pretext bun pentru o reclamatie la liga anti-defaimare.
    Iarasi nu pricep de ce nu poti numi rahat un articol ca al patapieviciului despre Soljenitin, cand este alcatuit exact din aceasta materie... Faptul ca rahatul patapieviviului si al gastii lui contine si otrava distilata il face mai putin rahat decat cel "adevarat", organic, propovaduit de inaintasii lor? Deci, departe de mine gandul de a minimaliza faptele neo-comunistilor de astazi deghizati in neo-conservatori... Dimpotriva, iar daca am fost gresit inteles, sper ca acum m-am exprimat mai limpede.
    As vrea sa explic totusi cum am ajuns la aceasta "metafora" care s-a dovedit, iata, nefericita... Tinerelul de care faceam vorbire, a scris si el ca tot omu' aflat la studii si burse tot felul de materiale alcatuite exact din acea materie. Faptul ca le-a scris in "taina", pentru uzul strict al "specialistilor", ar putea fi trecut cu vederea, pentru ca nu-i asa, a fost omu' obligat s-o faca, sa ia odata hartia aia pe care scrie phd sau master, sau ce-o fi... sau sa incasese omu' cecul, ca sa nu moara de foame. Iata insa ca nu de mult, tinerelul a inceput sa scoata de la naftalina aceste opusuri puturoase cu o satisfactie proprie unui coprofag exhibitionist.

    RăspundețiȘtergere
  36. Facem ce facem şi tot la rahat ajungem!
    Poate intervine jb-ul cu vreun proiect de "reconstrucţie a imaginarului"...

    RăspundețiȘtergere
  37. N-ar fi rău. Pentru că, vedeţi, asta e ideea: nouă, "ăstora", dacă se întîmplă să ne pută, s-ar putea să ne trezim peste noapte... "antisemiţi" (cum s-a trezit, la vremea lui, şi Soljeniţîn însuşi).
    Or, asta ar fi o nedreptate mai mare decît ne poate face "elita" de goim despre care a venit vorba (la incitarea post mortem a aceluiaşi Soljeniţîn - fatal "cap al răutăţilor" pentru orice "lume sfărîmată").

    RăspundețiȘtergere
  38. SICTÍR, interj. (Arg.; în expr.) Hai sictir! = pleacă! marş de aici! şterge-o! Din tc. siktir.Sursa: DEX '98. Pentru "sterge-o", poti sa mergi si la Centrul Wiesenthal, ca nu are ce sa constate, poate doar ca esti un pseudo-evreu cam neserios. Orice evreu care se respecta cultural stie ce inseamna "sictir" si faptul ca incriminata vorba nu este injuratura. In rest, vad ca te-ai mai rafinat nitel in scris, dar obsesia rau mirositoare inca ti-a ramas, ceea ce imi da nadejdea ca, daca te mai sictiresc de cateva ori, o sa devii un tip de-a dreptul respectabil si responsabil. Pentru ca, in apropouri, cum ca, vezi bine, as fi omul ICR-ului dar bine camuflat pe blog, basca antisemit, nu te deosebesti prea mult de tinerelul la care faci vorbire. Si el este un expert in apropouri, ca si matale. Si cum stilul este omul, stau sa ma gandesc ce diferente exista intre rahatul lui si al dumitale.

    RăspundețiȘtergere
  39. Diferenţele ar fi următoarele:

    1) Unul e nemţesc, altul e evreiesc (ce diferenţă mai radicală?)
    2) Unul pariază pe Occident, altul pe Orient
    3) Unul vrea să pută (d-aia-i stipendiat), altul pute cînd vrea (muşchii lui)
    4)Unul e "recent" (chiar dacă se dă "vechi"), altul e chiar vechi (de vreo 4000 de ani)
    5) Unul are viermişori englezeşti, altul "viermi neadormiţi" (scrie la Carte)
    6) Unul e din Isarlîk, altul dă şi el cu sîc...
    7)Unul trage hăis, altul trage cea (de aceea discuţia bate pasul pe loc)

    Asemănarea este, dincolo de ontologie, una singură: nostalgia bovarică a rahatului turcesc.

    RăspundețiȘtergere
  40. Mare pacoste dictionarele astea online... Nu ai ocazia sa vezi si un cuvant mai incolo:

    SICTIRÍ, sictirésc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A alunga pe cineva (înjurându-l); a înjura pe cineva. – Din sictir. Sursa: DEX '98

    SICTIRÍ vb. v. drăcui, înjura, ocărî.
    Sursa: Sinonime

    RăspundețiȘtergere
  41. bloggoslovule, te rog sa-l mai chemi pe Ion Barbu in ajutor. Omul nostru nu are proprietatea termenilor balcanici, nici macar cu dictionarul in fatza. Este, vorba moldoveanului, rahat (de trandafiri, daca vrea) cu perje. Adica are o predispozitie la perversiunea gustului. A se adauga si putzina varza...

    RăspundețiȘtergere
  42. Fac apel şi la înţelepciunea creştinească, şi la cea evreiască, să ieşim din această fundătură rău mirositoare (din toate punctele de vedere). Nu cred că ar fi prea mult pentru acest sfîrşit de vară fierbinte...

    RăspundețiȘtergere
  43. Se pare ca pe terenul Soljenitsyn domnii Baconsky si Ionescu se intalnesc mult mai fericit decat pe terenul Corneanu. Hotarat lucru, e mai lesne sa vorbesti despre altii decat despre ai tai. Daca n-ar mai fi pe lume si alti romani, romanul nostru s-ar simti de minune si ar cuceri pana si simpatia mapamondului. Dar, asa, nu-l lasa si pace romanasii lui! Pentru "intelectualul public" din Romania l'enfer c'est les autres roumains"...
    Despre straini, numai de bine!

    RăspundețiȘtergere
  44. Ei, cum mai presimte observatorul amenintarea slavofila! Deh, avantajele panopticonului ...

    RăspundețiȘtergere
  45. Părintele Justin Pârvu despre menirea şi răspunderea jurnalistilor:

    Un gazetar… este omul de luptă, fără temere. Pe el nu-l interesează repercursiunile pe plan personal de pe urma scrisului lui. El luptă pentru adevăr! E un soldat al cuvântului.

    Sunt şi ziarişti care tălmăcesc aşa compact, istoric, diferite foi. Dar nu spun nimic în acelaşi timp. Au grijă de două-trei coloane, să umple spaţiul. Ca să-i ameţească pe toţi, o învârt şi nu spun nimic. Şi alţii… într-o frază pot să te facă să iei foc.

    Ziarist, neziarist, trebuie însă să ţină cont de cuvântul „răspundere”. Să răspundă cu tot curajul de ce-o scris azi. Dacă îl întreabă cineva mâine, el trebuie să menţină ferm ceea ce o scris. Şi-atunci vedem: dacă riscă. Pentru că vin unii şi te ameninţă - nu mai ai voie să scrii, te-am eliminat din breaslă, că-ţi taie salariul şi altele, să te sperie. Nu trebuie cedat nici un milimetru din linia întâi a adevarului. Dar dacă presa este în mâna străinilor şi nu este în mâna noastră proprie, ce să mai zici? Şi interesul acestor neromâni este să distrugă Ortodoxia.

    De exemplu, s-au apucat ei, unii, să trateze problemele Bisericii, când ei habar n-au de rânduielile bisericeşti. Au fost într-adevăr mulţi dintre oamenii Bisericii care au mai căzut. Măi, oamenii aceştia au căzut, dar harul lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează prin ei, pentru că nu se amestecă păcatul cu harul lui Dumnezeu. Preoţia este un dar mare de la Dumnezeu pe care l-a lăsat omului. Acum nu înseamnă că dacă harul lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatul omului, de-acuma să ne permitem orice. Dar unii urmăresc doar defăimarea aceluia, nu vor îndreptarea lui şi aşa se reuşeşte să se facă o sminteală a creştinismului ortodox, în primul rând. Au greşit şi alţii…S-a greşit şi la budişti, s-a greşit şi la mahomedani, s-a greşit şi la evrei şi la catolici, s-a greşit peste tot! Dar vezi prea bine că nu se leagă nimeni de ei, se leagă numai de noi, ortodocşii, asta fac, ca să poată lovi cât mai mult în ţara şi credinţa noastră. Aşa îi şi recunoşti… Deşi mai sunt şi unii printre noi care-şi pun haina de oaie peste blană şi fac pe ortodocşii… Parcă există un front, un duh, străin şi duşman, anti-Ortodoxie!

    Însă, în pofida tuturor greutăţilor, ziaristul trebuie să izbândească. Gazetarul cu conştiinţă ortodoxă, care pune cuvânt bun pentru Biserica lui Hristos, poate fi mai mare în faţa lui Dumnezeu decât mulţi dintre clericii de azi.

    (Sursa: blogul lui Marcel Radut Seliste, 28 iulie 2008)

    RăspundețiȘtergere