TRADIŢII POPULARE LEGATE DE CICLUL PASCAL

Floriile la ţară (foto: Sorin Toma)

Lăsatul Secului şi Păresimile

Postul Paştelui sau Postul Mare, fixat în funcţie de data anuală a sărbătorii, durează 40 de zile (cît a postit şi Mîntuitorul retras în pustie), fiind de altfel denumit popular “Păresimile” (cuvînt ieşit – oricît nu s-ar părea – din latinescul quadragesima). Lăsatul/Lăsata Secului (Zăpostitul) se face, după rînduiala Bisericii, în doi timpi: Lăsatul Secului de carne şi, o săptămînă mai tîrziu, Lăsatul Secului de brînză.
E vremea acum să se împace om cu om (postul nu-i post, dacă ţii duşmănii), împăcările fiind adeseori pecetluite cu chefuri şi hore. Se fac plăcinte cu brînză, se bate alviţa şi se mănîncă musai cîte un ou fiert, zicîndu-se: “Ou, ouşor,/ Fie-mi postul mai uşor!”. După cre-dinţa tradiţională, “cu un ou se astupă şi cu un ou se destupă gura la Paşti”. Masa, cu tot ce-a rămas pe ea, se lasă neridicată pînă a doua zi de dimineaţă, pentru ca peste noapte să se înfrupte şi morţii. Numai oalele se pun cu gura în jos, ca să nu fie pagubă în casă.
Lunea de după Zăpostit se numeşte Lunea Curată (denumire co-relativă cu Săptămîna Albă). Acum se face Spolocania sau Spălă-cania: gurile se clătesc ritual cu borş sau cu rachiu, se spală bine vasele în care s-a gătit “de dulce” sau “de frupt” (în unele părţi, operaţiunea aceasta e rezervată zilei următoare, numite chiar Marţea Vaselor), se aduce “apă de nea” de la pădure şi se stropeşte casa, pe dinăuntru şi pe dinafară.
Tot acum se face, pe alocuri, şi darea în tărbacă a cîinilor sau jujeul, obicei straniu şi desigur precreştin: cîinii sînt zburătăciţi pe uliţi cu joarde şi pietre, li se leagă tinichele de cozi şi oamenii (mai ales copiii) fac haz de spaima şi schelălăielile lor.

Caii lui Sîntoader (prima săptămînă din Postul Mare)

Stranie din cale-afară este sărbătoarea numită “Caii lui Sîntoader”, ce începe în sîmbăta din prima săptămînă a Postului Mare şi se întinde pe nu mai puţin de 8 zile. Sîntoader, cel care-l ţine pe dracul de păr (dar care n-are nimic de-a face cu vreun Sfînt Teodor din calendarul bisericesc!), are cai nărăvaşi, cu care nu-i bine să ai de-a face dacă nu ştii cum să-i îmblînzeşti. După unii, nici n-ar fi cai propriu-zişi, ci un fel de feciori-cai, cu copite, cozi şi coame bogate, părăsiţi oarecînd de drăguţele lor. E totuşi o legătură tainică între ei şi caii din sat, care sînt acum, oarecum preventiv, mai bine trataţi ca niciodată.
Răstimpul e folosit pentru multe vrăji. Fetele mari, în prima dimi-neaţă de Sîntoader, ca să aibă păr frumos (“Sîntoadere, Sîn-toadere,/ Creşti cosiţa fetelor/ Cît coadele iepelor”), şi-l spală cu o fiertură vegetală din care nu lipseşte omanul/Inula helenium (pe care, cînd îl culeg, îl “plătesc” cu pîine şi sare depuse la locul cu pricina: “Oman mare, Domn mare,/ Eu îţi dau ţie pîine şi sare,/ Tu să-mi dai mie o coadă de păr mare!”) şi în care se pune şi lapte de iapă. Nici o fată nu iese din casă în ziua de Sîntoader înainte de a se fi spălat pe cap, “căci altminteri caii le vor paşte părul”.
Tot acum, copiii mai răsăriţi şi junii se fac fraţi de cruce, jurîndu-se aşa (pe pîine şi sare, sau chiar pe vin amestecat cu cîteva picături din sîngele fiecăruia): “Eu ţi-oi fi frate/ pînă la moarte./ M-oi lăsa de pîine şi de sare mai bine/ Decît să mă las de tine!”. Asemenea frăţie îi ţine legaţi pînă la moarte. Iar dacă unul moare, celălalt continuă să-l pomenească aşa: “Avusei şi eu fărtate/ Şi n-am avut de el parte!”.
Femeile fac colivă pentru morţi sau împart colaci însemnaţi în chip de potcoavă. În zilele de Sîntoader nu se mai toarce, nu se mai sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă la cloşcă, nu se iese la pădure, nu se fac petreceri, nu se umblă noaptea pe uliţi. Auste-ritatea aceasta e conformă, în general, cu cerinţele postului, chiar dacă raţiunile ei sînt mai degrabă magice decît religioase.

Miezul Păresimilor (la jumătatea Postului Mare)

Miezul Păresimilor sau Păreţilor este mijlocul/jumătatea Postului Mare şi cade în miercurea celei de-a patra săptămîni din post. Ziua aceasta este cu stricteţe păzită mai ales de către femei, care nu lucrează nimic, ca să nu-şi piardă, cum se crede, sporul peste an. Este însă îngăduită şi recomandată numărarea ouălor (elemente de bază în perspectiva praznicului pascal) pe care le-au făcut pînă atunci găinile din gospodărie. Dacă numărul acestora iese cu soţ, se zice că-i de bine.
Fetele cred că vor fi mai ochioase dacă în această zi ajung să se spele pe faţă la rîu chiar în momentul cînd se trag clopotele la biserică (unde seara se face slujbă de priveghere).

Lazărul/Lăzărelul (în ajunul Floriilor)

Numele acestei sărbători se leagă desigur de Sîmbăta lui Lazăr, care, în calendarul bisericesc, precede Floriile. În fantezia populară, Lazăr cel înviat din morţi a devenit însă un personaj pitoresc, legat probabil de nişte vechi obiceiuri păgîne privitoare la moartea şi învierea naturii. În ţara Mioriţei, Lazăr – alintat îndeobşte “Lăzărelul” – e văzut mai ales ca un ciobănaş care, plecat cu oile la păscut, se urcă într-un copac, să le culeagă frunze, dar cade de acolo şi se prăpădeşte în floarea tinereţii. În scenariul popular, mireasa lui, Lăzăriţa, în rochie albă şi cu coroniţă de flori pe cap, îl plînge mută de durere, mişcîndu-se înainte şi înapoi, în mijlocul unui cerc de tinere fete. Ele umblă aşa din casă în casă, iar din cîntecul tărăgănat al însoţitoarelor reiese că, în cele din urmă, trupul ciobănaşului, găsit de surorile lui (sau, în altă variantă, numai de sora lui mare mare, soţia lui Dragobete), udat cu lacrimi, scăldat în lapte dulce şi acoperit cu frunze de nuc, înviază şi se preface în flori.
O legendă mai hazlie pretinde că moartea Lăzărelului s-ar fi tras din dorul de plăcinte: mamă-sa, ocupată cu torsul, nu-i face pofta, iar el, tăvălindu-se de necaz în jurul ei, se înţeapă în fusul scăpat din mîna femeii. Tot surorile sînt cele care îl bocesc, iar de atunci ar fi rămas şi obiceiul jelitului la mort. De altfel, sîmbăta respectivă este dedicată pomenirii morţilor (“Moşii de Florii”), pentru care se fac şi se împart mai cu seamă plăcinte. În Muntenia şi în Dobrogea, femeile se abţin de la tors.
În mod firesc, Lazărul anunţă şi apropierea Paştilor, cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului: „Lazăre,/ Nefericitule,/ Cînd vor veni Paştile?”. Şi Lazăr, de colo: “Iată-le, iată-le după uşă,/ Cu mielul de gît!”.

Floriile (cu o săptămînă înainte de Paşti)

Aceasta este denumirea populară a sărbătorii din duminica ce precede Săptămîna Patimilor. Pe alocuri i se spune şi “Duminica Vlăstarilor”. Fiecare creştin care duce la biserică flori de primăvară şi primeşte în ziua de Florii ramuri de nuc sau de salcie, sfinţite de către preoţi, devine vestitor al marii sărbători a Intrării Domnului în Ierusalim. De fapt, ramurile de nuc şi de salcie amintesc de ramurile de finic (copac specific din zona Ţării Sfinte) cu care mulţimile L-au întîmpinat odinioară pe Hristos. Aşezate la icoane, sau deasupra uşilor şi a ferestrelor, aceste ramuri protejează casa şi pe cei ce locuiesc în ea. Nu mai puţin importantă este folosirea lor pentru tratarea diferitelor boli, de-a lungul întregului an.
Salcia poartă, în conştiinţa poporului, binecuvîn­tarea Mariei. Se zice că atunci cînd Fecioara a trebuit să treacă un rîu, salcia s-ar fi plecat peste apă, înlesnin­du-i trecerea. Drept răsplată, Maica Domnului a binecuvîntat-o, hărăzindu-i să nu se facă niciodată cărbune (ca bietele “lemne de foc”) şi să fie purtată an de an la altar. Conform tradiţiei, cu crengile de salcie sfinţite în biserică oa­me­nii se întorc acasă şi, după ce ating cu ele creştetele pruncilor, ca să crească mari şi fru­­moşi, le anină la icoa­nă, păstrîndu-le peste an. Trei mîţişori (muguri) de salcie înghiţiţi la Florii l-ar pă­zi pe om, tot anul, de durerile de gît. Dacă dădea furtuna sau grin­dina, se credea că aces­tea puteau fi oprite tot cu mîţişori de salcie sfinţită, afu­mîndu-se cu ei fie casa, fie ograda. Se pu­neau mîţi­şori şi-n apa în care erau scăldaţi copiii de ţîţă, ca să fie apăraţi boli şi de deochi.
Abundă obiceiurile locale legate de spălarea pe cap în ziua de Florii: unii se tem să se spele, ca nu cumva să albească, precum pomii aflaţi în floare; alţii, dimpotrivă, cred că dacă se spală cu o fiertură de busuioc şi ciucuri de prapor purtat la o înmormîntare de fată mare, ba dacă mai şi varsă apa la rădăcina unui păr, vor avea plete mai frumoase şi mai bogate. În unele părţi, fetele fierbeau, la miezul nop­ţii dinspre Florii, apă cu salcie şi busuioc, iar ziua se spălau cu ea pe cap, zicînd: “Cu­mu-i părul înflorit,/ aşa şi păru-mpletit!/ Cum te uiţi la păru-n floare,/ aşa şi la fata mare!”.
În unele zone ale ţării, de Florii, se agaţă într-un pom înflorit şi mărţişorul primit de 1 martie. Din vechea sărbătoare romană – Floralia – închinată zeiţei Flora nu pare să mai fi rămas decît numele. Vechii semnificaţii de reînviere a naturii i s-au adăugat cu timpul semnificaţii legate de pomenirea celor adormiţi: se fac pomeni, iar mormintele se curăţesc şi se împodobesc cu crenguţe de salcie. În popor se spune că aşa cum este vremea de Florii, aşa va fi şi de Paşte. Postul nu s-a încheiat, dar celor care îl ţin Biserica le dă în această zi dezlegare la peşte. Mîncatul peştelui de Florii - ca şi de Buna Vestire - nu este însă o obligaţie religioasă, cum par să creadă unii, iar pentru cei ce nu postesc, mîncatul de peşte cu tot dinadinsul nu are în sine nici o noimă.

Marţea Seacă (Marţea Mare)

Denumirea de “Marţea Seacă” (numită aşa, desigur, ca şi vinerea aceleiaşi săptămîni, cu referire la imperativul abstinenţei radicale) şi tradiţiile populare legate de ea – nelucratul, scăldatul ritual etc. – n-au nimic bisericesc, ci sînt vădite resturi de credinţe şi practici păgîne.

Joimăriţa (Joia Mare)

Numele acestei sărbători populare vine de la Joia Mare (joia din Săptămîna Patimilor, numită şi Joia Neagră, sau, mai rar, Joia Seacă), personificată de imaginaţia populară în chipul unei năluci monstruoase, locuind în funduri de pădure, pe pustii sau în creierii munţilor, înarmată de obicei cu un vătrai şi cu o căldare de jăratec, pedepsind mai ales femeile şi fetele leneşe (de pildă, în mediul tradiţional, pe cele ce nu terminau de tors pînă în Joia Mare, cărora le ardea degetele şi fuioarele netoarse). Se crede că dacă doarme cineva în această zi, va fi netrebnic tot anul. În ea nu se doarme, dar nici nu se lucrează. Femeile n-au voie decît să facă borş şi să roşească ouăle pentru Paşti.
Oamenii obişnuiesc – unii chiar în curtea bisericii – să facă focuri pentru morţi, din vreascuri rupte cu mîna, sau să aprindă lumînări pe morminte, cu credinţa că în preajma Paştilor morţii se pregătesc să vină în vizită pe pămînt. “Focul morţilor” e însoţit de pomeni (cu mîncăruri şi băuturi de post). Nu se spală rufe în Joia Mare, ca să nu se scurgă lăturile la morţi, în loc de ce li se dă de pomană. Joimăriţa le inspectează pe toate, să vadă dacă s-a respectat datina. Copiii umblă cu toaca prin sat, cîntînd: “Toacă tocănelele,/ Joia, Joi-mărelele./ Paşte popa vacile/ Pe toate ogaşele,/ Duminică-i Paştele”. Tot acum cade şi “Nunta urzicilor” (acestea, o dată înflorite, nu mai sînt bune de mîncat; dar nici zile de post nu mai sînt multe...). În unele părţi, tinerii obişnuiesc să facă “strigare peste sat”, dînd în vileag greşelile sau smintelile unor membri ai comunităţii.
Lepădarea lui Petru (inclusă în cele 12 evanghelii citite seara în biserică), săvîrşită în apropierea unui foc, stă la baza obiceiului ca în dimineaţa Joii Mari, înainte de a cînta cocoşii a treia oară, oamenii să aprindă focuri prin curţi.

Vinerea Seacă (Vinerea Mare)

În Vinerea Mare, în cadrul domestic, nu e îngăduit altceva decît să frămînţi şi să coci pască (pe alocuri, e „pogorămînt” şi pentru cozonaci, dar în nici un caz nu se va face pîine!). Se ţine post negru, iar principalele griji sînt ca dimineaţa să calci peste un obiect de fier (ca să nu te mai loveşti tot anul!), iar seara să mergi la biserică şi să treci pe sub Sfîntul Aer/Epitaf. După slujba Prohodului, nu numai biserica se înconjoară de trei ori, ci şi propria casă, cu lumînarea aprinsă adusă de la biserică şi cu care se face cruce pe fiecare perete, ca pază împotriva stihiilor. De altfel, lumînarea – ce e bine să se aprindă şi la Înviere – nu se aruncă, ci se păstrează ca un fel de talisman: o poţi reaprinde peste an, dacă stihiile se răzvrătesc, căci are putere mare şi sfîntă. În seara Vinerii Mari se aprind lumînări şi pe la morminte, ce se lasă acolo pînă se trec de tot (chiar cu riscul de a fi furate de babe şi folosite la fel de fel de farmece).
E loc în această zi şi de lecuiri minunate. Se crede că poţi scăpa de guşă dacă ţi-o speli cu apă neîncepută, înainte de răsăritul soarelui, sau dacă ţi-o atingi cu trei oase găsite pe aiurea (dar tot pînă să răsară soarele) şi zici: „Vinerea Seacă,/ Guşă seacă!”. Cică dacă nu scapi aşa de guşă, măcar nu-ţi creşte mai mult... De mare efect ar fi şi să te cufunzi de trei ori într-o apă rece în zori, sau să umbli desculţ prin rouă: tot anul bolile te vor ocoli.

Sîmbăta Mare şi cele trei zile ale Paştelui

În seara Sîmbetei Mari există – mai ales în Ardeal, Bucovina şi Basarabia – tradiţia focurilor de Paşti. În unele zone focurile se fac în comun, toţi aducînd lemne pentru a le întreţine peste noapte (cui nu contribuie, îi merge rău peste an, expunîndu-se şi riscului de a fi jefuit punitiv de lemne din gard), în altele fiecare casă are focul ei. Focurile de obşte se fac de obicei în apropierea bisericii. În Ardeal, pe alocuri, se dă drumul la vale unei roate în flăcări, pe cîte-o coastă de deal. Ceasul Învierii îl vestesc cocoşii. Norocoasă este familia al cărei cocoş cîntă primul, căci aceleia îi va merge bine tot anul şi va fi fruntaşă în sat.
La Înviere se merge spălat şi primenit cu hainele cele mai bune, de preferinţă chiar noi (de aici, probabil, se trage şi expresia “Paştele fudulul”). Acum toată lumea trebuie să meargă la biserică, pe-acasă rămînînd doar cei neputincioşi. Cine e bun-zdravăn şi nu se duce la biserică de Înviere cade bolnav peste an, sau păţeşte alt necaz mare. În unele părţi, înainte de a pleca la slujba Învierii, oamenii se spală pe faţă cu apă proaspătă în care s-au pus un ou roşu, un ban de argint şi un fir de busuioc. Lumina pascală se ia de la preot şi se întreţine pînă la întoarcerea acasă. Cînd preotul vesteşte Învierea, oamenii se îmbrăţişează şi se sărută, chiar de nu s-ar cunoaşte între ei. Din noaptea Învierii şi pînă la Rusalii nu se mai stă în genunchi în biserică.
Prin părţile Bărăganului, la slujba de Înviere, gospodinele nu vin la biserică fără coşuri cu ouă roşii, cozonaci şi chiar cocoşi albi, spre binecuvîntare. Unii cresc cocoşi anume pentru praznicul Învierii, iar după slujbă îi dăruiesc săracilor, printre alte pomeni. De la biserică se vine acasă cu lumina aprinsă, de la care se aprind şi alte lămpi sau candele, după care e stinsă în grinda casei, însă nu înainte de a înscrie pe aceasta semnul crucii, prin afumare cu flacăra lumînării. Semnul păzeşte casa de rele, iar lumînarea stinsă e bine să se păstreze şi ea, ca şi cea din Vinerea Prohodului, putînd fi reaprinsă la primejdie sau necaz, căci e urgie pentru duhurile necurate.
La biserică se revine spre prînzul primei zile de Paşte, la aşa-numita “A doua Înviere”. În Duminica Învierii, zic unii, nu se doarme – nici noaptea, nici ziua. Cînd îţi plouă la cositul fînului, înseamnă că ai (a)dormit în ziua de Paşte.
Prima zi de Paşte este pentru petrecere şi stat acasă: nu se gospodăreşte şi nu se pleacă în vizite sau călătorii. De regulă, finii merg la naşi în a doua zi, cu ouă roşii şi cozonaci. Pentru alte vizite, cea mai potrivită e ziua a treia.
Există şi la noi, mai puţin răspîndit şi pregnant decît la alţii, obiceiul stropitului de Paşti. Flăcăii umblă din casă în casă “cu udatul”, iar fetele îi cinstesc cu ouă roşii. Pe alocuri, udatul e cu reciprocitate: lunea le stropesc băieţii pe fete, marţea îi stropesc fetele pe băieţi.
Dacă de-a lungul Săptămînii Patimilor Raiul ar fi, zice-se, închis, de Paşti şi-n restul Săptămînii Luminate tot cel ce moare, oricît de păcătos va fi fost, se duce direct în Rai (iar tot cel ce se naşte, şi îndeosebi cel ce prinde la naştere prima bătaie de clopot de după Înviere, va avea mare noroc în viaţă şi mare trecere la Dumnezeu).
În cele trei zile de Paşti, trei candele mari ard în văzduh, dar oamenii nu le văd, din pricina păcatelor lor.

Ouăle de Paşti

„Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, spunem cînd ciocnim ouă de Paşti: nici nu ne putem imagina sărbătoarea Paştilor fără tradiţionalele ouă roşii (cărora numai în al doilea rînd li se adăugă cele meşteşugit încondeiate/împistrite, sau pur şi simplu vopsite în alte culori, ce au un caracter mai mult decorativ). De cînd se vopsesc pe la noi ouăle e greu de spus; primele mărturii scrise datează, pare-se, abia din a doua jumătate a sec. XVII (turcul Evlia Celebi - la 1660; italianul Antonio Maria del Chiaro - pe la 1700). Ziua consacrată pentru vopsitul ouălor este Joia Mare (căci în Vinerea Mare nu se gospodăreşte nicidecum). Există numeroase legende cu privire la obiceiul de a (în)roşi ouăle. Cea mai răspîndită spune că Maica Domnului (în altă variantă: Maria Magdalena) a pus sub crucea Mîntuitorului un coş cu ouă, iar pe cînd încerca fără succes să potolească zelul sălbatic al celor ce-L chinuiau şi batjocoreau (identificaţi cu “jidovii”), sîngele Acestuia s-a scurs pe ele, înroşindu-le. Domnul Însuşi ar fi spus de pe cruce, uitîndu-se în jos: “Uite, aşa să roşiţi ouăle în cinstea chinurilor mele!”. Maica Domnului ar fi fost prima care, de bucurie, la auzul veştii despre Înviere, ar fi roşit ouă şi ar fi copt colaci, împărţind pe la cei sărmani, cum a rămas obiceiul pînă astăzi. Alte legende vorbesc de o minune, menită să-i vindece pe unii (o precupeaţă, un rabin etc.) de neîncredere în realitatea Învierii: “Cînd ouăle astea s-ar face din albe roşii, numai atunci aş crede!”… şi ouăle s-au roşit pe dată, sub ochii celor neîncrezători. Ouă se mai pot roşi şi ciocni, după unele tradiţii zonale, de ziua Înălţării (cînd zicem: “Hristos S-a înălţat!” – “Adevărat S-a înălţat!”) şi chiar în Duminica Mare a Rusaliilor. Se spune că din ouăle roşite e bine ca măcar o treime să fie date de pomană. În părţile Munteniei există tradiţia de a se da ouă roşii peste mormînt, cu rostirea numelui celui îngropat acolo.
Cît priveşte ciocnitul ouălor, are şi el regulile şi credinţele lui. Se crede, bunăoară, că cei ce ciocnesc între ei ouă de Paşti se vor întîlni şi pe lumea cealaltă. Se ciocneşte “capul” cu “capul” şi “dosul” cu “dosul”. În prima zi de Paşti nu e bine să se ciocnească decît “cap” cu “cap”. Cel mai mic (ca vîrstă sau ca rang) ţine oul, iar cel mai mare îl ciocneşte. După un ritual mai sever, duminica ouăle se ciocnesc “cap la cap”, lunea “huşcă la huşcă”, iar marţea “burtă în burtă”. În mediile tradiţionale, ciocnitul se făcea “pe luate”, în adevărate înfruntări obşteşti, iar cei pricepuţi “să aleagă” ouăle după “tăria” lor plecau acasă cu coşurile pline.
În zilele de Paşti, fiecare dintre cei ai casei trebuie să mănînce mai întîi un ou sfinţit, iar numai după aceea şi alte feluri de mîncare. Timp de trei zile masa e bine să nu se ridice şi să fie doldora de bucate.
Se spune că şi Necuratul se interesează de ouăle roşii (cărora li se atribuie şi virtuţi apotropaice): cînd oamenii nu vor mai colinda de Crăciun şi nu vor mai roşi ouă de Paşti, atunci înseamnă că Dracul a devenit stăpîn peste lume.

Joile Verzi (următoarele nouă joi de după Paşte)

În Joile Verzi (care variază ca număr de la o zonă la alta), dacă se vrea să plouă la timp şi să nu bată piatra, atunci trebuie să nu se lucreze. Mai rar sînt numite – nu-i prea clar de ce – şi Joile Grele sau Joile Păzite.
În prima Joie Verde, cea din Săptămîna Luminată, în unele locuri există tradiţia Paparudei/Paparudelor (ca şi Caloianul, scenariu ludico-magic pentru aducerea ploii). O ceată de fetiţe (mai frecvent: ţigănci tinere, mai puţin reticente la despuiere), uneori doar una singură, poartă pe pielea goală un fel de fustiţă din frunze verzi, cel mai adesea de brusture, dar şi alte accesorii (cunună de bozii şi panglici colorate, îndeobşte roşii), dansînd aşa din casă în casă, bătînd din palme sau pocnind din degete, în timp ce asistenţa cîntă: „Paparudă, Rudă,/ Vino de ne udă...” etc. Paparudele sînt stropite bine cu apă rece, se prefac a fugi, dar revin cu urări de noroc şi belşug, iar lumea le răsplăteşte cu daruri felurite: bani, alimente, făină (ţigăncilor li se dau şi ţoale vechi). Paparudele nu sînt duse numai prin gospodării, ci şi pe la toate fîntînile de obşte de prin sat, cărora le dau roată şi unde însoţitorii le udă şi mai abitir. La urmă, „straiul” vegetal e „dat pe apă” şi se încinge cîte-o petrecere de fete şi flăcăi. Credinţa nestrămutată este aceea că „fetiţele deschid ploiţele”. Se poate „face Paparuda” şi-n alte zile: dacă în vechime se pare că ceremonia era totuşi condiţionată de o zi de sărbătoare (una din Joile Verzi, pînă la a noua; una din zilele de Rusalii; Armindenii, pe 1 mai, ş. a.), mai recent se practică (atît cît se mai practică) ori de cîte ori seceta o reclamă.

Mătcălăul (în Duminica Tomii, sau în lunea ori marţea următoare)

Duminica Tomii, numită şi „Paştele cel mic”, imediat următoare Duminicii Învierii, se suprapune cu obscura sărbătoare folclorică a Mătcălăului (despre care se spune prin unele părţi că ar fi „fratele mai mic al Paştelui”). Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul e o făptură itinerantă, jumătate omenească, jumătate îngerească. Se face pomană pentru morţi, iar tinerii o ţin ca zi a înfrăţirii, care se poate face „pe păr”, „pe sînge”, „pe cruce”, „pe pîine”, „pe pai”, „pe datul mîinii” etc. Pentru frăţia „pe păr”, bunăoară, viitorii „fraţi” sau viitoarele „surori” îşi rup cîte un fir de păr şi le îngroapă laolaltă, zicînd: „Să fim fîrtaţi/surate pînă la moarte!”. Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi (după nume, parcă un fel de spaţiu matricial personificat): „Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi, cît vom trăi,/ În tot anul te-om cinsti/ [...] Că mătcuţe ne-om numi/ Pînă-n lume vom trăi!”.

Paştele Blajinilor (tot în Duminica Tomii, sau în lunea următoare)

Blajinii sau Rocmanii/Rugmanii ar fi un neam de creştini ce locuiesc hăt, peste mări şi ţări, pe unde trece Apa Sîmbetei, care cică ocoleşte de trei ori pămîntul, „ca un şarpe făcut de trei ori colac”. Ei s-ar trage, zic unii, din cei care, atunci cînd Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să treacă pe celălalt mal, cu grosul „fiilor lui Avraam”. După alţii, ar fi locuitori de pe „tărîmul celălalt” (adică dintr-un fel de „lume paralelă”, cum am zice astăzi). Sînt oameni blînzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întîlnesc cu femeile lor decît o dată pe an, la Paşte; în loc de înjurături, ei zic: „Du-te la Domnul!” şi „Vino la Domnul!”; cînd mor, se duc direct în Rai). Cum însă nu sînt pricepuţi să socotească zilele, ei n-ar şti, sărmanii, cînd pică Paştele, dacă româncele noastre nu le-ar da de veste aruncînd pe rîu în jos coji de ouă roşii. Cojile ajung la ei cam într-o săptămînă şi atunci sărbătoresc Paştele ca toţi creştinii, înfruptîndu-se cu ce-a mai rămas în găoacele acestor ouă. Tot la fel, ştiu că-i Crăciunul după... cojile noastre de nuci, date şi ele pe apă. Legendele despre Blajini sînt răspîndite mai ales în părţile de nord-vest ale ţării, iar originea lor este încă nedezlegată. Oricum, în Bucovina femeile credeau pînă nu demult că nu este păcat mai mare decît să nu arunci cojile pe rîu de Crăciun sau în Duminica Paştilor...

Răpotinii (următoarele trei marţi de după Paşte)

Trei marţi consecutive de după Paşte se ţine Răpotinul (Repotinul, Ropotinul, Robotinul), numit şi „Răpotinul ţestelor”. Femeile lasă orice altă treabă şi se pun pe făcut ţesturi din lut (un fel de cuptoraşe mobile în formă de carapace/ţeastă, pentru coptul pîinii), pe care le usucă la soare. Fac mai multe, pentru că se sparg lesne, iar peste an, nu se înţelege bine de ce, este interzis să se mai facă altele. Fetele rămase nemăritate fac şi ele cîte-un ţest, îl pun pe foc pînă se încinge bine şi la urmă bagă sub el un cocoş de viu, crezînd că astfel se vor mărita pînă la Paştele următor.
Răpotinul e un fel de „zi a femeii” sui generis: după munca de peste zi, nevestele de adună şi petrec, iar cu bărbaţii se poartă mai din scurt (aceştia trebuind „să se lase”, fără ranchiună, ca şi la Tu-dorusale).
În unele zone, se umblă acum cu Caloianul (sau Mumuliţa Ploii), un simulacru de păpuşă (împodobită rudimentar, cu cîrpe, coji de ouă roşii şi flori) pe un simulacru de năsălie, cu care copiii fac procesiune de aducerea ploii („Ene, Ene,/ Caloiene,/ Deschide[-ţi] portiţele,/ Să curgă ploiţele...” etc.). La sfîrşit, în unele părţi Caloinul se îngroapă (ca să fie dezgropat după o zi sau trei), în altele se dă direct pe o apă curgătoare (sau se aruncă pur şi simplu în vreo fîntînă). Ca şi Paparuda, Caloianul nu mai are o dată anume, ritualul ludic putîndu-se săvîrşi oricînd, după cum o cere vremea.

Tudorusalele (în a 25-a zi de după Paşte)

Nu-i deloc limpede dacă Tudorusalele sînt Rusaliile însele sau numai un fel de înainte-mergătoare ale lor, tot din categoria zînelor. După comportament, par să fie nişte zîne mai blînde, care acum petrec cu Sîntoaderii (Caii lui Sîntoader?) şi-ţi dau pace dacă nu le tulburi, nemanifestînd răutatea gratuită a Ielelor. Dacă le ţii ziua, le ai chiar de partea ta. În principiu, femeile şi fetele nu lucrează în această zi, dar în fapt pot culege buruieni de leac sau pot semăna cînepa. Pe alocuri, sărbătoarea pare să se confunde cu Răpotinul (stînd şi ea sub semnul „autoritarismului” feminin).
Aşa cum Miezul Păresimilor marchează jumătatea Postului Mare, Tudorusalele marchează jumătatea Cincizecimii (mijlocul perioadei dintre Paşti şi Rusalii), numindu-se local şi Înjumătăţirea Praznicului.

Ispasul şi… Paştele Cailor (de ziua Înălţării)

Ziua Înălţării (prăznuită la 40 de zile după Înviere) poartă în popor şi numele de Ispas. În anumite zone se ţin Moşii de Ispas, casele şi mormintele sînt împodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean. Se fac pomeni pentru morţi, împărţindu-se mai ales pîine caldă, brînză, ceapă verde şi rachiu. Sînt marcate vitele şi se taie mieii. În nici un caz nu se dă foc din casă, că-ţi mănîncă lupul oile. Este ultima zi în care se mai pot roşi ouă şi în care se mai foloseşte salutul pascal (“Hristos a înviat!… Adevărat a înviat!”), dar mai ales în formă adaptată: “Hristos S-a înălţat!… Adevărat S-a înălţat!”.
Conform unei legende populare, la naşterea lui Iisus, în grajdurile lui Crăciun, boii au fost blînzi şi liniştiţi, dar caii şi-au cam dat în petec, făcînd gălăgie mare şi tulburînd lăuzia Fecioarei. Atunci Maica Domnului i-ar fi blestemat să nu fie sătui decît în ziua de Ispas sau Înălţare (joia din săptămîna a şasea de după Paşti), căreia i s-a spus şi “Paştele Cailor”. Cu timpul, expresia “la Paştele cailor” a ajuns însă să însemne nu “mai tîrziu” sau “altă dată”, ci... “nicicînd” (de-venind echivalentă cu expresia “la Sfîntu’Aşteaptă”).

Moşii de vară sau de Rusalii (în sîmbăta de dinaintea Duminicii Rusaliilor)

Peste an, românii au nu mai puţin de 18 sărbători ale Moşilor (strămoşii neamului, morţii în general), dar cea mai importantă este cea din ajunul Rusaliilor, cînd este obiceiul să se ţină şi tîrguri mari (cum erau, pînă nu demult, la Bucureşti, cele din Piaţa Obor), unde oamenii găsesc cele necesare pomenilor, dar şi prilej de veselie şi desfătare. În felul acesta, vag încreştinat, supravieţuieşte desigur un străvechi cult precreştin al strămoşilor, marcat de atitudinea specifică a geto-dacilor de a răspunde morţii cu rîs şi bucurie. Cuvîntul moş este, de altfel, de origine traco-dacică.
În mod tradiţional, se credea că sufletele morţilor/moşilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare sau Seacă (cea de dinaintea Paştilor), se preumblă printre cei vii, înapoindu-se la locul lor fie în ajunul Rusaliilor, fie la Rusitori (pe alocuri: sărbătoare a “despărţirii de morţi”, ţinută la 7 sau 9 zile după Rusalii). Pomenile au rolul de a-i face pe morţi să plece îmbunaţi la ale lor.

Rusaliile şi... căluşarii

Sărbătoarea bisericească a Pogorîrii Sfîntului Duh, la 50 de zile după Paşte (de unde şi denumirea paralelă de Cincizecime), urmată imediat de cea a Sfintei Treimi, poartă în popor numele de “Rusalii” (în care se include şi o a treia zi: Marţea Rusaliilor, fără pondere bise-ricească). Duminica de Rusalii se numeşte şi Duminica Mare. Acum se sfinţesc hotarele, se adună tinerii la hore şi se fac, iarăşi, “înfrăţiri” şi “însurăţiri”. Cu Rusaliile se încheie ciclul pascal.
Numele popular stă în legătură, desigur, cu vechea sărbătoare romană Rosalia, cînd se puneau trandafiri pe morminte, dar peste aceasta s-au adăugat fel de fel de alte tradiţii (ca Rusalcele slave, un fel de zîne ale apelor, asemănătoare sirenelor), inclusiv o umbră de creştinism popular (Rusaliile ar fi, bunăoară, fiicele lui “Rusalim împărat”, personificare folclorică a Ierusalimului biblic). Rusaliile, considerate îndeobşte totuna cu Ielele, sînt zîne rele, care-i pocesc pe oameni sau le iau minţile. Pentru a se feri de ele, oamenii trebuie să poarte asupra lor frunze de pelin, iar dacă le întîlnesc, să evite să le vorbească. Fiind zîne ale apelor, de ziua lor e bine să nu te scalzi, căci te paşte înecul.
Legat de Rusalii este şi faimosul joc al căluşarilor (executat de cete de flăcăi constituite anume cu acest prilej), dans ritual de origine străveche şi neclară, cu funcţie magică, pe de o parte patronat de iele, pe de altă parte capabil să vindece relele aduse de acestea. În Descrierea Moldovei (cf. finalul cap. XVII: “Despre năravurile mol-dovenilor”), Dimitrie Cantemir nota: “Mulţimea superstiţioasă crede că ei [căluşarii] au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pămînt, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cîntecului, calcă, unul după altul, de la cap pînă la picioare, pe cel culcat; în sfîrşit, îi suflă la ureche cîteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă”. Dacă bolnavul nu se lecuieşte nici după aceasta, se zice că nu mai are scăpare.

Răzvan CODRESCU