Tot mai des, furaţi de tensiunile grobiene şi de anecdotica ieftină a scenei noastre politice, trecem uşuratic cu vederea adevăratul tablou simptomatic al realităţii româneşti, oferit, cu răceala impersonală a cifrelor, de sondajele şi statisticile întreprinse periodic în ţară sau în străinătate, nu asupra unor simple conjuncturi politice sau econo-mice, ci asupra unor fenomene sociale organice, cu consecinţe pe termen lung (sau, cum zic oamenii deştepţi, în “durata lungă” a istoriei).
I
Mulţi se plîng de o anume tendinţă (care, desigur, nu este numai una românească) de a se renunţa în măsură tot mai mare la numele de botez tradiţionale, optîndu-se pentru nume cu aspect neologic, multe preluate, cu sau fără adaptări, din onomastica altor popoare. Fenomenul există, dar iată că o recentă statistică onomastică vădeşte faptul că el nu este deocamdată chiar atît de extins. Manifestat cu predilecţie în mediile orăşeneşti, este contracarat “sănătos”, pe cît se pare, de conservatorismul nediscursiv al mediilor săteşti (încă deosebit de extinse în lumea românească). Este, dacă vreţi, faţa bună a “troglodelii” (căci altminteri ţăranul autentic a dispărut demult, cu toată ordinea lui existenţială).
Numele cel mai frecvent rămâne Maria, cu aproape 900000 de înregistrări (al doilea între numele feminine este Elena). Dacă Ion marchează un anume regres (rămînînd totuşi al doilea dintre numele masculine), Gheorghe figurează încă în frunte, cu peste 500000 de înregistrări.
Onomastica mărturiseşte încă vechea angajare creştină (chiar dacă tot mai “reziduală” astăzi) a poporului român. Dacă în privinţa prenumelor domină de departe la persoanele de sex femeiesc numele Maicii Domnului, iar la cele de sex bărbătesc numele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, în privinţa numelor de familie domină semni-ficativ Popa (aproape 200000 de înregistrări) şi derivatul lui cu sufixul autohton –escu: Popescu (aproape 150000 de înregistrări). Dacă credem vorbei că “numele nu stă degeaba pe om”, atunci sîntem – cel puţin “cu numele” – încă aproape de idealizata imagine tradiţională a unei “guri de rai” sau a unei “Grădini a Maicii Domnului”. Ne temem însă că nici numele nu mai sînt ce-au fost…
Numele cel mai frecvent rămâne Maria, cu aproape 900000 de înregistrări (al doilea între numele feminine este Elena). Dacă Ion marchează un anume regres (rămînînd totuşi al doilea dintre numele masculine), Gheorghe figurează încă în frunte, cu peste 500000 de înregistrări.
Onomastica mărturiseşte încă vechea angajare creştină (chiar dacă tot mai “reziduală” astăzi) a poporului român. Dacă în privinţa prenumelor domină de departe la persoanele de sex femeiesc numele Maicii Domnului, iar la cele de sex bărbătesc numele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, în privinţa numelor de familie domină semni-ficativ Popa (aproape 200000 de înregistrări) şi derivatul lui cu sufixul autohton –escu: Popescu (aproape 150000 de înregistrări). Dacă credem vorbei că “numele nu stă degeaba pe om”, atunci sîntem – cel puţin “cu numele” – încă aproape de idealizata imagine tradiţională a unei “guri de rai” sau a unei “Grădini a Maicii Domnului”. Ne temem însă că nici numele nu mai sînt ce-au fost…
II
Din păcate, cu purtătorii de nume stăm mult mai prost decât cu numele însele. După calculele estimative recente ale Biroului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat), ne paşte perspectiva unei scăderi dramatice a populaţiei în următoarele decenii. În 2050, populaţia României ar putea ajunge (dacă se păstrează tendinţele actuale) la numai 17 milioane de locuitori!
Chiar neîmpărtăşind perspectiva sumbră a istoricului Neagu Djuvara, care susţine de mai mulţi ani că românii manifestă simptomele tipice ale unui popor care stă să iasă din istorie (scăderea drastică a natalităţii, emigrările masive, alegerea repetată a celor mai nepotriviţi conducători, pierderea identităţii şi disperarea de sine), estimările respective s-ar cădea să ne pună serios pe gînduri.
Probabil că faptul se explică, în mare măsură, prin factori de natură economică şi socială, pe fondul exasperant al unei interminabile “tranziţii”. Este la mijloc însă şi un important factor de natură morală, de care nu putem face abstracţie din punct de vedere creştin. Cînd eşti, de 20 ani încoace, ţara cu cel mai mare număr de avorturi din Europa, atunci îndărătul sărăciei şi nesiguranţei se întrevede şi o criză morală fără precedent. Biserica a atras în permanenţă atenţia asupra disoluţiei psiho-morale pe care o aduce după sine promovarea unei legislaţii tot mai permisive în privinţa avortului, contracepţiei, prostituţiei sau homosexualităţii, precum şi laxitatea sistemului educaţional (dublată şi de tot mai îngrijorătoarea inconsistenţă a familiilor) sau a sistemului mediatic (dominat de vulgaritatea “de piaţă” a televiziunilor comerciale). Dar cine stă astăzi să mai asculte “la popi”?!
III
Oricare ar fi cauzele, acest grav regres demografic, fără precedent în Europa, ne apare într-o lumină încă şi mai tragică dacă luăm în considerare faptul că statisticile de acest gen au în vedere întreaga populaţie, pe deasupra apartenenţelor etnice. Or, în România se petrece un fenomen pe care nu-l ignoră nimeni: cea mai numeroasă şi mai problematică minoritate etnică actuală, ţiganii, mult mai numeroşi decît îi arată “democraticele” noastre recensăminte, ne sfidează cu un ritm de înmulţire biologică net superior celui al românilor (care, dacă se perpetuează actuala stare de lucruri, vor deveni minoritari la ei acasă în mai puţin de un secol!). Iar, în paralel, ţiganii reuşesc tot mai evident să-şi impună propria “para-digmă” la nivel macrosocial: le împrumutăm vorbele (la mişto?), le credităm superstiţiile (cozile sînt astăzi la vrăjitoare şi ghicitoare!), le maimuţărim năravurile (România este de departe ţara europeană în care se fură, se înjură şi se scuipă cel mai mult!), le cîntăm cîntecele (manelele au devenit marcă naţională!) ş. a. m. d. Nici gînd să se mai “romanizeze” ţiganii: se ţigănizează galopant românii! Şi mai nimeni nu se sinchiseşte.
Poate că ne va veni totuşi “mintea românului cea de pe urmă” mai înainte ca România să devină de facto Ţara Romilor (cum deja o şi cred chiar mulţi dintre fraţii noştri de “ginte latină”, care nu stau să-şi bată capul prea mult cu identitatea istorică şi sufletească a celor care le culeg căpşunile…).
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu