De la “a munci”
la “a lucra”
E mai presus de orice discuţie că omul trebuie să desfăşoare o activitate curentă, prin care să-şi arate vrednicia; creştineşte vorbind, lenea este un păcat, iar Sfinţii Părinţi ne avertizează adesea că “omul fără ocupaţie este jucăria diavolului”.
Pe de altă parte, însă, activitatea omenească nu trebuie să fie un efort brut, orbesc, animalic; omul trebuie să aibă înţelepciunea de a nu se în-dobitoci muncind. Munca nu este o valoare supremă şi nici o valoare în sine. Simpla strădanie materială, dacă ne face să uităm de cele sufleteşti, devine mai degrabă păgubitoare pentru omenescul din noi. Nu cantitatea de sudoare ne arată vrednicia, ci calitatea roadelor activităţii noastre. Ba chiar, cu tot riscul banalităţii, trebuie repetat, împotriva unei anumite opinii vulgare, că activismul nu este neapărat ceva de ordin material. Un sfînt care se roagă, bunăoară, nu este inactiv; el activează spiritual, pentru sine şi pentru ceilalţi, într-un chip mai esenţial decît o poate face un biet truditor cu braţele. (Unamuno, în Del sentimiento trágico de la vida..., punea problema în termeni radicali: La civilización empezó el día que un hombre, sujetando a otro y obligándole a trabajar para los dos, pudo vagar a la contemplación del mundo – “Civilizaţia a început în ziua în care un om, supunîndu-l pe un altul şi obligîndu-l să muncească pentru amîndoi, a putut să purceadă la contemplarea lumii”). N-o dojeneşte oare Iisus pe sîrguincioasa Marta, care se ostenea printre blide, pe cînd sora ei, Maria, profitînd că Domnul le intrase în casă, stătea la picioarele Lui, privindu-L şi ascultîndu-L? “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie; adevărat zic ţie: Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”...
Nu poate fi un ideal de viaţă să nu faci nimic, dar nici să cazi în frenezia proastă a muncii*. Limba română ne este un bun sfetnic. Despre omul care exagerează cu munca brută, pur materială, se spune că “munceşte ca o vită” sau că “dă în brînci muncind” (dar “a da în brînci” înseamnă tocmai a cădea în patru labe, adică a te face asemenea... patrupedelor). Pe de altă parte, un astfel de om ajunge “să nu-şi mai vadă capul de treburi”, adică să-şi piardă raţiunea, conştiinţa, personalitatea. Dintr-un astfel de “activism” rău înţeles s-a născut şi acea monstruoasă lozincă postdecembristă: “Noi muncim, nu gîndim!”...
Tocmai aici e miezul problemei: omul, cîtă vreme vrea să rămînă om adevărat, trebuie să şi “muncească”, să şi “gîndească”. Munca fără gîndire nu aparţine omului, ci vitei.
Să nu uităm nici altceva: anume că munca în sens fizic, cîştigarea mijloacelor de subzistenţă “cu sudoarea frunţii”, nu este, conform Bibliei, decît unul dintre rezultatele “căderii în păcat”, deci, într-un fel, o pedeapsă a Firii**. Iniţial, nu ca să robească muncind l-a făcut Dumnezeu pe om. Munca ne întovărăşeşte, ce-i drept, în condiţia noastră actuală, dar e cel puţin neînţelept să faci dintr-un “blestem” o binecuvîntare... Muncim ca să trăim, dar nu trăim ca să muncim.
În limba română există două cuvinte care par să aibă – dar nu au – acelaşi înţeles. Este vorba de “a munci” şi “a lucra”. Traducătorii vechi ai Bibliei simţiseră corect diferenţa: “a munci” se aplica numai omului stricat de păcat; Dumnezeu nu munceşte, Dumnezeu “lucrează” (“Şi s-a odihnit Dumnezeu de lucrul mîinilor Sale...”; “Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez împreună cu El...”). Or, omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dacă Dumnezeu “lucrează”, atunci şi omul este chemat să se ridice de la “a munci” la “a lucra”.
De altfel, cuvîntul “muncă” (de origine slavă) înseamnă, etimologic, “chin”, “suferinţă”. Din aceeaşi rădăcină (muka) s-au născut şi cuvinte ca “mucenic”, “mucenicie”, “a mucenici”. În limba veche, caznele infernale erau numite “muncile iadului”. “A (se) munci” însemna, în mod obişnuit, “a chinui” pe cineva sau “a se chinui” pe sine. Uneori omul “se munceşte” singur, dar mai adesea “este muncit” de alţii; diavolul, mai ales, tinde “să-l muncească” pe om. Rareori se întîmplă, în limba veche, ca “munca” să capete un aspect nobil sau pozitiv. Ea este, de obicei, oarbă, chinuitoare şi stearpă, asociată curent cu robia (robul “munceşte”, în timp ce omul liber “lucrează”). De muncit munceşte şi animalul (ca rob al omului). Omul care “munceşte” (în sensul originar al cuvîntului) se împărtăşeşte, deci, cu animalul, în vreme ce omul care “lucrează” se împărtăşeşte cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi.
“A lucra” vine din latineşte (lucro,-are), însemnînd, la origine, “a cîştiga”, “a obţine un profit”. Este o activitate conştientă, producătoare de valori şi liber asumată. Din “a lucra” rezultă “lucrurile”, “lucrările” (operele); din “a munci” nu rezultă decît înmulţirea muncii cu ea însăşi (“muncile”, “muncirile”)...
Poţi să munceşti fără să gîndeşti, dar de lucrat nu poţi lucra fără gîndire. Problema noastră este astăzi (după lunga noapte comunistă***) tocmai de a ne ridica, treptat, de la “munca” brută la “lucrarea” conştientă, de la robie la libertate, de la în-dobitocire la re-umanizare. Să fim activi, dar “lucrători”, iar nu simpli “muncitori”; să urmăm modelul divin, iar nu modelul bovin! Altminteri, riscăm să rămînem robi şi vite de povară ale istoriei, în timp ce popoarele “lucrătoare” vor prospera şi ne vor dispreţui de la înălţimea faptei luminate de gînd.
Răzvan CODRESCU
* N. Steinhardt: “Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osîndit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar dreptate: smochinul [din parabola evanghelică a «smochinului neroditor»]). Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide, ca şi cum ar fi esenţe (Marta)!” (Jurnalul fericirii, ed. 1991, p. 38).
** “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci, blestemat va fi pămîntul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! [...] În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă ce te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat...” (Facerea 3, 17-19). Se impune totuşi o precizare, în treacăt: munca istovitoare, naşterea în dureri şi moartea fizică reprezintă consecinţe obiective ale păcatului, iar nu expresia unei “răzbunări” divine. Dumnezeu nu aruncă anatema asupra oamenilor, cum pare să se deducă din simplitatea limbajului mitic, ci le aduce acestora la cunoştinţă ceea ce, aşa zicînd, “şi-au făcut cu mîna lor”. Dumnezeu îi dojeneşte, dar nu-şi dezminte iubirea; calea suferinţei este preferabilă înveşnicirii în rău. Pe de altă parte, în acelaşi context apare “protoevangheliul” (cea mai veche făgăduinţă a mîntuirii: Facerea 3, 15).
*** Comunismul este cel care a impus la noi o viziune profund viciată a muncii, tradusă în şabloane de tipul “Munca l-a făcut pe om” (?!); “spărgătorul de norme” – stahanovistul – putuse deveni ideal social. Desigur, era vorba de munca brută, de frenezia proletară a lui “Hei-rup!”. De aici, desconsiderarea activităţilor intelectuale (“Noi muncim, nu gîndim!”), cu prejudecata adiacentă a “paraziţilor” sociali (trăitori, vezi Doamne, “pe spinarea poporului muncitor”). Din păcate, această mentalitate este departe de a fi dispărut.
E mai presus de orice discuţie că omul trebuie să desfăşoare o activitate curentă, prin care să-şi arate vrednicia; creştineşte vorbind, lenea este un păcat, iar Sfinţii Părinţi ne avertizează adesea că “omul fără ocupaţie este jucăria diavolului”.
Pe de altă parte, însă, activitatea omenească nu trebuie să fie un efort brut, orbesc, animalic; omul trebuie să aibă înţelepciunea de a nu se în-dobitoci muncind. Munca nu este o valoare supremă şi nici o valoare în sine. Simpla strădanie materială, dacă ne face să uităm de cele sufleteşti, devine mai degrabă păgubitoare pentru omenescul din noi. Nu cantitatea de sudoare ne arată vrednicia, ci calitatea roadelor activităţii noastre. Ba chiar, cu tot riscul banalităţii, trebuie repetat, împotriva unei anumite opinii vulgare, că activismul nu este neapărat ceva de ordin material. Un sfînt care se roagă, bunăoară, nu este inactiv; el activează spiritual, pentru sine şi pentru ceilalţi, într-un chip mai esenţial decît o poate face un biet truditor cu braţele. (Unamuno, în Del sentimiento trágico de la vida..., punea problema în termeni radicali: La civilización empezó el día que un hombre, sujetando a otro y obligándole a trabajar para los dos, pudo vagar a la contemplación del mundo – “Civilizaţia a început în ziua în care un om, supunîndu-l pe un altul şi obligîndu-l să muncească pentru amîndoi, a putut să purceadă la contemplarea lumii”). N-o dojeneşte oare Iisus pe sîrguincioasa Marta, care se ostenea printre blide, pe cînd sora ei, Maria, profitînd că Domnul le intrase în casă, stătea la picioarele Lui, privindu-L şi ascultîndu-L? “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie; adevărat zic ţie: Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”...
Nu poate fi un ideal de viaţă să nu faci nimic, dar nici să cazi în frenezia proastă a muncii*. Limba română ne este un bun sfetnic. Despre omul care exagerează cu munca brută, pur materială, se spune că “munceşte ca o vită” sau că “dă în brînci muncind” (dar “a da în brînci” înseamnă tocmai a cădea în patru labe, adică a te face asemenea... patrupedelor). Pe de altă parte, un astfel de om ajunge “să nu-şi mai vadă capul de treburi”, adică să-şi piardă raţiunea, conştiinţa, personalitatea. Dintr-un astfel de “activism” rău înţeles s-a născut şi acea monstruoasă lozincă postdecembristă: “Noi muncim, nu gîndim!”...
Tocmai aici e miezul problemei: omul, cîtă vreme vrea să rămînă om adevărat, trebuie să şi “muncească”, să şi “gîndească”. Munca fără gîndire nu aparţine omului, ci vitei.
Să nu uităm nici altceva: anume că munca în sens fizic, cîştigarea mijloacelor de subzistenţă “cu sudoarea frunţii”, nu este, conform Bibliei, decît unul dintre rezultatele “căderii în păcat”, deci, într-un fel, o pedeapsă a Firii**. Iniţial, nu ca să robească muncind l-a făcut Dumnezeu pe om. Munca ne întovărăşeşte, ce-i drept, în condiţia noastră actuală, dar e cel puţin neînţelept să faci dintr-un “blestem” o binecuvîntare... Muncim ca să trăim, dar nu trăim ca să muncim.
În limba română există două cuvinte care par să aibă – dar nu au – acelaşi înţeles. Este vorba de “a munci” şi “a lucra”. Traducătorii vechi ai Bibliei simţiseră corect diferenţa: “a munci” se aplica numai omului stricat de păcat; Dumnezeu nu munceşte, Dumnezeu “lucrează” (“Şi s-a odihnit Dumnezeu de lucrul mîinilor Sale...”; “Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez împreună cu El...”). Or, omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dacă Dumnezeu “lucrează”, atunci şi omul este chemat să se ridice de la “a munci” la “a lucra”.
De altfel, cuvîntul “muncă” (de origine slavă) înseamnă, etimologic, “chin”, “suferinţă”. Din aceeaşi rădăcină (muka) s-au născut şi cuvinte ca “mucenic”, “mucenicie”, “a mucenici”. În limba veche, caznele infernale erau numite “muncile iadului”. “A (se) munci” însemna, în mod obişnuit, “a chinui” pe cineva sau “a se chinui” pe sine. Uneori omul “se munceşte” singur, dar mai adesea “este muncit” de alţii; diavolul, mai ales, tinde “să-l muncească” pe om. Rareori se întîmplă, în limba veche, ca “munca” să capete un aspect nobil sau pozitiv. Ea este, de obicei, oarbă, chinuitoare şi stearpă, asociată curent cu robia (robul “munceşte”, în timp ce omul liber “lucrează”). De muncit munceşte şi animalul (ca rob al omului). Omul care “munceşte” (în sensul originar al cuvîntului) se împărtăşeşte, deci, cu animalul, în vreme ce omul care “lucrează” se împărtăşeşte cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi.
“A lucra” vine din latineşte (lucro,-are), însemnînd, la origine, “a cîştiga”, “a obţine un profit”. Este o activitate conştientă, producătoare de valori şi liber asumată. Din “a lucra” rezultă “lucrurile”, “lucrările” (operele); din “a munci” nu rezultă decît înmulţirea muncii cu ea însăşi (“muncile”, “muncirile”)...
Poţi să munceşti fără să gîndeşti, dar de lucrat nu poţi lucra fără gîndire. Problema noastră este astăzi (după lunga noapte comunistă***) tocmai de a ne ridica, treptat, de la “munca” brută la “lucrarea” conştientă, de la robie la libertate, de la în-dobitocire la re-umanizare. Să fim activi, dar “lucrători”, iar nu simpli “muncitori”; să urmăm modelul divin, iar nu modelul bovin! Altminteri, riscăm să rămînem robi şi vite de povară ale istoriei, în timp ce popoarele “lucrătoare” vor prospera şi ne vor dispreţui de la înălţimea faptei luminate de gînd.
Răzvan CODRESCU
* N. Steinhardt: “Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osîndit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar dreptate: smochinul [din parabola evanghelică a «smochinului neroditor»]). Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide, ca şi cum ar fi esenţe (Marta)!” (Jurnalul fericirii, ed. 1991, p. 38).
** “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mîncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănînci, blestemat va fi pămîntul pentru tine. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! [...] În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă ce te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat...” (Facerea 3, 17-19). Se impune totuşi o precizare, în treacăt: munca istovitoare, naşterea în dureri şi moartea fizică reprezintă consecinţe obiective ale păcatului, iar nu expresia unei “răzbunări” divine. Dumnezeu nu aruncă anatema asupra oamenilor, cum pare să se deducă din simplitatea limbajului mitic, ci le aduce acestora la cunoştinţă ceea ce, aşa zicînd, “şi-au făcut cu mîna lor”. Dumnezeu îi dojeneşte, dar nu-şi dezminte iubirea; calea suferinţei este preferabilă înveşnicirii în rău. Pe de altă parte, în acelaşi context apare “protoevangheliul” (cea mai veche făgăduinţă a mîntuirii: Facerea 3, 15).
*** Comunismul este cel care a impus la noi o viziune profund viciată a muncii, tradusă în şabloane de tipul “Munca l-a făcut pe om” (?!); “spărgătorul de norme” – stahanovistul – putuse deveni ideal social. Desigur, era vorba de munca brută, de frenezia proletară a lui “Hei-rup!”. De aici, desconsiderarea activităţilor intelectuale (“Noi muncim, nu gîndim!”), cu prejudecata adiacentă a “paraziţilor” sociali (trăitori, vezi Doamne, “pe spinarea poporului muncitor”). Din păcate, această mentalitate este departe de a fi dispărut.
Frumoasa imagine, un car reprofilat...oare cum l-ar fi vazut Grigorescu?
RăspundețiȘtergereRecunosc, ma aflu in ceata celor care nu si-au gasit inca echilibrul intre,,a munci" si ,,a lucra", dar oare nu Sfantul Duh e Adevaratul Lucrator? Iar dobandirea Lui ne transforma munca in lucrare?
Solutia: munca si rugaciune, in ambele sensuri: altenativ si simultan.Datori suntem sa ne ostenim. Osteneala tine de cantitate, de repetitia efortului, unde probabilitatea de a se implini munca noastra in lucrare, este mai mare.Acum e drept, sunt munci si munci.Unele sunt mai pasibile la simbioza aceasta dintre actiune si rugaciune, co-lucratoare, mantuitoare.
M-am intrebat de multe ori de ce Hristos a ales Sa fie tamplar si nu academician sau pictor sau preot? Caci smerit Le-ar fi facut pe toate. Sa fi avut legatura ocupatia aceasta cu Pomul Vietii din Rai? Acu, presupunerea mea poate fi puerila, iertati...
C.N.
Marea problema este ca tipul de societate in care traim repudiaza drastic orice sansa de a transforma ragazul si nobletea lucrarii in practica obsteasca. Cu totul dimpotriva - traim intr-un capitalism corporatist, un capitalism dirijat (un fel de contradictie in termeni, ceea ce nu il impiedica sa fie foarte atotprezent). Iar in acest capitalism dirijat, trebuie sa iti dai trupul si sufletul "afacerii", "job-ului" (multinationala, firma de mare brand, dar si institutia de stat etc.) si sa stai la munca de dimineata pana noaptea, pentru a putea fi confiscata personalitatea ta, pentru a fi transformat intr-o unealta, simplu rob.
RăspundețiȘtergereLa nivel inalt, este limpede ca fara a te vinde pe tine insuti, fara a vinde familia ta, si, implicit (sau explicit?! depinde probabil de nivele, sau "grade", probabil) credinta ta, nu poti munci. In rest, sistemul este bine pus la punct pentru ca ceilalti (slujbasii mai marunti, cei cu afaceri proprii si mici, simpli profesionisti) sa robeasca oricum zi si noapte pentru a putea supravietui, mai abitir decat o faceau evreii in Egiptul pus pe exterminarea lor prin munca.
Exista si tagma celor care incearca, in cadrul tot mai stramt al acestui sistem egiptean adus la zi, sa ...lucreze! Luptand din greu cu timpul cel vrajmas si cu "fisa postului".
Greu le-o fi, si mai greu le va fi, poate imposibil, dar ferice de cei care, totusi, au prins gustul libertatii si nu se multumesc cu carnurile si grasimile egiptenesti...
Cam aşa este, din păcate. De unde se vede că imbecilizarea comunistă şi imbecilizarea capitalistă sint două fundături simetrice ale stîngii (nu doar ca ideologie, ci ca tip de mentalitate). Cind se îndepărtează de Dumnezeu, omul se îndepărtează în egală măsură şi de sine însuşi (fie că-şi dă seama, fie că nu) şi tinde să piardă cumpăna în toate.
RăspundețiȘtergereLa noi perversiunea pare generală, iar cei care nu sint integraţi în mecanismul "muncii" capitaliste au încă nostalgia "muncii" comuniste (sau, ca să folosesc analogia dvs. şi să reamintesc o expresie consacrată în secolul al XIX-lea românesc,"suspină ca jidovii după ceapa Egiptului").
Cred însă că un creştin, chiar în cele mai vitrege condiţii, găseşte totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi clipele de graţie ale răgazului "lucrativ" (ora et labora).