PRIN PATIMI SPRE ÎNVIERE

ÎNDRUMAR PENTRU SĂPTĂMÎNA MARE

Din Duminica Floriilor, care deschide Săptămîna Patimilor, pînă în Duminica Tomei (numită în popor şi “Paştele cel mic”), care încheie Săptămîna Luminată, creştinătatea trăieşte toiul timpului pascal. (“Ciclul pascal” se întinde, altminteri, pînă la Rusalii.) Dacă săptămîna de după Înviere, purtînd pecetea luminii, este una de binecuvîntată bucurie, cea dintre Florii şi Înviere, purtînd pecetea întunericului, este una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. Ea se cheamă Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor, cînd seară de seară, din Duminica Floriilor şi pînă în Vinerea Mare, au loc în biserici slujbele numite Denii, în care se face pomenire despre toate prin cîte a trecut Iisus, de la sosirea Sa în Ierusalim şi pînă la moartea Sa pe cruce. Numele acestor slujbe de seară provine din limba slavonă, unde denie are înţelesul de “veghe” sau “priveghere”. Iată un scurt îndrumar marcînd traseul Patimilor, aşa cum e cinstit şi trăit în de două ori milenara tradiţie răsăriteană.
Auzind că Învăţătorul este gata să urce la Ierusalim şi ştiind că mai marii cetăţii Îi puseseră gînd rău, proprii Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într-acolo. Iată însă că Toma Geamănul (Didymos), unul dintre cei 12, îi îmbărbătează şi pe ceilalţi, zicînd: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Drumul Patimilor începe cu intrarea Domnului în Ierusalim, cînd poporul care peste cîteva zile Îi va cere moartea („Să fie răstignit!... Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 23 şi 25) Îl întîmpină acum cu ramuri de finic şi cu osanale (de unde proverbul: „Cine-ţi strigă azi Osana, mîine te va răstigni!”). Prima denie pascală se ţine chiar în seara zilei de Florii. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii Îl însoţesc pe Iisus ca şi cînd ar fi ei înşişi martori direcţi la ultimele zile ale vieţii Lui pămînteşti, pătimind cu El în duh şi murind simbolic păcatului, ca să fie cu adevărat vrednici de bucuria Învierii. Anul acesta s-a reluat, după 6 decenii, frumoasa tradiţie a procesiunii de Florii pe străzile Capitalei.

În Sfînta şi Marea Luni este pomenit la denie Iosif cel preafrumos, patriarhul din Vechiul Testament, în care Biserica vede o preînchipuire a lui Hristos, căci şi acela fusese vîndut de fraţii săi pe 30 de arginţi, ieşise viu din groapa unde-l azvîrliseră, ajunsese mare stăpîn peste Egipt şi salvase poporul de la foamete, sfîrşind prin a-i ierta pe toţi cîţi îi greşiseră. Tot acum se face pomenire despre smochinul neroditor, care s-a uscat la blestemul Domnului: acesta închipuie pomul păcatului şi secătuirea Legii celei vechi. Dumnezeu cere de aici înainte roada Legii celei noi, a harului şi adevărului venit prin Iisus Hristos (cf. Ioan 1, 17), Căruia însă chiar în această zi mai marii Sinagogii Îi hotărăsc în taină pieirea şi se duc la Pilat anume ca să i-o ceară.

În Sfînta şi Marea Marţi ne reamintim la denie de şirul predicilor în care Hristos a prevestit distrugerea Templului din Ierusalim, moartea şi învierea Sa, dar şi semnele vremurilor de pe urmă. Se pune un accent aparte pe parabola celor 10 fecioare care zăbovesc la uşa cămării Mirelui (imagine a lui Hristos): 5 înţelepte (aşteptînd cu candelele pline) şi 5 neînţelepte (rămase fără ulei în candelele lor). Refrenul acestor zile este îndemnul la priveghere; de aceea răsună acum mai puternic decât oricînd rugăciunea: “Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se…” (Denumirea de "Marţea Seacă" şi tradiţiile populare legate de ea - nelucratul, scăldatul ritual etc. - n-au nimic bisericesc şi sînt mai degrabă resturi de credinţe şi practici păgîne.)

În Sfînta şi Marea Miercuri denia aduce în prim-plan două personaje antitetice: Iuda Iscarioteanul, apostolul devenit vînzător, în care se coace deja gîndul trădării, spre veşnica lui osîndă, şi femeia desfrînată devenită mărturisitoare, ce spală picioarele lui Iisus cu lacrimile ei pline de căinţă şi Îl unge cu mir de mare preţ, spre veşnica ei izbăvire. După evanghelistul Ioan, ar fi fost vorba nu de o desfrînată, ci de Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, pe care Iuda o acuză de risipă (“Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, avînd punga, lua din ce se punea în ea” – Ioan 12, 6)). E mai probabil, zice Sf. Ioan Gură de Aur, că au fost două femei care au făcut acelaşi gest, celebrat de Biserică drept “ungerea din Betania”: Maria şi femeia păcătoasă (identificată de unii cu Maria Magdalena, cea din care Iisus scosese 7 demoni). În această zi, ca şi în Vinerea Mare, credincioşii obişnuiesc să ţină “post negru” (adică să nu pună nimic în gură pînă seara).

În Sfînta şi Marea Joi este rînduită denia celor 12 Evanghelii. Evenimentele se precipită: Iisus spală, ca pildă de smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, iar la Cina cea de Taină, la care-i adună în seara acestei zile, spre a sărbători Paştele evreiesc (care semnifică ieşirea evreilor din robia egipteană, prin trecerea minunată a Mării Roşii), El instituie Sfînta Taină a Euharistiei (Împăr-tăşaniei/Cuminecării): “Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu, care se frînge pentru voi. Beţi dintru aceasta toţi, că acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor!” (Matei 26, 26-28); apoi se roagă Tatălui, cu sudori de sînge, în grădina Ghetsemani, şi primeşte, în toiul nopţii, sărutul lui Iuda vînzătorul. Cei ce au postit, se pot spovedi şi împărtăşi şi în zilele anterioare, dar Joia Mare e ziua predilectă pentru aceasta, fiind chiar ziua Cinei celei de Taină. Începînd de acum şi până la Înviere, în biserici - care sînt deja cernite (îndoliate), lucru subliniat şi prin scoaterea covoarelor - nu se mai trag clopotele, ci se bate numai toaca. La denia acestei zile crucea mare din altar se scoate în mijlocul bisericii şi se împodobeşte cu coroane de flori.

În Sfînta şi Marea Vineri, numită şi Vinerea Neagră, rememorăm ziua aducerii la judecată, batjocoririi, schingiuirii, răstignirii, morţii şi îngropării lui Iisus. Guvernatorul roman Ponţiu Pilat, din pricina faptului că nu-i prea suferea pe evrei, dar şi din pricina unui vis al soţiei sale Claudia Procula, încearcă să-L scape de la moarte, după obiceiul ca de Paşte să fie eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos şi Baraba, mulţimea, aţîţată de preoţi, cere însă eliberarea tîlharului şi răstignirea lui Iisus. Domnul Îşi poartă crucea spre Golgota (dealul “Căpăţînii”), unde este răstignit între doi tîlhari (dintre care unul, recunoscîndu-I nevinovăţia şi dumnezeirea, se învredniceşte de mîntuire, fiind primul creştin intrat în Rai). Dîndu-Şi El duhul pe cruce, spre seară li se îngăduie drepţilor Iosif şi Nicodim să-I îngroape trupul după rînduială, iar mormîntul este pecetluit şi pus sub pază, “ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunînd poporului că S-a sculat din morţi” (Matei 27, 64). Seara se cîntă în biserici denia Prohodului, adică slujba înmormîntării Domnului. Sfîntul Epitaf (pînza brodată sau pictată cu chipul lui Hristos), aşezată acum pe o masă în mijlocul bisericii, închipuie Sfîntul Mormînt. Alaiul îndurerat al credincioşilor trece pe sub Sfîntul Epitaf ca şi cînd ar trece prin mormîntul lui Iisus, după care, în frunte cu preoţii, dă ocol bisericii de 3 ori (cîte o dată pentru fiecare zi a şederii Domnului în mormînt).

În Sfînta şi Marea Sîmbătă este zi de reculegere, închipuind “odihna” în mormînt a trupului lui Hristos. Credincioşii se pregătesc pentru marea veghe de peste noapte, cînd în toate bisericile, la miezul nopţii, preotul va vesti Învierea, va împărţi lumina şi va ţine slujba Sfintelor Paşti, sfinţind pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru că postul de aproape 7 săptămîni s-a încheiat, iar întristarea s-a preschimbat în bucurie: “Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine-a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!”. Pîinea stropită cu vin, numită “Sfinte Paşti” şi împărţită acum credincioşilor, se va mînca dimineaţa, “pe inima goală”, cînd aceştia se vor întoarce, cu lumînări aprinse, la casele lor. Evangheliştii nu, dar tradiţia spune că Iisus, în răstimpul şederii cu trupul în mormînt, S-a pogorît la iad, ale cărui porţi le-a sfărîmat, scoţîndu-i de acolo pe Adam şi pe Eva, precum şi pe drepţii Vechiului Testament, ca arvună a învierii şi a mîntuirii tuturor drepţilor, fapt adeseori reprezentat în icoanele închinate prăznuirii Sfintelor Paşti (tipul Anástasis, de străveche origine bizantină). Toată creştinătatea cîntă (şi se spune că îngerii ţin în cer isonul): Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. Iar de acum şi pînă la Înălţare (deci timp de 40 de zile) credincioşii se vor saluta cu mărturia pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

"DE CE-L CĂUTAŢI PE CEL VIU ÎNTRE CEI MORŢI ?!"