ÎNTÎLNIREA DAVID ŞAFRAN - CORNELIU CODREANU

Constanţa, 9 mai 2007: Dorel Dorian de la Realitatea evreiască (stînga)

şi Răzvan Codrescu de la Lumea credinţei (dreapta)

la Simpozionul “La început a fost Cuvîntul...”, ed. a III-a: “Biserica şi Mass-media”

CINE PE CINE MISTIFICĂ ?

În ziua de 11 ianuarie 1937, la Casa Verde (sediul Mişcării Legionare din Bucureşti), studentul evreu David Şafran, fiu de rabin şi mai tîrziu rabin el însuşi (în 1948 a fost chiar contracandidat al Dr. Moses Rosen la funcţia de şef-rabin), a avut o lungă întrevedere cu Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Legiunii.

Unora (răposatul Z. Ornea, G. Voicu, J. Ancel, L. Volovici, M. Shafir etc.) li s-a părut atît de incredibil acest fapt încît n-au ezitat să-l considere o legendă mistificatoare, plăsmuită şi colportată în mod interesat de “mediile legionare“. Pe de altă parte, aceştia şi mulţi alţii (într-o presă plină de "urechişti") l-au confundat şi continuă să-l confunde senin pe David Şafran (stabilit ulterior în Israel) cu Alexandru Şafran, venerabilul rabin din Elveţia.

Pentru că acum cîţiva ani, în scrisul meu, s-a întîmplat să mă refer în treacăt la acest episod, am fost acuzat de a fi şi eu părtaş lipsit de scrupule la această “pură invenţie, fără nici un suport în realitatea faptelor istorice”. Am considerat de datoria mea să revin cu lămuriri şi probe în presă (inclusiv în presa centrală: România liberă/Aldine), dar deunăzi am putut constata că acuzaţiile neîntemeiate care mi s-au adus, şi care între timp au fost puse şi pe internet, continuă să fie colportate şi reînnoite, cu totala ignorare a precizărilor şi dovezilor mele. În aceste condiţii, azi mai mult decît ieri, se ridică pe bună dreptatea întrebarea: cine pe cine mistifică?

Iată motivul pentru care reproduc şi pe acest blog relatarea acelei întîlniri făcută chiar de către rabinul în cauză (sursa e indicată la sfîrşitul textului). Deşi sînt multe puncte discutabile, nu consider necesare aici alte comentarii (pe care le las pe seama fiecărui cititor), ci doar încă o scurtă precizare de principiu, esenţială din punctul meu de vedere: întîlnirea respectivă nici nu acuză, nici nu scuză pe nimeni, ci ea este pur şi simplu un fapt care dovedeşte că istoria este adeseori mult mai nuanţată decît ni se pare sau decît ne-ar plăcea nouă să fie. (Răzvan Codrescu)

Rabin Dr. David Şafran

CASA VERDE

Începînd din anul 1932, mişcarea legionară ia amploare. Sprijinită de partidele istorice, Iuliu Maniu şi Vaida Voevod, Dinu Brătianu şi Gheorghe Tătărescu s-au arătat binevoitori faţă de tineretul naţionalist extremist. A. C. Cuza şi Octavian Goga priveau cu simpatie la tînăra generaţie universitară, care lupta cu elan la înfeudarea moharhiei, întru convertirea maselor la acceptarea fascismului şi nazismului. La ultimele alegeri, legionarii au obţinut o treime din numărul deputaţilor, în fruntea mişcării evidenţiindu-se Căpitanul. Acesta era Corneliu Zelea Codreanu, care terminase doctoratul în drept la Grenoble (Franţa). El conducea mişcarea legionară cu autoritate, oferindu-i ca mistică şi simbol: zodia arhanghelilor Mihail şi Gavril.

Mişcarea legionară dispunea de mari fonduri băneşti. Puterea lor creştea vertiginos. Ei l-au ucis pe Armand Călinescu, primul ministru al lui Carol al II-lea, precum nu s-au sfiit să recunoască asasinarea primului ministru I. G. Duca, spre a ameninţa tradiţia politică a României, alături de mica Antantă. Tineretul universitar îşi căuta un mit. Steaguri, lozinci, ură şi aţîţare, camaşă verde stropită cu imnuri-parăzi, presă care scuipa tone de gunoi şi otravă, bani ce curgeau cu duiumul de la ambasada germană bucureşteană, din cabinetul lui Manfred von Killinger – baronul măcelar din Praga, cum i se spunea – şi D-rul Fabrizius, toate aceste elemente au născut şi impus mitul lui Corneliu Zelea Codreanu.

Se spunea că şi Mihai, pe-atunci moştenitorul tronului, era adeptul legionarilor. Codreanu a deschis la Bucureştii-Noi un sediu al mişcării, unde se adunau corifeii să pună ţara la cale: era Casa Verde. Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Că el era un fanatic, de aceasta nu mă îndoiam. Mi s-a spus că era un mistic profund, că iniţial nu duşmănea pe evrei, dar acceptînd ideologia nazistă, a confecţionat “Cartea Căpitanului” după “Mein Kampf” al lui Hitler. Fiindu-i comodă lichidarea fizică şi economică a evreilor români, a devenit antisemit şi antidemocrat. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni. Ca să fiu primit de Căpitan... la Casa Verde.

Eu locuiam în Calea Griviţei, de voie şi nevoie, participasem la cîteva demonstraţii legionare, colegii mei studenţi ştiind că sunt fecior de rabin. Unii dintre ei erau interesaţi ca să-l cunosc pe Codreanu. Pe linie principială, bazîndu-mă pe schimbul de scrisori publicate de Nae Ionescu în ziarul “Cuvîntul” cu A. L. Zissu în oficiosul sionist “Mîntuirea”, intuiam că din aceste încrucişări de spade, se putea oarecum limpezi ideologia naţional-creştină. De aici, viziunea apocaliptică a apropierii dintre... adversari. Exista-n această întîlnire un singur risc: acela al vieţii. Ce conta un jidov în plus, în acele vremuri de tristă amintire! Aşa mi-am pus viaţa la mezat, şi conform informaţiei lui Mircea Vulcănescu, la 11 ianuarie 1937, a avut loc întîlnirea cu Corneliu Zelea Codreanu. Profesorii mei Dimitrie Gusti, Ion Petrovici şi Ion C. Petrescu fuseseră informaţi de mine asupra acestei întîlniri, ca să mă apere în... absenţa lor. Doar tata, veneratul rabi Hanoch Şafran, nu ştia nimic, că mergeam în întîmpinarea morţii mele...

Am ajuns la Casa Verde la ora 1 şi 20. Cred că nici un picior de jidan n-a călcat vreodată pragul Casei Verde. Strajă grea era afară, dar strajă şi mai aprigă am descoperit înăuntru. Curajul meu era ca [al] unui om anormal, ce căuta să vadă, să convingă sau să conrupă un naţionalist extremist, să acorde o bucăţică de respect unui... pui de jidov, care căuta cinstit să-şi apere neamul şi credinţa. Înaintea cui? Pentru ce?

Codreanu mă privea curios. Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbiaj gîndit şi cîntărit ab initio, prima întrebare ce mi-a adresat-o, a fost aceasta:

- Ce spune judaismul despre arhanghelii Mihail şi Gavril?

I-am răspuns cinstit:

- Noi nu credem în Arhangheli. Chiar despre Isus, datele din Talmud sînt sărace şi sporadice.

Ca să-l mai potolesc în arhi-cunoştinţele sale, l-am apostrofat:

- Oare aveţi elemente ebraice în cultura dv, pentru a urmări ideia misticii creştine? Aceasta, nu pentru a-mi etala cunoştinţele mele ebraice, ci spre a discuta corect, pe textologie!

Nu mi-a răspuns. Părea că mă cîntăreşte, mă măsoară aprig, spre a constata dacă adversarul lui merită măcar un răspuns. Ca să-l îmbun, i-am completat:

- În Talmud, se menţionează deosebirea dintre evrei şi celelalte popoare, în sensul acesta: "Cine-i de preferat, un profet ori un înţelept?". Stau faţă-n faţă un înţelept evreu sau neevreu, sau un profet evreu sau neevreu, cine are întîietatea? Înţeleptul, chiar dacă nu e evreu". Pe linia priceperii, un neevreu e mai capabil cîteodată decît un evreu.

Codreanu îmi zîmbi. Nu ştiu dacă l-am cîştigat, dar am intuit că-i place maniera în care mă explic. La acest preambul, care indica bunăvoinţă din partea mea, de a-l atrage în discuţie, Codreanu ripostă cu blîndeţe (ceea ce părea potrivnic firii sale), astfel:

- Cum vezi d-ta, ca fiu de rabin, sau cum judecă mistica judaică, pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil, spre deosebire de mistica creştină? Nu caut o apropiere, ci drumuri, căutari, încrucişări spirituale...

I-am explicat ca iudaismul nu crede în misticism. Însuşi Rabi Shimon ben Iohay autorul “Cărţii strălucirii” - Sefer hazoar, nu e agreat de mari figuri iudaice ca Rabi Iohanan ben Zakay sau Maimonide, mai tîrziu, în secolul XII. Singurul care sprijină mistica e Rabi Akiba ben Iosef, ars de soldaţii Romei, care au cucerit Israelul. Noi sîntem raţionalişti. Acceptăm minunea ca o expresie divină, dacă însoţită de trudă permanentă, ca o condiţie sine qua non. Mistica caută să demonstreze existenţa supranaturalului. Credinţa dovedeşte cum prezenţa Domnului e vie, eternă. Distanţa dintre credinţă şi mistică e mare, adîncă. După aceasta, am notat următoarea menţiune:

- Nu fac aici un curs universitar. Nici nu am, poate, capacitatea necesară. Am venit aici să vă cunosc.

- Doar atît, pentru a mă cunoaşte? Şi în spatele cunoaşterii, nimic altceva? - spuse Codreanu, cu un dubiu în cuvintele sale...

- Aveţi dreptate. În spatele ei, este ideea: respectul vieţii umane. Aşa cum porunceşte Talmudul: “Respectă pe tatăl şi pe mama ta, respectă-i în viaţă ca şi în moarte”. Datori suntem a-l preţui pe om, în viaţă, şi dincolo de viaţă. Am impresia că mişcarea legionară a lichidat respectul, din momentul cînd omul s-a născut ca evreu...

Parcă l-am atins cu fierul roşu. Am avut impresia că şi-a strivit în buze, o straşnică înjurătură. Pumnii îi erau încleştaţi. Nervos, şi-a scos batista ca să-şi şteargă sudoarea. Deschise geamul. Pe masă erau flori şi fructe. Înşfăcă un măr, muşcînd din el de zor. Eu m-am apropiat de flori, ca să sorb din frumuseţea naturii, căci puritatea umană lăsa de dorit. Codreanu lichidă mărul, îşi şterse buzele cu spatele mîinii, apoi cu un calm forţat, mă întrebă:

- Oare evreii cred în Ioan Botezătorul, sfîntul inspirat al creştinismului?

- Aşa cum nu suntem convinşi de misiunea mesianică a lui Isus din Naţrat, la fel nu credem în Ioan Botezătorul - i-am răspuns calm.

Îl văd supărat, cu ochii lui sentimentali fulgerînd a scîntei invizibile, după care mă apostrofează:

- În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!

- Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e minciună. Acestea sînt realităţi.

Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:

- Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Eu cred în sfînta cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!...

Îl vedeam că suferă, că nu poate ieşi din impas. Cercam să-i respect crezul, frămîntarea. Dar un gînd straniu mă cuprinse. L-am provocat, cînd i-am spus:

- Vreau să ştiu unde-i adevărul mişcării legionare. Există un adevăr al credinţei. Care promovează viaţa, nu moartea. Şi crucea sprijină viaţa. Atunci de ce evreul e socotit un cetăţean de rangul şapte? De ce sînt ucişi evrei, fără socoteală? Oare există o sfinţenie mai acută pe pămînt - ca viaţa omenească!? Cine asasinează, mai trebuie elogiat? Oare prin aceasta, nu lezăm crucea lui Isus, martiriul lui pentru salvarea umanităţii?!

M-am liniştit puţin. I-am lăsat şi lui răgaz pentru meditare. După cîteva minute, am completat:

- Oare crucea nu se cere apărată, ca alţii să n-o pîngărească?

Zelea Codreanu mă privi cu ură. Nu mai era căldură, omenie. Săgeata din ochii lui calzi mă urmărea cu duşmănie grea, care se prăvălea ca bolovani grei, în următoarele cuvinte rostite ca un tunet:

- Noi nu lezăm simbolul crucii. Noi o apărăm, de duşmanii dinăuntru şi din afară. Ce legătură există între iudaism şi crucea sfîntă? Lămureşte-mă, fecior de rabi, dacă ştii!

Titlul “fecior de rabi”, am avut impresia că mi l-a dat în ironie, poate şi ca o batjocură. M-a durut. I-am ripostat că şi eu mă pregătesc pentru rabinat. Aşa cum eu respect preoţia, la fel e dator şi el să preţuiască rabinatul. Apoi i-am completat hotărît:

- Eu nu fac politică. Credinţă şi politică, sînt două lumi separate. Cine face politică religioasă, acela a părăsit de mult credinţa. Credinciosul e convins că există un Dumnezeu, o dreptate imanentă. În credinţă, toate neamurile sînt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul, nu există un popor mai mic, sau mai mare. Va întîmpina suferinţa - ca o experienţă, iar moartea: cu seninătate. Cu credinţa, omul se naşte. Credinţa nu se vinde, nu se cumpără. De aceea nu pricep legătura dintre credinţă şi antisemitism. După ea, antisemitismul e o barbarie. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. După evrei, mîntuirea sau mesianismul trebuie să elibereze umanitatea de povara războaielor, crimelor, fărădelegilor. Oare nu s-au întrebat creştinii de ce pînă azi nu l-am acceptat pe Isus nazariteanul, care a fost şi a rămas în tradiţia talmudică un evreu, poate chiar un bun evreu?

Codreanu îmi zîmbi. Aveam impresia că nu-mi dă crezare, că se socoate superior mie. Poate că-n mistica creştină era mai versat ca mine. Dar în trăire religioasă, cred că-l depăşeam. Eu căutam fondul, logica, bunul simţ. El se lega de aspecte exterioare, de mişcări de mase, folosind lozinci şi chemări care jenează morala arhanghelilor. Ei şi-au jertfit viaţa pentru un ideal generos.

Codreanu mă privi curios, interesat. Spre a-mi dovedi că m-a înţeles, mă întrebă care este morala şarpelui, din imaginea clasică a arhanghelilor Mihail şi Gavril.

- Răspunsul meu e simplu: şarpele, în iudaism, simbolizează păcatul. Se confundă cu păcatul. El apare în Biblie pentru prima oară, cînd Hava îi cade victimă. Din cauza şarpelui, Adam şi Hava mănîncă mărul din Pomul Vieţii – Etz hadaat – care-i pomul cunoaşterii, care deosebeşte binele de rău. Plata pentru om, a fost groaznică: a pierdut dreptul la eternitate, înlocuind-o cu experienţa. Care este fructul dramei. Cu cît omul cunoaşte mai mult, suferă mai mult. Dacă omul rămînea etern, însăşi viaţa căpăta un alt sens. Şi arhanghelii creştini luptă cu suferinţa. Dacă înving şarpele, înseamnă că lupta lor e pozitivă. Oare au reuşit arhanghelii în strădaniile lor? Nu mai există războaie? În această luptă satanică, crucea nu-i pîngărită? Preoţii legionari nu poartă crucea şi revolverul? Oare papii nu s-au războit cu regii, impunînd dreptatea cu forţa? Ce-i oare Evul Mediu altceva decît victoria sîngelui asupra unor masse lipsite de morală? Unde stă scris că credinţa poate convinge numai prin sabie?

Codreanu îmi opri elanul argumentării:

- Eşti un om inteligent. Nu discuţi doar. Îţi trăieşti argumentele. Aproape că m-ai convins şi pe mine cu justeţea logicii d-tale. Massele însă au nevoie de alte formule. Massele trebuie electrizate. Formulele trebuie să fie ca o bombă, un bumerang. Masele nu se supun din convingere, ci din folosul încăierărilor ideologice.

M-am simţit ars cu fierul roşu. Am ripostat revoltat:

- Te rog să mă ierţi. Nu accept o asemenea logică. Massele nu-s o turmă oarbă, insensibilă, ci sunt alcătuite din oameni. Care intuiesc adevărul. Ei ştiu să vadă unde-i mătrăguna şi unde apare trandafirul. Massele n-au nevoie de sloganuri. Dacă mişcarea legionară foloseşte argumente mistice, atunci şi mistica se cere apărată. Hotărît. Am impresia că d-ta te eschivezi de un răspuns. Am venit aici, ca să nivelam argumentele noastre. Eu nu fac politică. Sînt credincios. Nu facem aici trafic de conştiinţă. Nu discută aici un viitor rabin cu o figură aleasă din lumea creştină. Amîndoi căutăm limpezirea ideilor. Poate că din lumina ce va apare, vom curma răul, falsuri, neînţelegeri voite, dureri ce pîngăresc viaţa. Înaintea Domnului, cu toţii, neamuri ca şi individ, suntem egali. În această clipă, sîntem viabili. Peste o clipită, sau după zile ori ani, ispita ori moartea ne pot amarnic încerca. De ce să ne fie greu ca să găsim cărarea de aur a bunului simţ? După Laotse, filosof chinez, tsa-the king – cărarea de aur – e o cumpănă, care leagă punţi şi poveri, spre limpezirea vieţii. De aceea aştept din partea conducătorului mişcării legionare un răspuns echitabil, capabil de a mă satisface. Iartă-mi cutezanţa, dar rămîn pe poziţie. Ba aştept satisfacţie, pentru credinţa cea ultragiată.

Corneliu Zelea Codreanu tăcu. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20. Vorbeam de-acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămîn, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii. Ştiam că l-am pus într-o situaţie delicată. De afară, răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate.

Îl văd cum se ridică, îmi întinde mîna şi-mi spune:

- Am avut mare plăcere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărîme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, sau rănit ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători. Ei nu-s decît oameni, poate chiar buni creştini. Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.

Am plecat. Am cîntărit mult, ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.

Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937. A venit rebeliunea. Stelescu a fost lichidat în patul lui din spitalul Colţea. Horia Sima a vrut să termine cu Antonescu. Legionarii au luptat între ei, şi au fost ucişi mii de evrei, ca şi figuri alese ca Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu. Apoi forţele legionare s-au împrăştiat în lume. Horia Sima continuă în Spania cu apologia urii. Parte dintre legionarii băgaţi de comuniştii români în puşcării, au fost eliberaţi spre a fi exploataţi cu conştiinţa lor. Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Giurescu, Radu Gyr, au făcut bir cu fugiţii, vînzîndu-şi conştiinţa pentru un blid de linte. Din papucul lui Hitler, România a încăput sub mîna lui Ceauşescu, ţară prădată, idei incendiate, suflete răvăşite... Întreaga lume e o lavă de vulcan, ce adulmecă păreri, pericole. Ce va fi mîine? Cine poate să ştie ori să prevadă?!

Trăim în zodia decadenţei. Morala a decedat de mult. Comunismul înşeală, aidoma naţionalismului. Democraţia e un vis amar al unei decăderi imanente. Valorile au sucombat de mult. Toate leprele sînt azi conducători cu iluzii, unele mai ciudate ca altele. Massele merg spre eşafod. Dreptate, libertate, adevăr, au decedat de mult. Şcoala, biserica, justiţia, slujesc Satanei. Care va fi obrazul lumii de mîine? Cine ştie? Cine are curajul să gîndească? A gîndi e un lux. A afirma ceea ce gîndeşti e o cutezanţă, o utopie stranie!

Nu ştiu dacă am procedat bine, redînd această convorbire cu Căpitanul. Am vrut ca să se vadă ideile preconcepute ale unui conducător politic. Care a plătit cu viaţa pentru convingerile sale, trăgînd după el masse nevinovate, însetate şi ele după o bucăţică de dreptate. Sic pereat gloria mundi!

-----------------------------------------------

(Capitol din cartea bilingvă Karl Marx, antisemit, Ierusalim, 1979, pp. 106-115)