Hartă făcută în 1570 la Basel (Elveţia) de Sebastian Munster
HOMO EUROPAEUS
ÎNTRE ONTOLOGIE ŞI IDEOLOGIE
A fi european
ÎNTRE ONTOLOGIE ŞI IDEOLOGIE
A fi european
Unde începe şi unde se termină Europa? Ce este ea dincolo de convenţia geografică? Ce înseamnă mai exact a fi european? Este europeanul “născut” sau “făcut”? Este calitatea de european ceva ce se poate pierde sau dobîndi în mod conjunctural?
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîntem...
Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “occidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine monopolul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, economice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fatalitate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geopolitice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mică) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sintezei istorice dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pecetea creştinismului – unificator, dar nu uniformizator. Naşterea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulterioare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism. România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza traco-romană şi prin Ortodoxie. Că Franţa şi România aparţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta reprezintă o cu totul altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale europenităţii: originea etno-lingvistică “ariană” (rudenia genetică); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spaţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbitrară, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata europenitate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.
Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confesionale istoriceşte consolidate. Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt şi ele “europene”, dincolo de determinarea geografică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei (cu rădăcinile în comunitatea eclesială a primului mileniu), civilizaţia democratică îi garantează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spaţiul european. Aceasta nu îndreptăţeşte însă confuzia ideologică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice european de drept este şi un european de fapt.
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîntem...
Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “occidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine monopolul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, economice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fatalitate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geopolitice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mică) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sintezei istorice dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pecetea creştinismului – unificator, dar nu uniformizator. Naşterea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulterioare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism. România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza traco-romană şi prin Ortodoxie. Că Franţa şi România aparţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta reprezintă o cu totul altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale europenităţii: originea etno-lingvistică “ariană” (rudenia genetică); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spaţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbitrară, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata europenitate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.
Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confesionale istoriceşte consolidate. Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt şi ele “europene”, dincolo de determinarea geografică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei (cu rădăcinile în comunitatea eclesială a primului mileniu), civilizaţia democratică îi garantează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spaţiul european. Aceasta nu îndreptăţeşte însă confuzia ideologică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice european de drept este şi un european de fapt.
În căutarea Europei pierdute
Privită principial, aspiraţia noastră spre Europa este nu doar oportună, ci şi legitimă. Etnic, lingvistic, cultural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice a oricărui popor pur european: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce sîntem, adică să ne împlinim destinul istoric în propria noastră condiţie identitar-ontologică.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii aberante: europenităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În unele privinţe, paradoxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de esenţa europeană!
Genul de “europenizare” în care s-a angajat şi lumea românească postcomunistă pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţională, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de anumite convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de peste 60 de ani încoace, să se conformeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Dacă “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante! În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, privită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordinea materială a civilizaţiei sau de conjuncturile economico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche comunitate etno-lingvistico-spirituală, a cărei polimorfie nu rupe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Renegîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi conjuncturile, Europa însăşi (confiscată abuziv de Occident) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.
Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geografic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sinteza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care tocmai ni s-a permis să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile curente ale suficienţei contemporane, de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi programatic smintite sau “scoase din fire” (out of minds).
Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, precum oltenii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tânjim de fapt, ci accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne visăm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tentaţiile imediate şi spre a ne ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.
Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i s-ar putea da orice alt nume), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii aberante: europenităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În unele privinţe, paradoxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de esenţa europeană!
Genul de “europenizare” în care s-a angajat şi lumea românească postcomunistă pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţională, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de anumite convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de peste 60 de ani încoace, să se conformeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Dacă “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante! În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, privită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordinea materială a civilizaţiei sau de conjuncturile economico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche comunitate etno-lingvistico-spirituală, a cărei polimorfie nu rupe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Renegîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi conjuncturile, Europa însăşi (confiscată abuziv de Occident) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.
Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geografic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sinteza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care tocmai ni s-a permis să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile curente ale suficienţei contemporane, de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi programatic smintite sau “scoase din fire” (out of minds).
Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, precum oltenii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tânjim de fapt, ci accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne visăm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tentaţiile imediate şi spre a ne ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.
Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i s-ar putea da orice alt nume), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.
Icoana Europei creştine
Identificarea reducţionistă a “europenismului” cu “occidentalismul”, această viziune procustiană asupra “bătrînului continent”, generată de schisma de la 1054 şi întărită de prăbuşirea Imperiului bizantin (ce a dus la eclipsa istorică a Răsăritului), a fost radicalizată de tragediile politice ale secolului XX. Unei conştiinţe autentic creştine nu-i poate scăpa însă unitatea în diversitate a “fenomenului european”. Adevărata europenitate, spuneam, nu se defineşte geografic, politic sau economic, ci istoric, lingvistic şi spiritual. Discuţia este complexă, iar eu îmi propun să ating mai departe doar aspectul spiritual al problemei, conturînd un alt nivel de “specificitate” decît cel strict naţional.
Spre a înţelege mai bine unitatea polimorfă a Europei creştine, îmi iau îngăduinţa de a fixa un reper analogic în istoria evanghelică a Martei şi-a Mariei. E ca şi cînd prin cele două surori s-ar prefigura cele două ipostaze tradiţionale ale creştinismului istoric: ipostaza răsăriteană (“grecească” sau ortodoxă) şi ipostaza apuseană (“latină” sau catolică)[1]. Pe Maria şi pe Marta Iisus le iubeşte deopotrivă (Ioan 11, 5), după cum şi ele Îl primesc cu egală bucurie; dar asta nu-L împiedică să le judece cu blîndeţe, apărînd-o pe Maria de neînţelegerea Martei (aşa cum o va apăra, în altă parte, şi de neînţelegerea lui Iuda).
Dar să ne reamintim mai îndeaproape relatarea lui Luca: “Şi pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat. Iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Ci ea avea o soră ce se chema Maria, care, aşezîndu-se la picioarele Domnului, Îi asculta cuvîntul. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute. Şi răspunzînd, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).
Aşadar, Marta se străduieşte să-L “omenească” pe Domnul, după legile curente ale ospeţiei. Silinţa ei, deşi admirabilă, se consumă în afară, pe planul material, printre “blidele” lumii acesteia. I-a intrat în casă Învăţătorul şi ea Îl întîmpină gospodăreşte: “Şi I-au făcut acolo cină; şi Marta slujea” (Ioan 12, 2). Maria, spre indignarea Martei (care... nu-şi mai vede capul de treburi), stă la picioarele Domnului şi-I soarbe învăţătura. Cînd Marta îşi formulează reproşul la adresa surorii sale, pe care o socoteşte leneşă şi delăsătoare, Iisus îi amendează obtuzitatea gospodărească, sugerînd-i simplu (nu acuzînd-o, ci doar dojenind-o) justa ierarhie a valorilor: cele spirituale, netrecătoare (“care nu se vor lua de la ea”) stau înaintea celor materiale, trecătoare (la care mai degrabă se poate renunţa). Activismul Martei nu este rău în sine, ci doar excesiv şi nepotrivit solemnităţii mistice a momentului (întîlnirea omului cu Dumnezeu), pe care Maria o intuise în buna ei simplitate (“sărăcie cu duhul”). “Ci un lucru trebuie” ne aduce aminte de acel “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar toate celelalte vi se vor adăuga vouă” din dumnezeiasca Predică de pe Munte (Matei 6, 31-33).
Această Marie smerită, tăcută şi contemplativă este şi aceea care “L-a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei”, cum ne încredinţează Ioan (11, 2). Iisus o apără şi faţă de Iuda cel cîrtitor (întruchipare a suficienţei pragmatice, dar şi a prefăcătoriei iudaice a vremii), tîlcuind semnificaţia adîncă şi profetică a gestului ei: “Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” (Ioan 12, 7-8; cf. şi Matei 26, 10-13, sau Marcu 14, 6-9).
În pragul învierii lui Lazăr, firile celor două surori ies încă şi mai bine la iveală. Amîndouă îşi iubesc fratele şi sînt profund afectate de moartea lui. Amîndouă îşi mărturisesc credinţa în Iisus cu aceleaşi cuvinte: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” (Ioan 11, 21 şi 11, 32). Marta este, negreşit, corectă şi responsabilă, dar suferinţa ei se arată rece şi discursivă. Maria şade acasă şi plînge în aşteptarea lui Iisus; Marta îşi reprimă lacrimile şi fuge să-L întîmpine, mai înainte ca El să intre în sat: e nerăbdătoare, mai curînd circumspectă (“Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi”) şi raţionalist-pozitivistă (“Doamne, de acum miroase, că e a patra zi...”), atrăgîndu-şi o nouă dojană din partea lui Iisus (“Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?!”). Maria apare mai tîrziu, cu suferinţa ei fierbinte şi tăcută. Atît de mare şi de adîncă îi e sfîşierea, că Domnul Însuşi se cutremură văzînd-o: “Atunci Iisus... a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine”, ba chiar “a lăcrimat” (Ioan 11, 33-35). Credinţa simplă, smerenia, iubirea înlăcrimată (“darul lacrimilor”) reprezintă taina Mariei, consfinţită de Hristos. Marta e energică, dar oarecum lipsită de adîncime; cuminecarea prin lacrimi nu-i este dată; suferinţa ei nu pîrjoleşte, ci mai degrabă îngheaţă...
Sînt două spirite diferite de raportare atît la lume, cît şi la Dumnezeu. Cu toate acestea, fac parte din aceeaşi familie, locuiesc în aceeaşi casă şi se împărtăşesc din aceeaşi nădejde. Maria ilustrează tipul contemplativ, Marta pe cel activ. În Maria primează spiritualul, eternul; în Marta primează istoricul, lumescul. În faţa lui Dumnezeu, Maria stă cu lacrima şi cu mirul, pe când Marta cu blidul şi cu vorba. Dar Dumnezeu le învăluie în aceeaşi iubire, lăsându-Se slujit de fiecare în felul său, îngăduitor faţă de diversitatea umanului. Şi pînă la urmă Marta şi Maria devin una în Hristos, mărturisind, dincolo de circumstanţe, acelaşi adevăr mîntuitor. Iar credinţa şi rugăciunile lor mijlocesc şi pentru Lazăr, fratele mort, ce va fi înviat şi va cina împreună cu Domnul (Ioan 12, 2).
Lumea răsăriteană şi lumea apuseană, aparţinînd aceleiaşi mari “familii” europene, sînt şi ele “surori” (chiar dacă învitregite mistic la 1054), locuind într-o singură “casă” şi avînd destule de învăţat una de la cealaltă. Precum Marta şi Maria, ele vădesc firi deosebite, însă valorificînd în chip propriu aceeaşi tradiţie istorică şi religioasă. Răsăritul, “lumea Mariei”, are vocaţia predominantă a interiorizării, a contemplaţiei, mergînd până la sfidarea istoriei şi a civilizaţiei materiale. Tocmai de aceea tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Sfîntul. Apusul, “lumea Martei”, are vocaţia predominantă a exteriorizării prin faptă, a activismului istoric, de unde “splendorile” terestre ale unei civilizaţii ce riscă despiritualizarea. Nu-i întîmplător că tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Cavalerul. Răsăritul este lumea eroismului lăuntric, Apusul este lumea eroismului exterior. Şi una şi cealaltă rodesc după geniul propriu, cîtă vreme ies în întîmpinarea lui Dumnezeu cu inimă bună şi cu nădejdea aceleiaşi Învieri. Cînd uită însă de Dumnezeu, amîndouă se degradează “pe limba lor” şi se învrăjbesc pînă la a-şi ignora rudenia şi menirea. Atunci, chiar şi virtuţile lor riscă să devină defecte (poate exista şi “un infern al faptei”, şi “un infern al ne-faptei”)[2], iar Lazăr rămîne să putrezească în mormînt...
Deşi apăsa prea mult pe latura deosebirilor (considerate de el ireductibile), un Nae Ionescu nu era totuşi neîndreptăţit să afirme: “Căci catolicism şi ortodoxie nu sunt numai confesiuni, prezentînd anumite deosebiri dogmatice şi cultuale, ci două valorificări fundamental deosebite ale existenţei în genere” (Roza vînturilor, ed. 1937, p. 205; subl. aut.). Că aceste două tipuri deosebite de raportare la existenţă vor fi fost implicite constituirii Europei creştine (ca eventuale prelungiri în-creştinate ale celor două tradiţii culturale majore ale Antichităţii “europene”: cea greacă şi cea latină) sau că sînt rezultatul unei ulterioare şi complexe deveniri istorice – iată o problemă care depăşeşte cadrul discuţiei de faţă. Probabil că ambele supoziţii cuprind cîte o parte de adevăr. Rămîne mai important faptul prezenţei istoriceşte verificabile a acestor deosebiri şi modul în care sîntem dispuşi să ni le asumăm. Dumnezeu a creat sau a îngăduit – din raţiuni care nouă pot să ne rămînă obscure – o lume a “diferenţelor specifice”, răspunzătoare de sine şi de propriul “talant” în fiecare din ipostazele ei. Aceste ipostaze nu sînt chemate să se războiască sau să se izoleze, ci să co-existe lămuritor în complexitatea vieţii istorice, cu conştiinţa smerită a unităţii lor în sophía divină. Cînd diferenţa duce la trufie şi ură, e semn că lumea “şi-a ieşit din fire”. De aceea, nu atît de diferenţe e cazul să ne temem, cît de reaua lor înţelegere şi actualizare.
Europenismul – sinteză complexă – nu este nici monopolul Apusului, nici monopolul Răsăritului. Europenismul este numitorul nostru comun, purtînd pecetea răscumpărătoare a Crucii lui Hristos. Problema “orientalizării” Apusului sau a “occidentalizării” Răsăritului este falsă. “Răsăritul” şi “Apusul” au fost, sînt şi trebuie să rămînă două valori complementare, asigurînd dinamica internă a europenităţii, care nu poate fi înţeleasă în afara tradiţiei creştine şi fără raportare principială la trunchiul sănătos al mileniului auroral.
Spre a înţelege mai bine unitatea polimorfă a Europei creştine, îmi iau îngăduinţa de a fixa un reper analogic în istoria evanghelică a Martei şi-a Mariei. E ca şi cînd prin cele două surori s-ar prefigura cele două ipostaze tradiţionale ale creştinismului istoric: ipostaza răsăriteană (“grecească” sau ortodoxă) şi ipostaza apuseană (“latină” sau catolică)[1]. Pe Maria şi pe Marta Iisus le iubeşte deopotrivă (Ioan 11, 5), după cum şi ele Îl primesc cu egală bucurie; dar asta nu-L împiedică să le judece cu blîndeţe, apărînd-o pe Maria de neînţelegerea Martei (aşa cum o va apăra, în altă parte, şi de neînţelegerea lui Iuda).
Dar să ne reamintim mai îndeaproape relatarea lui Luca: “Şi pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat. Iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Ci ea avea o soră ce se chema Maria, care, aşezîndu-se la picioarele Domnului, Îi asculta cuvîntul. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute. Şi răspunzînd, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).
Aşadar, Marta se străduieşte să-L “omenească” pe Domnul, după legile curente ale ospeţiei. Silinţa ei, deşi admirabilă, se consumă în afară, pe planul material, printre “blidele” lumii acesteia. I-a intrat în casă Învăţătorul şi ea Îl întîmpină gospodăreşte: “Şi I-au făcut acolo cină; şi Marta slujea” (Ioan 12, 2). Maria, spre indignarea Martei (care... nu-şi mai vede capul de treburi), stă la picioarele Domnului şi-I soarbe învăţătura. Cînd Marta îşi formulează reproşul la adresa surorii sale, pe care o socoteşte leneşă şi delăsătoare, Iisus îi amendează obtuzitatea gospodărească, sugerînd-i simplu (nu acuzînd-o, ci doar dojenind-o) justa ierarhie a valorilor: cele spirituale, netrecătoare (“care nu se vor lua de la ea”) stau înaintea celor materiale, trecătoare (la care mai degrabă se poate renunţa). Activismul Martei nu este rău în sine, ci doar excesiv şi nepotrivit solemnităţii mistice a momentului (întîlnirea omului cu Dumnezeu), pe care Maria o intuise în buna ei simplitate (“sărăcie cu duhul”). “Ci un lucru trebuie” ne aduce aminte de acel “Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar toate celelalte vi se vor adăuga vouă” din dumnezeiasca Predică de pe Munte (Matei 6, 31-33).
Această Marie smerită, tăcută şi contemplativă este şi aceea care “L-a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei”, cum ne încredinţează Ioan (11, 2). Iisus o apără şi faţă de Iuda cel cîrtitor (întruchipare a suficienţei pragmatice, dar şi a prefăcătoriei iudaice a vremii), tîlcuind semnificaţia adîncă şi profetică a gestului ei: “Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” (Ioan 12, 7-8; cf. şi Matei 26, 10-13, sau Marcu 14, 6-9).
În pragul învierii lui Lazăr, firile celor două surori ies încă şi mai bine la iveală. Amîndouă îşi iubesc fratele şi sînt profund afectate de moartea lui. Amîndouă îşi mărturisesc credinţa în Iisus cu aceleaşi cuvinte: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” (Ioan 11, 21 şi 11, 32). Marta este, negreşit, corectă şi responsabilă, dar suferinţa ei se arată rece şi discursivă. Maria şade acasă şi plînge în aşteptarea lui Iisus; Marta îşi reprimă lacrimile şi fuge să-L întîmpine, mai înainte ca El să intre în sat: e nerăbdătoare, mai curînd circumspectă (“Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi”) şi raţionalist-pozitivistă (“Doamne, de acum miroase, că e a patra zi...”), atrăgîndu-şi o nouă dojană din partea lui Iisus (“Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?!”). Maria apare mai tîrziu, cu suferinţa ei fierbinte şi tăcută. Atît de mare şi de adîncă îi e sfîşierea, că Domnul Însuşi se cutremură văzînd-o: “Atunci Iisus... a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine”, ba chiar “a lăcrimat” (Ioan 11, 33-35). Credinţa simplă, smerenia, iubirea înlăcrimată (“darul lacrimilor”) reprezintă taina Mariei, consfinţită de Hristos. Marta e energică, dar oarecum lipsită de adîncime; cuminecarea prin lacrimi nu-i este dată; suferinţa ei nu pîrjoleşte, ci mai degrabă îngheaţă...
Sînt două spirite diferite de raportare atît la lume, cît şi la Dumnezeu. Cu toate acestea, fac parte din aceeaşi familie, locuiesc în aceeaşi casă şi se împărtăşesc din aceeaşi nădejde. Maria ilustrează tipul contemplativ, Marta pe cel activ. În Maria primează spiritualul, eternul; în Marta primează istoricul, lumescul. În faţa lui Dumnezeu, Maria stă cu lacrima şi cu mirul, pe când Marta cu blidul şi cu vorba. Dar Dumnezeu le învăluie în aceeaşi iubire, lăsându-Se slujit de fiecare în felul său, îngăduitor faţă de diversitatea umanului. Şi pînă la urmă Marta şi Maria devin una în Hristos, mărturisind, dincolo de circumstanţe, acelaşi adevăr mîntuitor. Iar credinţa şi rugăciunile lor mijlocesc şi pentru Lazăr, fratele mort, ce va fi înviat şi va cina împreună cu Domnul (Ioan 12, 2).
Lumea răsăriteană şi lumea apuseană, aparţinînd aceleiaşi mari “familii” europene, sînt şi ele “surori” (chiar dacă învitregite mistic la 1054), locuind într-o singură “casă” şi avînd destule de învăţat una de la cealaltă. Precum Marta şi Maria, ele vădesc firi deosebite, însă valorificînd în chip propriu aceeaşi tradiţie istorică şi religioasă. Răsăritul, “lumea Mariei”, are vocaţia predominantă a interiorizării, a contemplaţiei, mergînd până la sfidarea istoriei şi a civilizaţiei materiale. Tocmai de aceea tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Sfîntul. Apusul, “lumea Martei”, are vocaţia predominantă a exteriorizării prin faptă, a activismului istoric, de unde “splendorile” terestre ale unei civilizaţii ce riscă despiritualizarea. Nu-i întîmplător că tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Cavalerul. Răsăritul este lumea eroismului lăuntric, Apusul este lumea eroismului exterior. Şi una şi cealaltă rodesc după geniul propriu, cîtă vreme ies în întîmpinarea lui Dumnezeu cu inimă bună şi cu nădejdea aceleiaşi Învieri. Cînd uită însă de Dumnezeu, amîndouă se degradează “pe limba lor” şi se învrăjbesc pînă la a-şi ignora rudenia şi menirea. Atunci, chiar şi virtuţile lor riscă să devină defecte (poate exista şi “un infern al faptei”, şi “un infern al ne-faptei”)[2], iar Lazăr rămîne să putrezească în mormînt...
Deşi apăsa prea mult pe latura deosebirilor (considerate de el ireductibile), un Nae Ionescu nu era totuşi neîndreptăţit să afirme: “Căci catolicism şi ortodoxie nu sunt numai confesiuni, prezentînd anumite deosebiri dogmatice şi cultuale, ci două valorificări fundamental deosebite ale existenţei în genere” (Roza vînturilor, ed. 1937, p. 205; subl. aut.). Că aceste două tipuri deosebite de raportare la existenţă vor fi fost implicite constituirii Europei creştine (ca eventuale prelungiri în-creştinate ale celor două tradiţii culturale majore ale Antichităţii “europene”: cea greacă şi cea latină) sau că sînt rezultatul unei ulterioare şi complexe deveniri istorice – iată o problemă care depăşeşte cadrul discuţiei de faţă. Probabil că ambele supoziţii cuprind cîte o parte de adevăr. Rămîne mai important faptul prezenţei istoriceşte verificabile a acestor deosebiri şi modul în care sîntem dispuşi să ni le asumăm. Dumnezeu a creat sau a îngăduit – din raţiuni care nouă pot să ne rămînă obscure – o lume a “diferenţelor specifice”, răspunzătoare de sine şi de propriul “talant” în fiecare din ipostazele ei. Aceste ipostaze nu sînt chemate să se războiască sau să se izoleze, ci să co-existe lămuritor în complexitatea vieţii istorice, cu conştiinţa smerită a unităţii lor în sophía divină. Cînd diferenţa duce la trufie şi ură, e semn că lumea “şi-a ieşit din fire”. De aceea, nu atît de diferenţe e cazul să ne temem, cît de reaua lor înţelegere şi actualizare.
Europenismul – sinteză complexă – nu este nici monopolul Apusului, nici monopolul Răsăritului. Europenismul este numitorul nostru comun, purtînd pecetea răscumpărătoare a Crucii lui Hristos. Problema “orientalizării” Apusului sau a “occidentalizării” Răsăritului este falsă. “Răsăritul” şi “Apusul” au fost, sînt şi trebuie să rămînă două valori complementare, asigurînd dinamica internă a europenităţii, care nu poate fi înţeleasă în afara tradiţiei creştine şi fără raportare principială la trunchiul sănătos al mileniului auroral.
Răzvan CODRESCU
[1] Analogia ar putea fi extinsă, luîndu-l în discuţie şi pe fratele lor Lazăr, cel “mort de patru zile” (“îmbătrînit în păcat”, după tîlcuirea de inspiraţie patristică a Sfîntului Antim Ivireanul – cf. Opere, ed. G. Ştrempel, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 143) şi înviat de Iisus la rugămintea comună a surorilor lui; acesta ar putea închipui nordul protestant, “mort” duhovniceşte prin ruperea de tradiţia liturgică, dar pasibil de înviere prin mila lui Dumnezeu. Privind însă lucrurile istoric, protestantismul, ivit mult mai tîrziu şi limitat vreme îndelungată la aria apuseană, apare mai degrabă ca un mădular bolnav al catolicismului însuşi, cu a cărui Weltanschauung păstrează destule trăsături comune: tendinţa raţionalizantă, activismul istoric, gustul inovaţiei etc.
[2] Se poate vorbi aici de “virtuţi pervertite” (tradiţia filocalică avertizează asupra lor). În legătură cu cele discutate, există un activism prost, prin care omul iese de sub semnul lui “a fi” şi intră sub posesia lui “a avea”, canalizîndu-şi toate energiile pasionale spre “aici” şi “acum”. Este – dacă privim lucrurile pe un plan mai vast – povestea spengleriană (prea uşuratic persiflată) a “culturilor” care se sting în “civilizaţie” (Spengler a fost violent negat din punct de vedere teoretic, dar devenirea practică a realităţilor europene i-a confirmat aproape în totalitate “profeţiile”!). Există însă şi un contemplativism prost, care se acoperă de minune cu “mioritismul” nostru (în înţelesul strict al pasivismului istoric). Pierzîndu-şi temeiurile religioase, acest tip de atitudine riscă să devină o formă bizară de autism naţional.
Am fost nevoit să şterg singurul comentariu (postat înainte de restricţionare), care era evident al unui imbecil (anonim, desigur).
RăspundețiȘtergere