BRÂNCOVEANU ÎNTRE ORTODOXIE ŞI MASONERIE

I

Amestecul de ritualuri ortodoxe şi masonice de la înmormîntarea larg mediatizată a regretatului actor Florian Pittiş a dovedit încă o dată că în cadrele democratice ale secolului XXI Biserica şi Masoneria nu mai manifestă reticenţele reciproce de pînă mai ieri, ci sînt dispuse mai degrabă la co-existenţă „paşnică” şi con-lucrare „civilizată”. Altminteri cum să-ţi explici faptul că în Adunarea Naţională Bisericească se află masoni notorii, ca d-nii Sorin Frunzăverde şi Constantin Bălăceanu-Stolnici, că Mitropolitul Moldovei, ales între timp Patriarh, îi mulţumeşte în scris, mai mult decît protocolar, liderului mason Eugen Ovidiu Chirovici pentru com-pătimirea cu Biserica Ortodoxă îndoliată, sau că un preot ortodox sfinţeşte în Templul Masonic din Bucureşti o troiţă cu simboluri heterodoxe? În aceste condiţii, condamnarea Masoneriei de către Sf. Sinod al B.O.R. din 11 martie 1937 (rămasă inerţial în vigoare pînă astăzi), pe baza amplului raport întocmit atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955), devine simplă istorie (aş zice „retrogradă”, dar mă tem de pleonasm). E limpede că Biserica tinde „să se înnoiască” (nu asta i se cere de 17 ani încoace?), iar Masoneria, la rîndul ei, e limpede că s-a şi înnoit deja, căci în locul vechiului şi teribilului „secret masonic”, cîndva principiul ei fundamental, o vedem declamîndu-şi transparenţa pe micile ecrane, iar redutabila ei unitate tradiţională a lăsat locul în ultimii ani mai multor „ascultări” divergente (în România sînt vreo 9, iar după alţii chiar 11!), mergîndu-se pînă la nuanţe... prepoziţionale (bunăoară, d-l Dănacu e Marele Maestru al Marii Loje Naţionale a României, iar d-l Chirovici e Marele Maestru al Lojii Naţionale din România). Totul se configurează altfel în această epocă pe care unii o numesc „postmodernă”, iar alţii o consideră chiar „postcreştină”, şi nu e de mirare că „mentalităţile” rămîn uneori în urma unor „evoluţii” atît de rapide şi de radicale...
Dar, oricît am încerca să ne eliberăm de „mentalitatea retrogradă”, şi oricîtă disponibilitate la toleranţă şi înţelegere reciprocă ar manifesta mai nou Biserica şi Masoneria (în vădită consonanţă cu imperativele ideologice ale momentului), există totuşi nişte limite ale bunului simţ care nu pot fi încălcate fără a cădea în ridicol. Să luăm un caz concret, care cred că merită o discuţie de principiu.

II

“Brâncoveanu, primul mason român?” – iată titlul cel mai şocant al Evenimentului zilei de duminică 9 septembrie 2007. Autorul scurtului articol (d-l Florian Bichir) rezumă de fapt expunerea Marelui Maestru al Marii Loje Naţionale a României, d-l Viorel Dănacu, dar, în afară de semnul de întrebare din titlu, nu formulează vreo rezervă critică – nici faţă de tupeul unei asemenea revendicări, nici faţă de evidentul ei anacronism. Am sperat că autorul articolului (care mi-e amic de pe vremea cînd era ceva mai cumpănit) va reveni cumva, cu unele observaţii sau precizări de rigoare, dar a trecut luna şi nu s-a întîmplat aşa... Să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba.
Sîmbătă 8 septembrie (în calendarul bisericesc: praznicul Naşterii Maicii Domnului), Marea Lojă Naţională a României îi comemora la Bucureşti, în incinta Templului Istoric Masonic din str. Gramont 3 (sector 4), pe Florian Pittiş şi pe alţi “fraţi incorporaţi în eternitate”. Cu acest prilej, Marele Maestru Dr. Viorel Dănacu aducea la cunoştinţa asistenţei pretinsul “rezultat” al unui “studiu” realizat recent de aşa-zisul Centru Regional de Studii Francmasonice Paris-Bucureşti (Caragiale e cu noi!) : primul mason român ar fi fost nimeni altul decît… voievodul martir Constantin Brâncoveanu, canonizat de B.O.R. în 1992!
Pe ce se bazează oare o aserţiune atît de îndrăzneaţă (ca să nu-i spunem altfel)? Pe faptul că secretarul voievodului, inteligentul aventurier Anton Maria del Chiaro (evreu italian), a fost de la un moment dat mason, înfiinţînd o lojă la Galaţi, în 1734, şi apoi o alta la Iaşi, în colaborare cu domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat. De aici concluzia abruptă: „Deşi nu există documente clare, este greu de crezut că Antonio Maria Del Chiaro nu l-a iniţiat pe marele domnitor-martir Constantin Brâncoveanu în masonerie” (subl. mea), de vreme ce mai tîrziu “făcea exact acelaşi lucru cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”!
Dar lucrurile nu se opresc aici. Tupeul mistificator este împins pînă la următorul corolar propagandistic: “Putem spune, fără a exagera, că primul român identificat în istorie ca aparţinînd masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxă, lucru care demonstrează că masoneria română şi Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevărate coloane ale acestui neam, ci şi în perfectă conlucrare. Constantin Brâncoveanu merită deci cinstit nu doar ca un martir al Bisericii dreptmăritoare, ci şi ca un frate trecut la Orientul Etern” (subl. mea)!
E de spus că Anton Maria del Chiaro (autorul acelei bizare Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718), fire arivistă şi uneltitoare, înclinată să admire la Constantin Brâncoveanu mai degrabă abilitatea politică decît evlavia religioasă (sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, “ştia să tundă oaia fără s-o facă să behăie”), n-ar fi ezitat, desigur, să-şi atragă stăpînul în masonerie, dar totuşi cu această condiţie minimală: ca masoneria să fi existat pe vremea cînd el era tînăr secretar al voievodului valah. Or, cît de activ mason ar fi fost mai tîrziu “talianul”, fapt este că, după toate istoriile autorizate ale (Franc-)Masoneriei, primele structuri masonice moderne apar în Occident abia la 1717 (Anglia şi Franţa), în vreme ce voievodul român a fost martirizat de către turci la… 1714. Masonii români ar voi să ne convingă, aşadar, că Brâncoveanu, aux portes de l’Orient, ar fi fost iniţiat în masonerie mai înainte ca aceasta să se fi înfiinţat ca atare la Londra şi la Paris!
Astfel de încercări penibile de revendicare pro domo a unor mari personalităţi ale istoriei naţionale, cu intenţia de a ne face să credem că n-ar fi existat niciodată incompatibilitate între Masonerie şi “Biserica strămoşească”, reprezintă tot atîtea sfidări ale adevărului istoric şi ale bunului simţ elementar*. Ca să nu mai spun că, chiar dacă Brâncoveanu, om curios din fire, s-ar fi lăsat iniţiat în masoneria delle moderne rivoluzioni, moartea martirică pentru Hristos, laolaltă cu toţi fiii lui, ar fi răscumpărat acest păcat de conjuncturală evaziune heterodoxă, ca şi altele mai mari sau mai mici, iar sfinţenia i-ar fi rămas la fel de indiscutabilă chiar şi din punctul de vedere al celei mai inflexibile ultraortodoxii.
“Dialogul” prezent între Biserică şi Masonerie (sincer sau nesincer, apreciat sau depreciat) n-are nimic de cîştigat din lipsa de măsură, după cum nici lipsa de măsură nu se răscumpără prin dialog...

Răzvan CODRESCU

--------------------------------------

* Se cade precizat, pe de altă parte, că mulţi români de seamă (între care chiar unii ierarhi ai Bisericii, ca P. S. Leon Gheucă al Huşilor, contemporanul fanarioţilor), în faza timpurie a masoneriei (secolul XVIII – începutul secolului XIX), s-au lăsat tîrîţi în loje de un anumit anturaj aristocratic al vremii, fără să ştie bine despre ce era vorba. Abia înfiinţată, masoneria n-avea imaginea publică de mai tîrziu, nici nu apucase (pînă la Revoluţia franceză) să săvîrşească manevre decisive, de mare anvergură. Multe personalităţi intrate în loje mai degrabă conjunctural şi formal, cînd au ajuns să-şi dea seama mai îndeaproape despre ce era vorba, au încetat să le mai frecventeze, înainte de a apuca să facă ceva compromiţător. Iar în secolul al XIX-lea, cînd numeroşi oameni de cultură (dar şi angajaţi politic) s-au înregimentat în diferite structuri masonice din ţară sau din străinătate, cei mai mulţi dintre ei au făcut-o, oricît ar părea de paradoxal astăzi, din considerente naţionaliste, căci la vremea aceea tactica masoneriei era aceea de a agita şi susţine tinerele naţionalisme, ca factori de dezagregare internă a imperiilor tradiţionale. De la paşoptişti la junimişti, mulţi au făcut pact cu masoneria în virtutea acestor temporare interese comune, păstrîndu-şi însă şi o anumită autonomie atitudinală (de pildă, antisemitismul lui Alecsandri, sau conservatorismul lui Maiorescu, contrastează vădit cu angajarea lor masonică). Cazurile sînt diverse şi complexe, greu de judecat cu o singură măsură. Şi anumite paradoxuri nu lipsesc nici mai tîrziu, în plin secol XX: cazul Octavian Goga sau cazul Irineu Mihălcescu (autorul Teologiei luptătoare). Ca să nu mai vorbim de cazul unui A. C. Cuza, cunoscutul campion al antisemitismului şi mare adversar al masoneriei între cele două războaie mondiale, dar care în tinereţea sa „junimistă” fusese şi el mason, la rînd cu mai toată elita ieşeană a sfîrşitului de secol XIX.

---------------------------------------------

Articol apărut în Aldine, 06 octombrie 2007, p. 1 (continuare în p. 4), fără nota finală, adăugată ulterior.