Să te îndeletniceşti cu re-traducerea Divinei Comedii astăzi, cînd se citeşte din ce în ce mai puţină poezie, iar cultura se emancipează tot mai mult de tradiţia spirituală, pare un exerciţiu de resemnată gratuitate. Bucuria pe care ţi-o dă experienţa în sine nu este însă mai mică. Aş fi retradus poemul dantesc şi singur pe o insulă pustie. Regret doar că viaţa nu-mi îngăduie mai mult răgaz cu Dante şi pentru Dante. Nu-i mai puţin adevărat că, în ce mă priveşte, lucrarea aceasta se întîmplă să fie şi canonul unei ispăşiri...
Cînd mă uit înapoi, peste prispa anilor, pînă hăt, în mahalaua bucureşteană a copilăriei mele, mi se întîmplă mereu să mă poticnesc cu stînjeneală de amintirea unei fapte care nu-mi face cinste deloc, dar care are de bună seamă tîlcul ei şi se cere pînă la capăt mărturisită.
Acum mai bine de 35 de ani am furat o carte. Eram elev printr-a şasea şi nu mă prea încurcam prin modesta bibliotecă a şcolii de cartier decît pentru vreun roman poliţist sau de aventuri, pe care şi pe acela îl înapoiam uneori fără să-l isprăvesc. Nu era cineva anume care să se ocupe de bibliotecă, ci în fiecare an, probabil peste normă, cădea în sarcina cîte unui profesor, care-i făcea un program zgîrcit şi nu avea niciodată vreme sau tragere de inimă să pună rînduială în cărţi. În anul acela dandanaua căzuse pe profesorul de fizică şi chimie, iar neorînduiala era mai mare decît oricînd. „Tovarăşul” I. V. (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că încă de pe atunci avea părul cărunt, aşa că o fi fiind demult oale şi ulcele) era moale şi distrat din fire, încurca mereu lucrurile sau uita cîte ceva, drept care îşi atrăsese, cu mult înaintea noastră, porecla de „Păcală”, atît de încetăţenită cu timpul încît mulţi nici nu-i mai ştiau numele adevărat, şi se întîmpla nu o dată ca pe la uşa cancelariei sau a secretariatului să bată şi cîte un părinte care să întrebe cu toată seriozitatea de... „Domnul profesor Păcală”. Nouă ne plăcea, cu un fel de cruzime copilărească, să-l enervam şi să-l facem să ne alerge printre bănci. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu era nici om nemintos, nici om rău, ci doar un suflet greu încercat şi adînc nefericit. Azi mi se pare de neînţeles frenezia cu care pe atunci ne întreceam să-i facem pocinoage. Şi un astfel de pocinog infantil s-a vrut şi faptul de a profita într-o zi de zăpăceala lui ca bibliotecar şi de a-i şterpeli un volum, aproape de sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta întunecată, pe care se distingea un profil acvilin. Nu ştiu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru că erau multe altele la fel de la îndemînă. Ajuns „triumfator” acasă, m-am gîndit însă că ai mei ar putea s-o vadă şi să mă întrebe de unde-o am şi de ce n-o mai duc înapoi, aşa că am ascuns-o cu grijă, nu înainte de a-i rupe foaia de gardă, de pe care m-ar fi dat de gol ştampila bibliotecii. Abia de am observat în treacăt (şi fără ca asta să-mi spună prea mult) că numele autorului era Dante Alighieri şi că titlul cărţii era Divina Comedie (1). Îmi amintesc însă că am avut înca de pe atunci sentimentul pregnant că „pusesem mîna” pe o carte importantă... Probabil de aceea, cînd mă ştiam singur, îi mai dădeam tîrcoale, şi cred că am şi citit primul cînt, fără să pricep prea mult, dar totuşi cu un fel de obscură fascinaţie... Pînă la urmă a rămas însă abandonată în ascunzişul ei cîţiva ani buni, aşteptîndu-mă parcă, răbdătoare, să mă mai coc puţin... Şi într-o bună zi – eram deja în liceu – am redescoperit-o cu un amestec de curiozitate şi stînjeneală, am redeschis-o aproape tandru şi n-am mai lăsat-o pînă ce nu i-am dat de capăt. Aşa s-a întîmplat: întîi l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine.
N-am avut – sau nu am vrut să am – destulă îndrăzneală pentru a mă întoarce după aceea în şcoala mea de cartier, să restitui cartea şi să-mi cer iertare, aşa cum s-ar fi cuvenit. Acum însă, aşteptînd cu omenească emoţie să văd ieşită de sub tipar ediţia aceasta, m-a tot bătut gîndul să mă duc, chiar şi cu atîta impardonabilă întîrziere, şi să restitui înzecit ceea ce am răpit odinioară. Şi o voi face, în cele din urmă, aproape cu certitudinea că nimeni n-o va mai fura, dar şi cu o anume teamă că nici ea nu va mai fura pe nimeni...
Dincolo de acest mic incident personal, aş spune că e reconfortant pentru cel ce se angajează într-o astfel de întreprindere să se ştie dezlegat de orice alte obligaţii sau răspunderi exterioare, în afară de fidelitatea faţă de text. N-am avut de umplut un gol (traduceri există, şi încă bune), n-am avut de consolidat vreo carieră de italienist (italiana, atîta cîtă ştiu, am învăţat-o singur, de dragul lui Dante), n-am avut de răspuns unui context de emulaţie lirică sau intelectuală (azi mai degrabă nimeni nu se mai sinchiseşte de nimic, iar poezia a devenit cenuşăreasa vieţii literare). Cum mă raportez totuşi, principial vorbind, la traducerile deja existente şi la puţinii cititori autentici pe care-i mai pot năzui? Deşi inegali (iar unii chiar ilizibili astăzi), traducătorii anteriori (2) m-au îndatorat în multe privinţe. Cu George Coşbuc, cu Alexandru Marcu şi cu Eta Boeriu am lucrat chiar curent, prin atentă confruntare. Pentru mine, ca neitalienist, traducerea în proză a lui Alexandru Marcu s-a dovedit de mare preţ (chiar dacă nu i-am agreat întotdeauna soluţiile). M-am străduit să fiu mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu. Am încercat pe de o parte să ţin cumpăna potrivită între limbajul ortodox (fatalmente suveran în româneşte) şi cel catolic, iar pe de altă parte între fondul arhaic şi fondul neologic al limbii române (de care m-am reîndrăgostit şi pe această cale, ca de o minune care ne întrece pe toţi, dar pe care ne pricepem din ce în ce mai puţin s-o preţuim şi s-o valorificăm fără complexe). Mare bătaie de cap mi-au dat numele proprii, pe care am căutat – şi cred că am şi reuşit în mare măsură – să le adaptez cît mai rezonabil şi să nu le sacrific din comoditate (cum au facut mulţi dintre traducătorii anteriori). Au rămas, desigur, destule locuri care pe mine însumi mă nemulţumesc (fie ca precizie, fie ca expresivitate), aşa că nu exclud o şlefuire viitoare, pînă la apariţia traducerii integrale, dacă Dumnezeu va dărui unui nevrednic ca mine timpul şi puterea de a o săvîrşi.
N-am ambiţionat o ediţie erudită, nu numai pentru că nu sînt eu însumi un erudit în sensul adevărat al cuvîntului, dar şi pentru că aşa ceva mi se pare încă irealizabil în România, unde sursele de informare şi mijloacele de lucru sînt cu totul nesatisfăcătoare (3). Am ţinut însă să fie o ediţie care să răspundă acceptabil măcar unor exigenţe intelectuale medii, folosind, pînă la un anumit nivel, şi ca posibil instrument de lucru. Notele şi comentariile, compilate şi reformulate cu grijă, sînt reduse, de regulă, la scopul unei corecte orientări în text, avînd mai mult un caracter informativ decît unul interpretativ. Desigur, m-am folosit de ele şi ca să explic, pe alocuri, unele soluţii de traducere, sau ca să semnalez subtilităţi ale originalului pe care traducerea – prin definiţie „trădătoare” – nu le-a putut reda. La sfîrşit, în loc de altă postfaţă, am aşezat o prezentare generală a vieţii şi operei lui Dante. Reperele bibliografice (I. Ediţii; II. Dante în româneşte; III. Referinţe), care au cam lipsit din ediţiile româneşti anterioare, au o anume întindere şi actualitate, care sper că se vor dovedi de folos celor tineri ca început de orientare pertinentă în universul atît de vast al dantologiei (aflate la noi în mare suferinţă).
Am ţinut, de asemenea, chiar dublînd cheltuielile editării (iar aici am avut toată înţelegerea editurii şi mult sprijin din partea prietenilor), ca aceasta să fie prima ediţie românească modernă cu text bilingv a capodoperei danteşti. Mi-ar fi plăcut să aibă şi ilustraţie originală (ştiu mulţi artişti plastici români ce s-ar putea înscrie cu succes printre ilustratorii iluştri ai lui Dante), dar deocamdată n-a fost cu putinţă, năzuinţa păstrîndu-mi-o totuşi în perspectiva ediţiei integrale a Divinei Comedii (realizabilă poate peste 7-8 ani) (4). În lipsa unei ilustraţii actuale, am ales, în cele din urmă, să reproduc, în condiţii mai bune decît ediţia G. Coşbuc-R. Ortiz, frumoasele xilografii ale ediţiei veneţiene din 1529 (cu amendarea mistificării lui R. Ortiz – cf. postfaţa, nota 25 – cu privire la statutul acestei ediţii).
Se cade să menţionez că textul traducerii (uneori adnotat, alteori nu), a fost găzduit iniţial, cu minime diferenţe, fără ritmicitate şi ordine succesivă, în publicaţia sibiană Puncte cardinale (din numărul pe septembrie 1994 pînă în numărul pe ianuarie 2004) (5), căreia îi rămîn şi pentru aceasta profund îndatorat (6).
Se cuvine a le mulţumi aici tuturor celor care, de-a lungul timpului, mi-au fost aproape în acest demers, sfătuindu-mă sau încurajîndu-mă, şi îndeosebi romanistei Anca Crivăţ, teologului Teodor Baconsky, regretatului dantolog Marian Papahagi, profesorului Claudio Mutti din Parma, d-nei Gabriela Moldoveanu (consilier editorial al Christianei), pricepuţilor şi răbdătorilor Valentin Dan şi Larisa Barbu (care au asigurat aspectul grafic şi tehnoredactarea ediţiei), precum şi tuturor celor care au răspuns apelului menţionat (şi cărora îmi cer iertare că le-am pus răbdarea la încercare, întîrziind cu aproape un an peste termenul pe care mi-l propusesem).
Cînd mă uit înapoi, peste prispa anilor, pînă hăt, în mahalaua bucureşteană a copilăriei mele, mi se întîmplă mereu să mă poticnesc cu stînjeneală de amintirea unei fapte care nu-mi face cinste deloc, dar care are de bună seamă tîlcul ei şi se cere pînă la capăt mărturisită.
Acum mai bine de 35 de ani am furat o carte. Eram elev printr-a şasea şi nu mă prea încurcam prin modesta bibliotecă a şcolii de cartier decît pentru vreun roman poliţist sau de aventuri, pe care şi pe acela îl înapoiam uneori fără să-l isprăvesc. Nu era cineva anume care să se ocupe de bibliotecă, ci în fiecare an, probabil peste normă, cădea în sarcina cîte unui profesor, care-i făcea un program zgîrcit şi nu avea niciodată vreme sau tragere de inimă să pună rînduială în cărţi. În anul acela dandanaua căzuse pe profesorul de fizică şi chimie, iar neorînduiala era mai mare decît oricînd. „Tovarăşul” I. V. (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că încă de pe atunci avea părul cărunt, aşa că o fi fiind demult oale şi ulcele) era moale şi distrat din fire, încurca mereu lucrurile sau uita cîte ceva, drept care îşi atrăsese, cu mult înaintea noastră, porecla de „Păcală”, atît de încetăţenită cu timpul încît mulţi nici nu-i mai ştiau numele adevărat, şi se întîmpla nu o dată ca pe la uşa cancelariei sau a secretariatului să bată şi cîte un părinte care să întrebe cu toată seriozitatea de... „Domnul profesor Păcală”. Nouă ne plăcea, cu un fel de cruzime copilărească, să-l enervam şi să-l facem să ne alerge printre bănci. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu era nici om nemintos, nici om rău, ci doar un suflet greu încercat şi adînc nefericit. Azi mi se pare de neînţeles frenezia cu care pe atunci ne întreceam să-i facem pocinoage. Şi un astfel de pocinog infantil s-a vrut şi faptul de a profita într-o zi de zăpăceala lui ca bibliotecar şi de a-i şterpeli un volum, aproape de sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta întunecată, pe care se distingea un profil acvilin. Nu ştiu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru că erau multe altele la fel de la îndemînă. Ajuns „triumfator” acasă, m-am gîndit însă că ai mei ar putea s-o vadă şi să mă întrebe de unde-o am şi de ce n-o mai duc înapoi, aşa că am ascuns-o cu grijă, nu înainte de a-i rupe foaia de gardă, de pe care m-ar fi dat de gol ştampila bibliotecii. Abia de am observat în treacăt (şi fără ca asta să-mi spună prea mult) că numele autorului era Dante Alighieri şi că titlul cărţii era Divina Comedie (1). Îmi amintesc însă că am avut înca de pe atunci sentimentul pregnant că „pusesem mîna” pe o carte importantă... Probabil de aceea, cînd mă ştiam singur, îi mai dădeam tîrcoale, şi cred că am şi citit primul cînt, fără să pricep prea mult, dar totuşi cu un fel de obscură fascinaţie... Pînă la urmă a rămas însă abandonată în ascunzişul ei cîţiva ani buni, aşteptîndu-mă parcă, răbdătoare, să mă mai coc puţin... Şi într-o bună zi – eram deja în liceu – am redescoperit-o cu un amestec de curiozitate şi stînjeneală, am redeschis-o aproape tandru şi n-am mai lăsat-o pînă ce nu i-am dat de capăt. Aşa s-a întîmplat: întîi l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine.
N-am avut – sau nu am vrut să am – destulă îndrăzneală pentru a mă întoarce după aceea în şcoala mea de cartier, să restitui cartea şi să-mi cer iertare, aşa cum s-ar fi cuvenit. Acum însă, aşteptînd cu omenească emoţie să văd ieşită de sub tipar ediţia aceasta, m-a tot bătut gîndul să mă duc, chiar şi cu atîta impardonabilă întîrziere, şi să restitui înzecit ceea ce am răpit odinioară. Şi o voi face, în cele din urmă, aproape cu certitudinea că nimeni n-o va mai fura, dar şi cu o anume teamă că nici ea nu va mai fura pe nimeni...
Dincolo de acest mic incident personal, aş spune că e reconfortant pentru cel ce se angajează într-o astfel de întreprindere să se ştie dezlegat de orice alte obligaţii sau răspunderi exterioare, în afară de fidelitatea faţă de text. N-am avut de umplut un gol (traduceri există, şi încă bune), n-am avut de consolidat vreo carieră de italienist (italiana, atîta cîtă ştiu, am învăţat-o singur, de dragul lui Dante), n-am avut de răspuns unui context de emulaţie lirică sau intelectuală (azi mai degrabă nimeni nu se mai sinchiseşte de nimic, iar poezia a devenit cenuşăreasa vieţii literare). Cum mă raportez totuşi, principial vorbind, la traducerile deja existente şi la puţinii cititori autentici pe care-i mai pot năzui? Deşi inegali (iar unii chiar ilizibili astăzi), traducătorii anteriori (2) m-au îndatorat în multe privinţe. Cu George Coşbuc, cu Alexandru Marcu şi cu Eta Boeriu am lucrat chiar curent, prin atentă confruntare. Pentru mine, ca neitalienist, traducerea în proză a lui Alexandru Marcu s-a dovedit de mare preţ (chiar dacă nu i-am agreat întotdeauna soluţiile). M-am străduit să fiu mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu. Am încercat pe de o parte să ţin cumpăna potrivită între limbajul ortodox (fatalmente suveran în româneşte) şi cel catolic, iar pe de altă parte între fondul arhaic şi fondul neologic al limbii române (de care m-am reîndrăgostit şi pe această cale, ca de o minune care ne întrece pe toţi, dar pe care ne pricepem din ce în ce mai puţin s-o preţuim şi s-o valorificăm fără complexe). Mare bătaie de cap mi-au dat numele proprii, pe care am căutat – şi cred că am şi reuşit în mare măsură – să le adaptez cît mai rezonabil şi să nu le sacrific din comoditate (cum au facut mulţi dintre traducătorii anteriori). Au rămas, desigur, destule locuri care pe mine însumi mă nemulţumesc (fie ca precizie, fie ca expresivitate), aşa că nu exclud o şlefuire viitoare, pînă la apariţia traducerii integrale, dacă Dumnezeu va dărui unui nevrednic ca mine timpul şi puterea de a o săvîrşi.
N-am ambiţionat o ediţie erudită, nu numai pentru că nu sînt eu însumi un erudit în sensul adevărat al cuvîntului, dar şi pentru că aşa ceva mi se pare încă irealizabil în România, unde sursele de informare şi mijloacele de lucru sînt cu totul nesatisfăcătoare (3). Am ţinut însă să fie o ediţie care să răspundă acceptabil măcar unor exigenţe intelectuale medii, folosind, pînă la un anumit nivel, şi ca posibil instrument de lucru. Notele şi comentariile, compilate şi reformulate cu grijă, sînt reduse, de regulă, la scopul unei corecte orientări în text, avînd mai mult un caracter informativ decît unul interpretativ. Desigur, m-am folosit de ele şi ca să explic, pe alocuri, unele soluţii de traducere, sau ca să semnalez subtilităţi ale originalului pe care traducerea – prin definiţie „trădătoare” – nu le-a putut reda. La sfîrşit, în loc de altă postfaţă, am aşezat o prezentare generală a vieţii şi operei lui Dante. Reperele bibliografice (I. Ediţii; II. Dante în româneşte; III. Referinţe), care au cam lipsit din ediţiile româneşti anterioare, au o anume întindere şi actualitate, care sper că se vor dovedi de folos celor tineri ca început de orientare pertinentă în universul atît de vast al dantologiei (aflate la noi în mare suferinţă).
Am ţinut, de asemenea, chiar dublînd cheltuielile editării (iar aici am avut toată înţelegerea editurii şi mult sprijin din partea prietenilor), ca aceasta să fie prima ediţie românească modernă cu text bilingv a capodoperei danteşti. Mi-ar fi plăcut să aibă şi ilustraţie originală (ştiu mulţi artişti plastici români ce s-ar putea înscrie cu succes printre ilustratorii iluştri ai lui Dante), dar deocamdată n-a fost cu putinţă, năzuinţa păstrîndu-mi-o totuşi în perspectiva ediţiei integrale a Divinei Comedii (realizabilă poate peste 7-8 ani) (4). În lipsa unei ilustraţii actuale, am ales, în cele din urmă, să reproduc, în condiţii mai bune decît ediţia G. Coşbuc-R. Ortiz, frumoasele xilografii ale ediţiei veneţiene din 1529 (cu amendarea mistificării lui R. Ortiz – cf. postfaţa, nota 25 – cu privire la statutul acestei ediţii).
Se cade să menţionez că textul traducerii (uneori adnotat, alteori nu), a fost găzduit iniţial, cu minime diferenţe, fără ritmicitate şi ordine succesivă, în publicaţia sibiană Puncte cardinale (din numărul pe septembrie 1994 pînă în numărul pe ianuarie 2004) (5), căreia îi rămîn şi pentru aceasta profund îndatorat (6).
Se cuvine a le mulţumi aici tuturor celor care, de-a lungul timpului, mi-au fost aproape în acest demers, sfătuindu-mă sau încurajîndu-mă, şi îndeosebi romanistei Anca Crivăţ, teologului Teodor Baconsky, regretatului dantolog Marian Papahagi, profesorului Claudio Mutti din Parma, d-nei Gabriela Moldoveanu (consilier editorial al Christianei), pricepuţilor şi răbdătorilor Valentin Dan şi Larisa Barbu (care au asigurat aspectul grafic şi tehnoredactarea ediţiei), precum şi tuturor celor care au răspuns apelului menţionat (şi cărora îmi cer iertare că le-am pus răbdarea la încercare, întîrziind cu aproape un an peste termenul pe care mi-l propusesem).
Răzvan CODRESCU
Note:
(1) Frumoasa ediţie din 1965 cu traducerea Etei Boeriu.
(2) Din cît am eu cunoştinţă: Ion Heliade-Rădulescu, Maria P. Chiţiu, N. Gane, George Coşbuc, Alexandru Marcu, I. A. Ţundrea (singurul pe care nu-l cunosc decît după nume), Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, George Buznea, iar mai în urmă Marian Papahagi şi George Pruteanu (ale căror versiuni încă n-au fost editate, ci doar parţial mediatizate). În ce priveşte originalul, am avut permanent la îndemînă ediţii de E. Camerini, E. Bianchi (ed. 1953, modestă, dar întîmplător prima în care l-am citit pe Dante în limba lui, acum vreo 20 de ani), C. Grabher, D. Mattalia. A se vedea şi reperele bibliografice de la finele acestui volum, cu cele cîteva precizări din notele de subsol.
(3) Ar fi putut-o face un Marian Papahagi, cu solida lui formaţie de romanist şi cu anii privilegiaţi petrecuţi în Italia, dar, cum ni se întîmplă prea adesea nouă, românilor, „n-a fost să fie”. Întîlnirea cu Marian Papahagi la Roma, în singura mea ieşire în Italia, prin toamna lui 1998, a fost una esenţială şi mobilizatoare. Aşa că, deşi n-am ajuns să-l cunosc mai îndeaproape, îi păstrez o amintire aparte şi, adînc tulburat de prematura lui plecare dintre noi, am simţit de cuviinţă să-i dedic traducerea de faţă.
(4) Ilustrată original sau nu, aceea nu va mai fi bilingvă, iar notele şi comentariile (pe care acum am fost nevoit să le grupez la sfîrşitul textului) îşi vor afla, după uzanţa curentă, locul mai lesnicios în subsol.
(5) Numai Cîntul V a apărut şi în România literară, anul XXXIII, nr. 1/2000, p. 21, anunţînd precipitat o ediţie care a mai întîrziat aproape şase ani. De asemenea, ceva mai în urmă, la insistenţele unor amici mai mobili decît mine, am dat drumul pe internet Cîntului introductiv, bucurîndu-ma să constat că a avut bune ecouri.
(6) Acolo a apărut şi apelul pe care l-am făcut pentru sprijin financiar în vederea editării – sprijin modest, dar fără de care această ediţie n-ar fi fost posibilă. Am considerat de aceea onest ca numele celor care au contribuit – fiecare după puteri – la această apariţie (poate cam „haiducească”) să figureze la sfîrşitul ediţiei, ca într-un pomelnic ctitoricesc (mai ales că unii s-au şi strămutat între timp dentro dal ciel della divina pace).
("Prologul traducătorului", în vol. Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 5-8)
Buna Domnule Razavan Codrescu, efortul d-voastra de a da o noua traducere a Divinei Comedii, nu este sortit sa ramana obscur. Eu va multumesc, simteam citind editiile anterioare, ca limba romana poate mai mult, si d-voastra ati dovedit prin traducerea „Infernul-ui” ca acest lucru este posibil. Il laudam toti pe Dante, dar nu dovedim ca intr-adevar el, Dante, este o fantana vesnic vie, la care sa revnim cand suntem insetati. Va multumesc si va doresc succes in anul 2008
RăspundețiȘtergereNicolae
Va multumesc pentru gindul bun si va incredintez ca ma straduiesc sa termin cit mai repede si "Purgatoriul" (deocamdata n-am ajuns decat la cintul XI). Se pare ca editia va fi prezentata de Dan C. Mihailescu si la PRO TV, imediat dupa Anul Nou.
RăspundețiȘtergereR. C.
Buna ziua!
RăspundețiȘtergereSunt placut surprinsa sa citesc cele scrise de dumneavoastra pe blog, dar in acelasi timp dezamagita ca nu am aflat mai repede de traducerea dvs.
Nu am putut sa nu remarc ca ati amintit de dificultatea traducerii numelor proprii.
Am o intrebare, cum ati tradus numele Flageronului si Aheronului (scuze daca gresesc).
Multumesc!
Numele rîurilor infernale - între care şi Aheron şi Flegheton - se regăsesc ca atare în traducerea mea:
RăspundețiȘtergere... şi-Aheron, Stix şi Flegheton, se spune,
de-aici se trag, ca mai apoi tustrele,
prin jgheabul strîmt, în hău să se adune:
Cocito-i balta de pe urmă, afundă;
dar nu-ţi mai spun, c-o vei vedea-n genune...
(Inf., XIV, 116-120)
Traducerea este la fel de "divina" ca si opera: limba romana s-a intrecut pe ea insasi! Felicitari traducatorului si un indemn sa mearga mai departe!
RăspundețiȘtergere