DANTE, "INFERNUL", CÎNTURILE I-III

Cîntul I

Mărturisind a se fi abătut de la drumul drept (la diritta via), adică de la viaţa virtuoasă, Dante îşi revine ca din somn în mijlocul unei păduri obscure (una selva oscura), unde trei fiare – o panteră, un leu şi o lupoaică – îi taie ameninţătoare calea, pînă cînd acesta, în pragul deznădejdii, află sprijin într-o umbră ivită pe nesimţite şi în care îl recunoaşte cu emoţie pe marele poet latin Vergiliu, ce-i făgăduieşte să-l însoţească spre învăţătură de minte prin Infern şi Purgatoriu (urmînd ca prin Paradis să aibă o altă călăuză, mai demnă în faţa lui Dumnezeu, dar a cărei identitate încă n-o dezvăluie).

1 Pe calea vieţii-ajuns la jumătate,
mă regăsii într-o pădure-obscură,
căci drumul drept lăsasem a-l străbate.
4 Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură
era de cruntă, deasă şi-ncîlcită,
că şi-azi tresar cînd gîndul ei mă fură!
7 Cu prea puţin e moartea mai cumplită;
dar pînă-a spune cum am dat de bine,
voi depăna păţită cu păţită.
10 Nu-i chip să desluşesc cum se cuvine
intrarea-n ea, căci somnul mă răpise
de cum lăsasem drumul bun a-l ţine.
13 Dar mi-amintesc că pasul meu se-oprise
unde sfîrşea pădurea-nfricoşată
şi-un deal semeţ în faţă-mi răsărise;
16 privind în sus, spinarea lui scăldată
mi se vădi de-a astrului lumină
ce calea dreaptă pururi ne-o arată.
19 Simţii atunci cum inima-mi se-alină
de spaima ce-n adînc o pătrunsese
în noaptea-aceea de amaruri plină.
22 Şi ca şi cel ce din talazuri iese
şi înapoi se uită,-abia suflînd,
prin ce noian primejdios purcese,
25 aşa şi eu, ca varga tremurînd,
privii în urmă valea-mpădurită
ce n-a cruţat pe nimeni viu nicicînd.
28 Mi-am tras puţin suflarea vlăguită
şi-am prins să urc, punînd temei mai tare
pe talpa ce-ndărăt era proptită.
31 Ci iată că-ncepînd să sui, îmi sare
în faţă o panteră iute foarte,
bălţată toată cît era de mare.
34 Cum nu se da din calea-mi la o parte,
ci mă mîna-ndărăt cu-a ei privire,
fu cît pe-aci să fug, speriat de moarte.
37 Stăteau în ceruri zorii a mijire
şi soarele suia cu-aceleaşi stele
ce-l însoţeau cînd veşnica iubire
40 urni dintîi splendorile acele;
ai zilei zori şi dulcea primăvară
dădură nou temei speranţei mele
43 că pot scăpa de-acea tărcată fiară;
dar nu-ntr-atît să nu mă înspăimînte
un leu ivit să-mi taie calea iară.
46 Acesta mai că sta să îşi împlînte
în mine colţii, crud la-nfăţişare,
făcînd văzduhul tot să se frămînte.
49 Şi o lupoaică jigărită care
părea în schimb de pofte-mpovărată
şi-aduse multor neamuri întristare,
52 aceasta, cu privirea-i încruntată,
îmi risipi de tot nădejdea bună
de-a mai răzbi pe culme vreodată.
55 Şi ca şi cel ce bucuros şi-adună
comori, iar dacă vremea le preface
în scrum, ajunge jalea să-l răpună,
58 la fel şi eu, căci fiara nu-mi da pace,
ci m-alunga, fîşie cu fîşie,
pe unde-n veci lumina zilei tace.
61 Şi cum zăceam în locul de urgie,
un stat de om a prins să mi se-arate,
de cît tăcuse mut părînd să fie.
64 Cînd îl văzui pe-acea pustietate,
strigai la el: „Îndură-te de mine,
de-ai fi tu om sau doar nalucă poate!“.
67 „Nu-s om“, răspunse, „dar am fost ca tine;
părinţii mei în Mántova-au trăit,
sînge lombard curgîndu-le prin vine.
70 Tîrziu sub Iulio eu m-am zămislit,
şi cum în Roma lui Augúst am stat,
doar zei ce mint pe lume-am pomenit.
73 Poet am fost de fel şi l-am cîntat
pe-al lui Anchise vrednic fiu, ce marea
o străbătu, cînd Troiei foc i-au dat.
76 Dar tu, de ce te-ndupleci cu pierzarea?
De ce n-apuci spre piscul de lumină
ce-i prim temei a toată desfătarea?“.
79 „Virgil eşti oare,-acea fîntînă lină
ce izvorăşte fluvii de cîntare?!“,
rostii, cu vocea de sfială plină.
82 „O, tu, lumina barzilor cea mare,
zălog să-mi fie rîvna ce mereu
am pus-o-n studiul tău, fără-ncetare!
85 Tu eşti maestrul şi-autorul meu;
de-s lăudat, din stihurile tale
plăcutul stil l-am fost deprins şi eu.
88 Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale
şi-ajută-mă, vestite-ntre-nţelepţi,
căci tremur tot de groaza feţei sale!“.
91 „Pe alte căi se cade să te-ndrepţi“,
răspunse el, văzînd că-ncep a plînge,
„de vrei să-ţi porţi departe paşii drepţi;
94 căci fiara ce acum nădejdea-ţi frînge
nu lasă om să-i treacă dinainte,
ci-n colţii ei pe orişicine-ar strînge;
97 din fire rea, nicicînd nu se dezminte
şi-o stăpîneşte-o poftă-aşa nebună
că-i e, mîncînd, mai foame ca-nainte.
100 Ea cu dihănii multe se-mpreună,
şi încă-or mai urma, pînă-o să vie
Copoiul care-n chinuri s-o răpună.
103 El n-o pofti lumească avuţie,
ci cuget drept, iubire şi onoare,
iar neamul dintre Feltre o să-i fie,
106 salvînd Italia, biata, pentru care
Eurial şi Niso-au fost să piară,
şi Turnus, şi Camilla-ntre fecioare.
109 De prin cetăţi goni-va cruda fiară
şi în infern pe veci o s-o înece,
de unde pizma-a asmuţit-o afară.
112 Pe unde eu gîndesc a te petrece
urmează-mă şi bine o să-ţi fie,
căci pragul celor veşnice l-om trece;
115 vei auzi şi vei vedea-n urgie
cum plîng acei care-au trăit odată
şi-şi roagă-a doua moarte să le vie.
118 Vedea-vei şi pe cei ce se desfată
în flăcări, la nădejdea c-or sui
şi ei cîndva în ceata-mbucurată.
121 Spre care-apoi să urci de vei voi,
mai vrednic duh ca mine te-o purta:
în grija lui atunci te-oi părăsi.
124 Cum eu fusei străin de legea sa,
nu vrea-mpăratul slavei ca prin mine
să intre în cetatea-i cineva.
127 De-acolo cîrma lumii-ntregi o ţine
şi-acolo-i tronul lui, mai sus de toate:
ferice-i cel pe care-l ia la sine!“.
130 I-am zis atunci: „Te-ndură şi mă scoate,
pe Dumnezeul ce ţi-a fost străin,
de-aici şi din mai rea osîndă poate;
133 pe unde zici, îngăduie-mi să vin,
să văd şi poarta lui Sîn Petru, şi
pe cei ce spui că-ndură veşnic chin!“.
136 Şi-o luai pe urma lui, de cum porni.

Note şi comentarii la Cîntul I

Versul 1: În traducere literală: La jumătatea drumului vieţii noastre. Considerînd viaţa ad immagine d’arco (cf. Convivio, IV, XXIII, 6/10) şi cursul comun al vieţii umane ca avînd o durată de 70 de ani (cf. Ps. 89, 10), punctul cel mai înalt al arcului reprezintă vîrsta de 35 de ani. Dante fiind născut în 1265, rezultă că acţiunea poemului are loc în anul 1300. Folosindu-se şi de alte indicaţii din poem (de pildă, Inf. II, 1, şi XXI, 112), majoritatea comentatorilor consideră că ne aflăm în seara Vinerii Mari a anului 1300 ab Incarnatione.

Versul 2: Mi ritrovai („Mă regăsii“) marchează momentul în care Dante îşi revine în simţiri şi îşi recapătă conştiinţa pierdută (se re-găseşte literalmente pe sine), după răstimpul indefinit al rătăcirii oarbe, al abaterii dinspre virtute (care stă sub semnul raţiunii treze) spre păcat (văzut ca „somn“ al raţiunii). „Pădurea obscură“ (una selva oscura) redă simbolic întunecimea şi „sălbăticia“ stării de păcat, pe care acum o conştientizează pe deplin. Traducătorii anteriori au preferat să redea oscura prin „întunecată“, „întunecoasă“, „neguroasă“, „deasă“, adjectivul „obscur“ părîndu-li-se un neologism încă insuficient asimilat în limba română şi mai puţin poetic. Cred că între timp cuvîntul s-a încetăţenit îndestul (şi în limbajul curent, şi în cel poetic), drept care m-am încumetat să-l păstrez ca atare, avînd în vedere şi polisemantismul lui mistico-poetic în cultura apuseană (măcar de la selva oscura a lui Dante pînă la acea noche oscura del alma a lui San Juan de la Cruz). Unii cred că metafora dantescă (cf. şi Conv., IV, XXIV, 12: selva erronea di questa vita) şi-ar avea obîrşia în Confesiunile augustiniene (X, XXXV): immensa selva plena insidiarum et periculorum.
Versul 3: La diritta via, „drumul drept“, este calea virtuţii creştine, a justei distanţări morale faţă de păcat, cale de la care poetul se abătuse temporar, prins în vraja celor lumeşti.
Versurile 15-18: Dealul care mărgineşte pădurea şi are povîrnişul luminat pînă-n creştet de soare (simbol al divinităţii), astru pe care cei vechi - şi Dante împreună cu ei - îl considerau pianeta („planetă“), închipuie fericirea întru virtute, spre care omul este chemat să urce din bezna celor de jos, cu asistenţa călăuzitoare a harului dumnezeiesc.
Versurile 29-30: Detaliul, aparent neînsemnat, redă nu numai efortul fizic al urcuşului (în care toată greutatea corpului cade pe piciorul dindărăt), ci şi o anume precipitare ezitantă de ordin sufletesc (fuga înfricoşată de ce-a fost, dar şi teama prudentă de ce-ar mai putea să urmeze).
Versul 32: Pantera, prima dintre cele trei fiare care caută să-l oprească din cale, simbolizează necumpătarea sau desfrîul (pentru unii, prin faptul că e „bălţată“, ar face trimitere şi la cetatea de obîrşie a poetului, Florenţa, disputată între facţiunile Albilor şi Negrilor). Se pare că Dante urmează şi aici Eticii aristotelice (receptate însă prin prisma lui Toma de Aquino), la care va face referinţă şi Vergiliu (cf. Inf., XI, 80), conform căreia trei sînt marile înclinări generice ale omului spre rău: necumpătarea, violenţa şi perfidia (după ele fiind grupate şi păcatele în viziunea dantescă a Infernului).
Versurile 38-40: Soarele se află în constelaţia Berbecului, în care apăruse atunci cînd a fost creat de Dumnezeu (l’amor divino, „veşnica iubire“), laolaltă cu celelalte astre – „acele splendori“ (quelle cose belle) puse în mişcare cu ajutorul îngerilor.
Versul 45: Leul simbolizează violenţa trufaşă (după unii şi familia regală a Franţei, favorabilă Negrilor florentini). E un rău mai perfid decît pantera (desfrîul care se fereşte de lumină şi lucrează la întuneric), căci pare să nu se mai teamă de razele soarelui.
Versul 49: Lupoaica este aici fiara cea mai primejdioasă, simbolizînd lăcomia vicleană (cu trimitere, zic unii comentatori, şi spre curia papală, vestită prin şiretenie şi avariţie), în faţa căreia poetul este pe punctul de a deznădăjdui.
Versul 60: Bezna păcatului este locul/starea în care lumina solară (Dumnezeu) încetează să mai „grăiască“ sufletului.
Versurile 62-63: Umbra anticului poet latin Vergiliu (întruchipînd raţiunea care demult nu-i mai „vorbise“ celui rătăcit în iraţionalitatea patimilor, devenind pentru el ca şi „mută“).
Versul 67: Non omo, „nu-s om“ – în sensul de om viu, în carne şi oase. Publius Vergilius Maro a trăit între anii 70-19 î. Hr., în cea mai mare parte sub împăratul Augustus, al cărui protejat a fost.
Versul 68: După locul său de origine, aşa cum lui Dante i se spune „Marele Florentin“, lui Vergiliu i se spune „Marele Mantovan“ (din Mantova sau Mantua, localitate în provincia numită abia mult mai tîrziu – de prin sec. VI d. Hr., cînd au ocupat-o longobarzii – Lombardia).
Versul 70: Sub Iulio – formulă latinească, însemnînd: „pe vremea lui Iuliu Cezar“. În realitate, la data naşterii lui Vergiliu consuli erau Crassus şi Pompei, cei cu care Iuliu Cezar a făcut mai tîrziu triumviratul, devenind consul în anul 60. În anul 44, cînd Cezar a fost asasinat la idele lui Marte, în urma conjuraţiei conduse de Brutus şi Cassius (pe care, în finalul Infernului, îi vom afla chinuiţi veşnic între fălcile lui Lucifer, la rînd cu Iuda), Vergiliu avea totuşi 26 de ani.
Versurile 73-75: Vergiliu se recomandă ca autor al Eneidei (Enea era fiul lui Anchise şi al Venerei, ajuns în Italia după distrugerea Troiei şi socotit prin tradiţie protopărinte al Romei imperiale).
Versul 84 si urm.: Se pare că Dante ştia Eneida pe dinafară (cf. Inf., XX, 114). Vergiliu e prezentat ca maestrul lui absolut, Autorul prin excelenţă. Întîlnirea dintre cei doi mari poeţi ai latinităţii este parcă una providenţială, definitorie pentru întreaga tradiţie europeană (crescută din simbioza medievală a valorilor antice şi creştine).
Versul 88: Dante îi semnalează lui Vergiliu lupoaica – ultima şi cea mai mare piedică ivită în calea sa.
Versul 100: Aici incepe, pusă în gura lui Vergiliu, una dintre cele mai celebre profeţii din Divina Comedie. E tipică pentru obscuritatea premeditată a tuturor profeţiilor danteşti („încifrarea“ şi ambiguitatea caracterizînd de altfel limbajul profetic în general).
Versurile 102-105: Il Veltro, „Copoiul“, înseamnă în plan literal un cîine/ogar care va ucide lupoaica, iar în plan alegoric un principe sau un împărat care va salva Italia de toţi asupritorii lacomi şi vicleni, în frunte cu papalitatea decăzută. E greu de spus dacă Dante se va fi gîndit la o persoană contemporană anume. Avem de-a face mai degrabă cu o proiecţie mesianică ideală, iar expresia tra feltro e feltro (în unele ediţii: tra Feltro e Feltro) poate să însemne fie in fasce di feltro, „de origine/condiţie umilă“ (fetrul fiind o pîslă inferioară), fie – interpretată ca aluzie geografică – din partea de nord a Italiei (unde există toponime ca Feltre sau Montefeltro, pe care Dante le-ar fi putut avea în vedere). Majoritatea comentatorilor, începînd cu Boccaccio însuşi, au renunţat să încerce a mai lămuri locul. Cf., totuşi, Cl. Mutti, "Despre veltro-ul dantesc", chiar pe acest blog. În traducerea de faţă am optat, ca şi Coşbuc, Al. Marcu sau Eta Boeriu, pentru grafia majusculată, care creează un context mai firesc pentru cititorul român.
Versurile 107-108: Personaje din Eneida: troienii Eurial şi Niso, prieteni, au căzut luptînd împotriva volscilor; Camilla a fost fiica regelui volscilor; Turnus a fost regele rutulilor. Deşi din tabere diferite, toţi au murit de dragul Italiei, premergînd marii sinteze romane. În original se constată că Dante, probabil nu fără intenţie, numeşte aici alternativ „latini“ şi „troieni“.
Versurile 115-117: Referire la cei din Infern.
Versurile 118-120: Referire la cei din Purgatoriu.
Versul 122: Beatrice, vrednică a-l călăuzi prin Paradis.
Versul 124: Deşi nu lipsit de virtuţi, Vergiliu a trăit în vremea păgînismului şi nu poate avea acelaşi statut cu sfinţii şi virtuoşii creştini de mai tîrziu.
Versul 132: Posibila „osîndă mai rea“ ar fi damnarea veşnică.
Versul 134: La porta di san Pietro, „poarta lui Sîn Petru“, e aici poarta Purgatoriului (cf. Purg., IX, 76 şi urm.), vegheată de un înger ce a primit cheile de la Sf. Petru, al cărui vicar (locţiitor) este (cf. Purg., XXI, 54).

Cîntul II

Dante îi mărturiseşte lui Vergiliu că nu se simte demn să înfăptuiască minunata călătorie prin tărîmurile de dincolo, el neavînd nici destinul lui Enea (legendarul strămoş al Romei), nici harul Sfîntului Apostol Pavel (lo Vas d’elezione), care se învredniciseră cîndva de acest lucru. Vergiliu îl îmbărbătează, dezvăluindu-i cum şi de către cine fusese trimis să-i vină într-ajutor. Întărit în cugetul său, Dante se încredinţează întru totul umbrei călăuzitoare a lui Vergiliu (tu duca, tu segnore e tu maestro), începîndu-şi lungul drum iniţiatic.

1 Era-n amurg şi noaptea sta să vie,
despovărînd făptura-nsufleţită
de truda ei; dar mie, numai mie,
4 o luptă aspră îmi era sortită:
cu drumu-ntîi, cu mila-apoi, precum
le-nsemn din mintea-mi de-amăgiri ferită.
7 O, Muze, o, geniu, m-ajutaţi acum!
Vădeşte-aici nobleţea ta ce poate,
o, minte, care ştii şi ce, şi cum!
10 Grăit-am eu: „Poete,-ntîi socoate
de-i vrednicia mea destul de mare
să pot atît de-nalte căi străbate.
13 Tu zici de al lui Silv părinte care
aievea şi de viu umblă cîndva
pe-aceste nevremelnice hotare.
16 Dar orice minte dreaptă-ar cugeta
că cel ce-n veci e-al răului duşman
l-a-ngăduit pe dînsul, căci era
19 începătorul neamului roman,
ce Romei şi imperiului drept tată
fu rînduit în cerul suveran;
22 şi sfinte-acestea două se arată,
la drept vorbind, că sînt moşia care
urmaşilor lui Petru le e dată.
25 Acel ce-a fost pe-aici şi-l lauzi tare,
de slava lui şi-a mántiei papale
primi pe-atunci temei de-ncredinţare.
28 Şi-alesul Vas, urmînd credinţei sale,
ce-i mîntuirii poartă şi-nţeles,
păşi la rîndul lui pe-această cale.
31 Dar eu?! Din voia cui voi fi purces?
Nu-s Pavel, nici Enea, iar de mine
nici eu nu cred, nici alţii că-s ales.
34 A mă-nvoi să merg acum cu tine
mă tem c-ar fi curată nebunie:
eşti înţelept, şi ce spun eu ştii bine“.
37 Şi ca şi cel pe care îl îmbie
tot alte gînduri, nemaivrînd ce-a vrut
şi renunţînd la ce era să fie,
40 aşa şi eu, pe-acel liman păscut
de umbre dese,-ntruna cumpănind,
pierdui dorinţa cea dintru-nceput.
43 „De nu mă-nsel, din cît te-aud grăind“,
răspuns îmi dete umbra maiestuoasă,
„fiori de teamă laşă te cuprind;
46 cînd bietul om în voia lor se lasă,
îşi pierde orice nobilă-ndrăzneală,
ca fiara şi de umbra ei fricoasă.
49 Dar eu ţi-oi da un leac de şovăială,
vădindu-ţi cum spre tine-am fost adus
şi ce-am simţit aflîndu-te-n sminteală.
52 Şedeam cu-acei ce puşi la cazne nu-s,
cînd fui chemat de-o doamnă preaferice,
frumoasă-ncît cerşii să-i fiu supus.
55 Nu-i stea pe cer lumină să ridice
ca ochii ei; în dulce grai toscan,
cu glas suav de înger, prinse-a-mi zice:
58 «O, tu, preanobil suflet mantovan,
a cărui faimă e pe lume vie
şi-o creşte veac de veac şi an de an,
61 un bun prieten - sorţii nu, dar mie -
se zbate singur pe-un meleag pustiu
şi dă-napoi de-a drumului urgie;
64 ba chiar mă tem că prea-l ajut tîrziu,
fiind sminteala lui destul de mare,
pe cît în cer îmi fuse dat să ştiu.
67 Te du dar tu, măiastru-n cuvîntare,
şi tot ce crezi a-i fi spre izbăvire
fă pentru el, să-mi aflu alinare.
70 Sînt Beatrice eu, ce-ţi dau de ştire;
din loc rîvnit m-am fost desprins cu greu
şi te implor mînată de iubire.
73 De bine te-oi vorbi la Domnul meu,
cînd fi-voi iar ajunsă-n faţa lui».
Ci ea tăcînd, prinsei a zice eu:
76 «Domniţă a virtuţii, cinste cui
se iscă-n om prisos de bucurie,
cum alta-n cerul strîmt al lunii nu-i,
79 porunca-ţi mi-e atît de scumpă mie,
că-n slujba ta m-aş osteni pe veci:
ajunge doar să-mi spui ce vrei - şi fie!
82 Dar, oare, cum te-ai îndurat să pleci
din locul larg, de care-atît tînjeşti,
venind aici, în miezul beznei reci?».
85 «De-ţi este voia să mă iscodeşti,
în treacăt ţi-oi răspunde la-ntrebare.
Cum de cutez spre bezne pămînteşti?
88 Temute-s doar acele lucruri care
să facă rău putere au defel;
cît despre restul - nu-s vătămătoare.
91 Pe mine Domnul m-a făcut astfel
c-al vostru rău nicicum nu mă răneşte,
nici focul ce se iscă-aici din el.
94 O Doamnă bună-n ceruri mijloceşte
pentru acel ce-n grijă ţi-l voi da;
prin ea, judeţul aspru se-mblînzeşte.
97 Chemînd-o pe Lucía,-i zise-aşa:
„Acum cel ce fidel îţi este ţie
nevoia-ţi simte; ia-l în paza ta!“.
100 Şi cum cu tot ce-i rău e-n vrăjmăşie,
grăbi Lucía-n locul unde eu
stam cu Rahila, şi îmi zise mie:
103 „Tu, cea plăcută-n veci lui Dumnezeu,
cum nu-l ajuţi pe cel ce se desprinse,
iubindu-te, de orice rost plebeu?!
106 Nu-i simţi chemarea-n plînsul ce-l cuprinse?
Nu vezi că moartea umblă să-l înghită,
pe-un rîu mai crunt ca mările întinse?“.
109 N-a fost nicicînd făptură mai grăbită
de rău să fugă sau folos să-şi cate,
ca mine cînd, de spusa ei stîrnită,
112 m-am rupt din strana slavei ne-nserate,
nădăjduind în harul vorbei tale,
a cărei cinste se răsfrînge-n toate».
115 Zicînd acestea, blîndul chip agale
ea şi-l feri, de lacrimi podidit,
iar eu zorii atunci să-ţi ies în cale,
118 venind la tine, cum mi-a poruncit,
şi te scăpai de gheara fiarei care
te-mpiedica spre culmi să fi suit.
121 Ci-acum, la ce mai stai pe gînduri oare?
Ce griji deşarte-n inimă-ţi răsar?
Şi cum de nu găseşti încumetare,
124 cînd ştii că-n cer trei doamne mari în har
la curtea slavei partea ta o ţin,
iar vorba mea-ţi vesteşte-atîta dar?!“.
127 Cum florile, scăpînd de-al nopţii chin,
şi-ndreaptă-n zori plecatele tulpine
şi către soare se deschid deplin,
130 la fel şi eu simţii crescînd în mine
atîta rîvnă-ncît, de-avînt purtat,
grăii ca unul ce-i stăpîn pe sine:
133 „Preabună-i doamna ce-ajutor mi-a dat
şi tu, ce-avuşi atîta curtenie
c-al ei cuvînt întocmai l-ai urmat!
136 M-ai copleşit cu-aşa nădejde vie
şi mi-ai grăit cu-atîta iscusinţă,
că mi-ai redat pierduta mea tărie.
139 De-acum ne poartă-o singură voinţă:
tu - călăuz, tu - domn, tu - dascăl mare“.
Sfîrşind, mi-am dat în urma lui silinţă
142 pe suitoarea codrului cărare.

Note şi comentarii la Cîntul II

Versul 7: Dante invocă ajutorul puterilor cereşti, în formă păgînă, dar în duh creştin (omul nu poate împlini nimic doar cu propriile-i puteri, ci numai cu ajutor de sus). Valorificarea creştină a tradiţiei păgîne este una dintre caracteristicile Divinei Comedii.
Versul 13: Enea (fiul lui Anchise şi tatăl lui Silvius), a cărui coborîre în lumea morţilor fusese relatată de Vergiliu în cartea a şasea a Eneidei (v. 236 si urm.).
Versurile 22-24: Primatului imperial al Romei păgîne îi succede primatul papal al Romei creştine (papii considerîndu-se, pe de altă parte, succesorii Sfîntului Apostol Petru). Altfel spus, Roma a fost hărăzită să domine lumea, mai întîi cu Sabia, apoi cu Crucea.
Versul 29: Sf. Apostol Pavel, cel ce mărturisise a fi fost răpit, în chip tainic, „pînă la al treilea cer“ (II Cor. 12, 2-5), dar despre care tradiţia medievală afirma că vizitase şi Infernul (cf. Visio Sancti Pavli Apostoli; în rom.: Apocalipsa lui Pavel, trad. Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1997).
Versul 52: Vergiliu se referă la locuitorii Limbului, primul cerc al Infernului, rezervat (conform concepţiei catolice) copiilor morţi fără a primi botezul, precum şi drepţilor Vechiului Testament, dar unde Dante îi aşază şi pe oamenii iluştri ai întregii Antichităţi, în măsura în care, deşi necreştini, au dus totuşi o viaţă virtuoasă. Aceştia nu sînt supuşi caznelor, dar nici nu se pot bucura de vederea lui Dumnezeu (cf. Inf., 3, 31 si urm.).
Versul 53: Este vorba de Beatrice Portinari (ce se va prezenta direct în versurile următoare), marea iubire ideală a lui Dante, specie de donna angelicata, cea despre care poetul făgăduise, în finalul Vieţii noi, că va spune „ceea ce nicicînd nu s-a mai spus despre vreo alta“ (... io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d’alcuna). Dante o văzuse pentru prima oară în 1274 (el avea 9 ani, fata – 8) şi şi-a făcut din ea icoană a feminităţii şi muză a inspiraţiei lirico-spirituale. Fiică a bancherului Folco Portinari, Beatrice a fost căsătorită cu Simone de’ Bardi şi a murit de timpuriu (în 1290, la numai 24 de ani).
Versul 78: Fidel reprezentării ptolemeice, Dante plasează Pămîntul în centrul Universului, celelalte planete rotindu-se în jurul lui. Luna fiind cel mai aproape de Pămînt (văzut, de altfel, ca lume sublunară), se roteşte mai lent, în cercuri mai mici. Cerul Lunii (il ciel della Luna) este deci primul şi cel mai strîmt dintre cele nouă ceruri care – în reprezentarea lui Dante şi a Evului Mediu în genere – înconjoară concentric Pămîntul. Pentru reprezentarea dantescă a lumii, cf. acum şi Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004 (contribuţie îndrăzneaţă la domeniul dantologiei, dar şi al istoriei ideilor, ambiţionînd să demonstreze că lumea în viziunea lui Dante este o „hipersferă“ în sens einsteinian, ţinînd deci de o geometrie neeuclidiană).
Versul 94: Este vorba despre Sf. Fecioară Maria. Dante, din respect, evită să rostească numele sfinte în Infern.
Versul 97: Martiră din Siracuza (al cărei nume trimite direct la ideea de lumină, luce), avînd darul de a vindeca bolile de ochi; aici poate fi vorba de deschiderea ochilor sufletului, Dante fiind „orbit“ de păcate.
Versul 102: Este vorba de biblica Rahila, fiica lui Laban şi soţia patriarhului Iacov. După unii, simbol al vieţii contemplative, spre deosebire de sora sa, Lia, simbol al vieţii active.
Versurile 104-105: Prin dragostea platonică pentru Beatrice, Dante se ridicase deasupra sensului vulgar al iubirii. În plan simbolic, dragostea pentru teologie îl îndepărtase cîndva de deşertăciunile lumeşti.
Versurile 119-120: Vergiliu se referă la lupoaica descrisă în primul cînt (versul 49 şi urm.), care-l adusese în pragul deznădejdii pe poetul rătăcit.
Versul 124: În registrul simbolic, cele „trei doamne mari în har“ (tre donne benedette), care-l ocrotesc din ceruri pe Dante, reprezintă Mila supremă (Sfînta Fecioară), Gratia (Harul) care luminează (Santa Lucia) şi Iubirea virtuoasă (Beatrice, care în ansamblul poemului simbolizează Teologia – „ştiinţa“ supremă).

Cîntul III

Păşind peste pragul porţii Infernului, Dante şi Vergiliu întîlnesc în vestibul ceata indiferenţilor şi şovăielnicilor („Cei ajunşi să moară nici răi fiind, nici vrednici vreodată“), în speţă trîndavii, laşii şi „căldiceii“, care plîng şi se agită zadarnic în pielea goală, înţepaţi de puzderii de gîze şi hrănind cu sînge din rănile lor viermii scîrboşi care le colcăie la picioare. Ajunşi apoi la apa Aheronului, cei doi poeţi îl întînesc pe Caron, luntraşul infernal. Lovit parcă de un fulger, pe fondul unui cutremur stîrnit pe neaşteptate, Dante îşi pierde temporar cunoştinţa.

1 Prin mine vii spre-a chinului cetate,
prin mine vii spre veşnica jelire,
prin mine vii spre cetele damnate.
4 Dreptatea-mi fu temei de izvodire:
m-a făurit puterea ziditoare,
supremul rost şi cea dintîi iubire.
7 Pînă la mine lucruri trecătoare
n-au fost defel, şi eu durez în veci:
voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!
10 Aceste vorbe sus, prin neguri reci,
le-am fost zărit pe-o poartă încrustate;
„Cumplite sînt, maestre!“, zis-am deci.
13 Iar el, ca unul preahîrşit cu toate:
„De orice îndoială se cuvine
să scapi aici, şi de-orice laşitate,
16 căci am ajuns în locul spus de mine,
unde-ai să-i vezi în veşnica durere
pe cîţi pierdură-al cugetului bine“.
19 Simţii atunci cum mîna lui o cere
pe-a mea; cu zîmbet blînd mă linişti
şi mă purtă-năuntru, spre mistere.
22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni.
25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele
28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie.
31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“.
34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară.
37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată.
40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“.
43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte:
46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine.
49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“.
52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate.
55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală!
58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie.
61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare.
64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată.
67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi.
70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare,
73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“.
76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“.
79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace.
82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase!
85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.
88 Tu, suflet viu, te-depărtează dar
de-acei pe care moartea i-a răpus!“.
Iar de văzu că îndărăt nu sar,
91 grăi: „Pe altă cale fi-vei dus,
pe alt talaz pluti-vei spre vecii
şi-n mai uşoară luntre fi-vei pus“.
94 Virgil îi zise: „Caron, a cîrti
nu-i rost, căci voia cerului se face,
care-i putere; nu mai iscodi!“.
97 Se-nduplecă atunci şi prinse-a tace
luntraşul cel păros al bălţii sure,
cu ochii-ncinşi de scăpărări buiace.
100 Dar auzind asemeni vorbe dure,
le clănţăneau de multă teamă dinţii
acelor duhuri goale şi mahmure.
103 Pe Dumnezeu deolaltă cu părinţii
îl blestemau, şi leat, şi neam, şi ţară,
sămînţa şi seminţele seminţii!
106 Apoi cu toţii stol se adunară,
plîngînd amar, pe ţărmul de durere
gătit acelor ce de cer uitară.
109 Iar Caron, demon silnic la vedere,
le face semn şi la grămadă-i mînă,
lovind cu vîsla-n cei fără putere.
112 Şi cum atunci cînd toamna e stăpînă
copacii se desfoaie ram cu ram,
de-ajung să-şi cate frunzele-n ţărînă,
115 la fel şi neamul rău al lui Adam:
la cîte-un semn, ca pasărea momită,
se dă pe rînd luntraşului infam.
118 Aşa se duc pe apa cea smolită,
dar nici n-ajung ei bine la liman,
că alţii umplu malul şi se-agită!
121 „Fiule,“-mi spuse bunul mantovan,
„cei învrăjbiţi cu Dumnezeu se-adună
din patru vînturi pe acest tăpşan;
124 ei dau buluc să-nfrunte unda brună,
căci rîndui cel drept să se prefacă
în dor amarnic spaima lor nebună.
127 Vreun suflet bun n-a fost pe-aci să treacă
şi Caron, vezi, dacă s-a plîns de tine,
avu dreptate-n felul lui s-o facă“.
130 Abia tăcu şi valea cu suspine
se scutură, vuind atît de tare
că simt şi azi fiorii ei în mine.
133 Pămîntul plîns iscă furtună mare
şi fu văzduhul de văpăi cuprins,
iar eu, năuc de-atîta tulburare,
136 căzui cum cade cel de somn învins.

Note şi comentarii la Cîntul III 

Versurile 1-9: Cîntul începe cu faimoasa inscripţie de pe poarta Infernului. Ca procedeu literar, avem o prosopopee: personificată, poarta se adresează brusc şi direct cititorului, cu o solemnitate oraculară, sporind senzaţia de groază şi sentimentul ireversibilităţii (încheierea terifiant-concluzivă a inscripţiei: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate, literal: „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi“, este probabil versul cel mai celebru din întregul poem). La città dolente face parte din ordinea celor eterne: nici un lucru muritor n-a fost creat înaintea Infernului (devenit necesar prin căderea îngerilor). Dumnezeu, înaltul lui izvoditor (il mio alto fattore), menţionat iniţial ca Dreptate absolută, orînduitoare şi judecătoare a toate, este înfăţişat în continuare în taina maiestăţii Sale treimice: „puterea ziditoare“ (la divina potestate) este Tatăl, „supremul rost“ (la somma sapienza) este Fiul, iar „cea dintîi iubire“ (’l primo amore) este Duhul Sfînt. Am mizat, în traducere, pe forţa şi complexitatea cuvîntului românesc rost (din lat. rostrum, „gură“, păstrat cu acelaşi înţeles în vechi expresii româneşti ca „pe de rost“, „a lua la rost“, „cu rost de moarte“), din care au derivat deopotrivă a rosti, rostire, rostitor (marcă a fiinţei cuvîntătoare) şi a rostui, rostuire, rostuitor (marcă a fiinţei cugetătoare). Semantismul cuvîntului a evoluat spre o subtilă spiritualizare. Azi, substantivul rost nu-şi mai păstrează înţelesul de „gură“ decît în unele expresii; folosit în afara acestora, el înseamnă „sens, înţeles, semnificaţie, tîlc, noimă; ordine; scop“. Constantin Noica vedea în el, mutatis mutandis, o complexitate semantică şi expresivă comparabilă cu cea a grecescului logos (care trimite concomitent la actul vorbirii, dar şi al cunoaşterii raţional-spirituale, ba chiar la însăşi ordinea universală). Prin creştinism, Logos-ul (doar aproximat de lat. Verbum) a devenit nume al Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvîntul de la începutul Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (1, 1-3). Acelaşi Noica era de părere că, prin întregul semantism actual al lui rost, o tălmăcire ca La început a fost Rostul sau La început a fost Rostirea ar reda mai bine decît curentul Cuvînt bogăţia de sensuri a tainei Logos-ului – Vorbire şi Raţiune dumnezeiască, deopotrivă creatoare şi proniatoare. În orice caz, avînd în vedere toate acestea, cred că e cît se poate de potrivită traducerea lui la somma sapienza („suprema înţelepciune“, Raţiunea Divină – cu referire chiar la persoana/ipostasul Fiului) prin „supremul rost“.
Versurile 34-35: Sînt laşii, „căldiceii“, cei ce n-au avut în viaţă tăria unei opţiuni.
Versul 53: S-a remarcat că e o flamură nedeterminată nici măcar coloristic, abstractă aproape, sugerînd poate că cei ce n-au avut nici un scop în viaţă sînt gata acum să alerge după orice aparenţă de scop, dar e prea tîrziu şi nu le mai foloseşte la nimic, de unde şi imaginea de învălmăşeala stupidă şi inutilă.
Versurile 59-60: E mai mult ca sigur vorba de umbra călugărului Pietro da Morrone, devenit papă sub numele de Celestin V (1294). La doar cîteva luni după alegerea sa, acesta, excedat de înalta funcţie, s-a retras din scaun, lăsînd loc lui Bonifaciu VIII, unul dintre marii duşmani ai lui Dante (cf., de pildă, Inf., XIX, 52-57, dar şi postfaţa ediţiei).
Versul 77: Aheron – cel dintîi dintre cele patru rîuri întîlnite de Dante în Infern (celelalte sînt Stix, Flegheton şi Cocit).
Versul 82 si urm.: Moşneagul luntraş este Caron (nominalizat mai jos), personaj mitologic, fiul lui Erebos şi al Nopţii, care are aceeaşi atribuţie în Eneida lui Vergiliu (VI, 298 şi urm.) şi în Infernul lui Dante: el trece peste Aheron sufletele celor morţi (şi nu poate să nu se arate scandalizat de faptul că Dante era viu; după ce încearcă să-l sperie, îi profeţeste că, după moarte, nu va veni în Infern, ci va lua calea Purgatoriului – vv. 91-93).
Versurile 133-134: Urmînd Meteorologiei lui Aristotel, în epocă se credea că razele soarelui, pătrunse în pămînt şi amestecate cu umezeala, iscau un vînt subteran, a cărui maximă răbufnire avea ca efect cutremurele.

(După Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006)