DUPA REFERENDUM

Am fost de mai multe ori întrebat în ultimele luni de ce eu evit sistematic să-mi spun în scris opinia mea privitoare la “cazul Băsescu” şi la numeroasele lui implicaţii politice sau sociale. Pe de altă parte, în toată această perioadă, punctul de vedere al Punctelor cardinale, formulat mai ales de d-l V. Iamandi, dar susţinut în principiu, direct sau tacit, şi de colegiul redacţional, s-a arătat a fi unul pro-Băsescu.
De data aceasta vorbesc strict în nume propriu, simţindu-mă dator cu o explicaţie pe care ar fi fost necavalereşte să o dau atunci cînd preşedintele era căzut la pămînt şi atacat – adesea neprincipial – din atîtea părţi (ştiţi cum se zice: “De leul mort îşi bat joc şi iepurii”). Acum, că e din nou în picioare, clocindu-şi răzbunările la Cotroceni, îmi pot îngădui să spun verde, fără scrupule conjuncturale, că eu unul nu l-am agreat, nu-l agreez şi nu-l voi agrea, pentru că îl consider un demagog între alţii (chiar dacă demagogia lui are ceva nou în raport cu predecesorii), învechit în păcate de dinainte şi de după 1989, de o vervă ţopîrlănească incompatibilă cu un preşedinte de stat european, angrenat într-un periculos joc al puterii, cu puseuri dictatoriale şi cu o percepţie mult prea subiectivă a priorităţilor noastre externe. “Puciul parlamentar” care a dus la temporara sa suspendare abuzivă nu a fost decît replica fatală la comportamentul său intempestiv şi discreţionar, care a polarizat iresponsabil resursele de abjecţie ale unei clase politice cu care este de fapt perfect congener moral şi intelectual, deosebindu-se doar prin configuraţia unor interese de moment. Dacă am trăit o anume satisfacţie că şi-a învins, cu mîna electoratului, adversarii încă şi mai indigni, aceasta n-are nici o legătură cu persoana sa, nici cu vreuna dintre pretinsele sale “isprăvi”: pur şi simplu m-am bucurat elementar că “odioasa coaliţie” mobilizată împotriva-i (cu beneficiul pe termen scurt al “tovarăşilor de drum” liberali, dar cu cel pe termen lung al PSD-ului şi al aşchiilor lui fetide) nu a avut prilejul să-şi frece în triumf labele jegoase, cu care de 17 ani sugrumă sistematic ultimele resurse de normalitate şi de speranţă ale lumii româneşti.
Nenorocirea României este că, privind lucrurile de sus, Traian Băsescu nu este deloc altceva decît adversarii săi întărîtaţi, ci un aventurier politic înăuntrul aceleiaşi paradigme vicioase. Cu aceleaşi vechi ştate de membru de partid şi de raportor “cuminte” al Securităţii, la fel de grobian ca majoritatea covîrşitoare a comuniştilor recondiţionaţi, străin ca toţi ceilalţi şi de Dumnezeu, şi de tradiţie, acultural, şmecher şi chefliu, dar cu o anume viclenie şi cu un anume instinct al puterii care nu-i lipseau nici lui Ceauşescu, Traian Băsescu nu poate decît să ducă mai departe tragedia acestei ţări şi deteriorarea progresivă a “imaginii” ei în lume. Dincolo de toate piruetele ideologice, comunismul a însemnat, la nivelul vieţii noastre publice, detronarea domnilor şi întronarea mitocanilor. Cîtă vreme mitocanul va avea pîinea şi cuţitul în această ţară (fie că se numeşte Iliescu, Băsescu, Becali, Vanghelie sau mai ştiţi dumneavoastră cum), se cheamă că România n-a ieşit din paradigma comunistă şi nu are nici o şansă reală de redresare, oricîte proptele ar veni dinspre Europa sau din altă parte. Parada demagogică a condamnării prea tardive a comunismului, prin raportul castrat al unui descendent şi beneficiar al vechii nomenklaturi alogene, fără nici o urmare de ordin justiţiar, rămîne aproape nulă cîtă vreme, veştejind parţial şi numai discursiv trecutul, n-are nici un impact asupra prezentului. În realitate, ea nu este decît o diversiune parşivă a lupilor travestiţi în piei de oaie, pentru a duce de nas o opinie publică tot mai decerebrată şi o Uniune Europeană care prea puţin se sinchiseşte de ce ne doare în particular pe noi.
Nu se observă mai deloc, deşi ne asfixiem de atîţia “analişti”, că România anului 2007 rămîne întru totul ceea ce a ieşit din îndemnul răposatului “profet” din Dămăroia: “un pluralism politic în cadrul Frontului Salvării Naţionale”, adică al comunismului reorganizat sub paravanul unei “democraţii originale”, cu tolerarea temporară a decorului reprezentat de aşa-zisele “partide istorice”, aşteptate – şi ajutate – să moară de la sine, cum s-a şi întîmplat mai ieri cu ţărăniştii şi cum stă să se întîmple ca mîine şi cu liberalii, din care s-ar putea să nu mai supravieţuiască decît “caii troieni” de teapa lui Stolojan sau Meleşcanu, adică “tot ei” (vorba aceea: “La vremuri noi, tot noi”). Din vechiul Front se trag atît PSD-ul, cît şi PD-ul, atît Iliescu, cît şi Băsescu (social-democraţi, de!), ca şi mai toţi sateliţii de coloratură (gen PRM sau PC). Băsescu continuă de altfel, cu altă recuzită, ceea ce a început Iliescu, pe aceeaşi linie iniţială a reconquistei neo/cripto-comuniste: unul a lichidat cu distorsiunea numită ţărănism (creştin-democraţie?), iar cestălalt este în curs de a lichida cu distorsiunea numită liberalism. Vreun alt partid politic, cu adevărat nou, funcţional şi competitiv, care să încurce ţăndările vechiului PCR, intelectualitatea noastră steril cîrtitoare şi mereu invocata “societate civilă” n-au fost în stare să construiască în 17 ani, ratînd penibil pe toată linia, de la Alianţa Civică şi pînă la UFD. Sau poate că trebuie să luăm în serios şi să ne punem speranţe în PNG-ul “mitocanului absolut” Gigi Becali (pînă la proba contrarie, tovarăşul de şpriţ al preşedintelui Băsescu – “Spune-mi cu cine chefuieşti, ca să-ţi spun cine eşti!”), care n-ar fi fost niciodată posibil în România înainte de comunism, dar iată că este tot mai posibil după...
De acord: decît Iliescu reîntors la Cotroceni îmbrăcat în Văcăroiu, e mai suportabilă varianta Băsescu, măcar pentru plusul ei de culoare. Şi eventualităţii de a fi ajuns să alegem la nişte noi prezidenţiale între Geoană (dacă nu cumva Vanghelie!), Vadim şi Becali, iarăşi îi e preferabilă varianta Băsescu. Să nu ne facem însă iluzii! Nu-s profet, ca Brucan, nu ştiu dacă aventura personală a Popey-ului dîmboviţean, care ştiindu-se fără “spanacul” unui puternic partid politic local şi fără trecere în mediile europene, a ales să-şi joace destinul politic pe cartea Serviciilor Secrete şi a “imperialismului” american, va avea pînă la capăt succes. Mă tem însă, după toate semnele, că pentru ţară el nu va aduce decît o instabilitate permanentă, un război româno-român de care am obosit deja, recrudescenţa populismului falimentar, precum şi o perpetuare marinărească a “erei mitocanilor” – formula deja îndelung verificată a compromiterii şi a sinuciderii noastre naţionale. Va rămîne în urmă doar grimasa lui Caragiale şi, pe o mare mai neagră ca păcura, flota-fantomă a unui pirat singuratic, care se va jura, pe stelele Polului Getic, că este preşedintele ales al vajnicilor culegători de căpşuni şi de castraveţi de pe toate continentele lumii...

Răzvan CODRESCU