REMEMBER MARCU BEZA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Anul acesta, pe 30 iunie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea regretatului Marcu Beza. Cartea sa cea mai larg cunoscută, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, apărută acum 77 de ani, aşteaptă, pregătită pentru tipar, în aceste vremuri de “criză” (care ameninţă să se lungească aproape cît faimoasa noastră “tranziţie”), un moment mai favorabil, dar devenit parcă tot mai spectral. Ar fi frumos şi drept să apară anul acesta, pînă la data rotundei aniversări. În această perspectivă, fie cît de vagă, poate că se cade să ne reamintim cîte ceva despre figura pe cît de aleasă, pe atît de uitată a lui Marcu Beza – una dintre nu puţinele victime ale nesimţirii amnezice din România zilelor noastre.

MARCU BEZA ŞI RĂSĂRITUL ORTODOX

Peste numele şi scrierile lui Marcu Beza (1882‑1949) s‑a aşternut o nedreaptă uitare, accentuată parcă după 1989, adică tocmai după ce, prin prăbuşirea regimului comunist, se puteau îndeplini condiţiile corectei sale redescoperiri în cele două dimensiuni majore care l‑au caracterizat şi care rămîn mărturisitoare în posteritate: cea naţională (românească şi aromânească deopotrivă) şi cea creştină (profund angajată în Ortodoxie şi în destinul cultural al României Mari).

Cartea sa Urme româneşti în Răsăritul ortodox, apărută în 1935 (ediţia a doua: 1937) şi foarte apreciată la vremea respectivă atît de istorici (în frunte cu Nicolae Iorga însuşi), cît şi de teologi (Teodor Bodogae, care i‑a şi continuat cercetările), ar putea reînvia, prin reeditare, figura aleasă a autorului ei, intelectual şi diplomat exemplar, încă posibil model paideic pentru generaţiile de azi (care se confruntă tocmai cu lipsa de modele autentice şi cu dificultatea reconexării la marea tradiţie culturală a creştinismului – fără de care nu se pot defini nici românitatea, nici europenitatea în ansamblul ei).

Eseist, critic literar, folclorist, poet, prozator şi traducător, primul nostru mare anglist (alături de Iancu Botez şi înainte de Dragoş Protopopescu), membru corespondent al Academiei Române (din 1925), consul general al României în Anglia (1920‑1933) şi apoi la Ierusalim, iar în timpul celui de‑al doilea război mondial consilier cultural al Legaţiei Române de la Londra (unde s‑a zbătut enorm pentru promovarea valorilor culturale româneşti, cum poate nimeni n‑a mai făcut‑o de la el încoace [1]), Marcu Beza a fost nu doar studentul apreciat al lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar şi un vrednic continuator al misionarismului intelectual al celor doi “apostoli” ai culturii noastre moderne (“un junimist tîrziu”, s‑a spus), de care‑l apropie şi marea varietate a preocupărilor, precum şi darul scrisului (pînă la veleităţile creaţiei literare – parţial transpuse şi în limba engleză). Deşi cu sensibilitate conservatoare, iar ulterior cu prietenii printre simpatizanţii dreptei creştine, cariera diplomatică l‑a ţinut departe, ca şi pe un Lucian Blaga, de angajările politice de tip partinic.

A debutat editorial în 1903 – la numai 21 de ani – cu volumul De la noi (proză scurtă în dialectul macedo‑român) şi în anii următori a redactat revista Grai bun (1906‑1909) [2], fără a reuşi să satisfacă exigenţele estetice ale unui Eugen Lovinescu (care are totuşi cuvinte de laudă, de pildă, pentru nuvela sa Gardana, ce le‑a plăcut şi englezilor la vremea ei, dar nu şi pentru romanul O viaţă, din 1921, apărut şi‑n versiune engleză în 1925, pe care Marcu Beza îl considera principala sa ispravă literară). L‑au consacrat mai ales studiile sale de anglist, care se pot consulta cu folos şi astăzi: Romantismul englez (Bucureşti, f. a.) şi Romanul englez contimporan (Bucureşti, 1928) [3], Shakespeare in Roumania (Londra, 1931), Vechi legături cu Anglia (Bucureşti, 1938) etc. De un oarecare succes s‑a bucurat şi eseul Paganism in Romanian Folklore (Londra, 1928), căreia i se datorează în mare măsură prezenţa sa în Dicţionarul etnologilor români (vol. I, pp. 72‑73) alcătuit de Iordan Datcu (1998) [4].

 Mormîntul lui Marcu Beza de la Cimitirul Bellu

Un loc aparte în preocupările şi scrisul lui Marcu Beza îl ocupă repetatele sale călătorii şi însemnări din Orient (Peninsula Balcanică, Grecia continentală şi insulară, Asia Mică, Orientul Apropiat, cu predilecţie pentru Muntele Athos, Egipt şi Locurile Sfinte), în căutarea „moştenirii bizantine”, dar şi a urmelor istorice sau legendare lăsate de vlahii din vechime (fie ei de la dreapta sau de la stînga Dunării). Marcu Beza nu e doar un turist superior, nu călătoreşte doar din plăcere şi curiozitate particulară, ci face adevărată muncă de investigaţie, ca un documentarist erudit, dar şi ca un scriitor capabil să transmită – asemenea lui C. Gane, bunăoară, cronicarul Trecutelor vieţi de doamne şi domniţe prăpădit în temniţele comuniste – fiorul inefabil al vremurilor apuse. Ştiinţa limbilor (inclusiv a celei greceşti) îi sînt de mare ajutor în demersurile sale, ce au putut căpăta greutate academică. Volumele din această sferă de interes sînt destul de numeroase (şi lor li se adaugă şi alte contribuţii, risipite prin presa vremii sau rămase în manuscris): Biblioteci mănăstireşti la Muntele Athos (Bucureşti, 1934), Lands of Many Religions: Palestine, Syria, Cyprus and Mount Sinai (Londra, 1934), Urme româneşti în Răsăritul ortodox (Bucureşti, 1935 – cartea sa cea mai cunoscută), Pe tărîmuri biblice (Bucureşti, 2000). Cercetările sale au fost valorificate şi extinse în a doua jumătate a secolului XX de cîţiva cărturari redutabili, îndeosebi de regretatul academi­cian Virgil Cândea [5], care avea cuvenita preţuire pentru lucrările lui Marcu Beza – adeseori deschizătoare de drum (chiar dacă precursorul interbelic nu avea formaţie specifică de medievist ori bizantinolog, ba nici măcar de istoric în general).

Urme româneşti în Răsăritul ortodox este acum în pragul celei de-a treia ediţii (pregătite pentru tipar la Editura “Lumea Credinţei” de cîţiva ani buni, dar mereu amînate, din nefericire, de criza care afectează grav şi viaţa noastră editorială). Chiar la distanţă de trei sferturi de veac, cartea îşi păstrează interesul şi prospeţimea, provocînd mereu la o meditaţie reînnoită asupra trecutului nostru istoric şi spiritual, pe care ne ajută să‑l înţelegem în adevăratele lui coordonate, din adîncurile Evului Mediu şi pînă la sinteza tîrzie a “Bizanţului după Bizanţ” (N. Iorga). O românitate care a respirat organic în duhul Ortodoxiei, cu al cărei destin şi‑a împletit istoria şi fiinţa identitară, lăsînd urme diverse pe toate meridianele spaţiului euro‑afro‑asiatic ce a constituit leagănul creştinătăţii. Aceste lucruri trebuie cunoscute nu pentru a ne mîndri cu ele mai mult decît este cazul, ci pentru a ne înţelege corect aşezarea istorică şi tradiţia culturală, precum şi măsura interioară, îndelung şi smerit purtătoare de Dumnezeu, inseparabilă de dinamica soteriologică a credinţei şi a faptelor ei mărturisitoare.

După ce Lumea Credinţei a prezentat ani de‑a rîndul întruchipările atît de diverse ale Ortodoxiei, de la cele de acasă pînă la cele de peste mări, întinzînd punţi între tradiţie şi actualitate, atît cît stă în puterile şi în căderea unui magazin ilustrat, e pe punctul să ofere acum publicului larg, prin această reeditare (care sper că nu va mai întîrzia prea mult, aflîndu-şi pînă la urmă sponsorul particular sau instituţional), posibilitatea de a‑şi fixa mai bine cîteva repere “de suflet” în acest spaţiu vast şi fascinant, care este pînă la urmă lumea noastră esenţială, dincolo de toate aventurile şi dez‑mărginirile noului veac şi mileniu.

Încredinţaţi de urmele cele vechi, lăsa‑vom poate şi alte urme, vrednice de pomenire, în Răsăritul ortodox al (pe)trecerii noastre pămînteşti spre marea taină a Răsăritului de Sus... 

Răzvan CODRESCU

 O copertă în aşteptare...

[1] Pe lîngă cursurile de popularizare ţinute la King’s College şi numeroasele demersuri mijlocitoare (cum ar fi cele pentru traducerea şi publicarea Pădurii spînzuraţilor a bunului său prieten Liviu Rebreanu), rămîn cărţile lui despre România adresate publicului de limbă engleză în intervalul 1920‑1947: Papers in the Romanian People and Literature (1920), Origin of the Roumanians (1941), The Roumanian Church (1943), Heritage of Byzantium (1947) ş. a.
[2] Cf. şi cartea Graiu bun. Calendar aromânesc (Bucureşti, 1909), cu mare impact asupra comunităţii respective (care astăzi, din păcate, îl onorează în destul de mică măsură).
[3] A se vedea – deşi a trecut aproape neobservată – şi reeditarea din 1999, în îngrijirea şi cu introducerea lui Andi Bălu: Romantismul. Romanul englez (Bucureşti, Editura Albatros).
[4] Trebuie precizat, în această privinţă, că în periodice a mai publicat interesante studii despre arta populară românească şi despre poezia populară din Macedonia (cu florilegii de versuri în dialect), mult apreciate de consîngeanul său Tache Papahagi, marcant profesionist al folcloristicii şi literaturii dialectale. Deşi cu atîta deschidere spre tradiţia creştină şi spre cea folclorică, programatic preţuite şi cultivate de “gândirişti”, Marcu Beza n‑a făcut parte propriu‑zis din tabăra acestora, fiind în general o personalitate refractară înregimentărilor de orice fel.
[5] Cf. mai ales Le Mont Athos. Présences roumaines, Bucureşti, 1979 (în colab. cu Constantin Simionescu), Prezenţe culturale româneşti (Istanbul, Ierusalim, Paros, Patmos, Sinai, Alep), Bucureşti, 1982 (tot în colab. cu C. Simionescu), Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie de creaţii româneşti şi de izvoare despre români în colecţii din străinătate, I. Albania‑Grecia, Bucureşti, 1991 (vol. II – India‑Olanda – a apărut în 1998, conţinînd şi adaosuri la cel anterior).

UPDATE – 30 MARTIE 2013: A dat Dumnezeu ca a treia ediţie a cărţii lui Marcu Beza Urme româneşti în Răsăritul ortodox să apară în ultima decadă a lunii martie 2013, la Editura Lumea Credinţei din Bucureşti.