OAMENI CARE AU FOST: NICOLAE PORA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Iată că se împlineşte în acest an un deceniu de la moartea lui Nicolae Pora, figură marcantă a vechiului exil românesc din Canada, om fără veleităţi culturale, dar cu mari virtuţi practice şi cu o generoasă conştiinţă românească. „Ciupercarul” intrat în legendă şi cu statuie în Piaţa Primăriei din Ottawa merită mai mult decît reverenţa unei aduceri-aminte: a fost, în felul său, un model care ar merita să rămînă viu şi lucrător în conştiinţele românilor care, purtaţi de valul vremurilor, au plecat de acasă, dar cu ţara în suflet şi cu dorinţa vie de a lua lumea pieptiş, nu ruşinîndu-se de originea lor, ci onorînd-o pînă la ultima suflare.

Postez aici, cu titlu comemorativ, un text mai vechi (apărut iniţial în revista Puncte cardinale) pe care l-am scris despre Nicolae Pora şi care, într-o variantă a lui, a fost folosit şi ca postfaţă a cărţii De ce am fugit de acasă? (o biografie romanţată a lui Nicolae Pora, semnată de scriitoarea româno-canadiană Mia Pădurean şi scoasă, în 1999, la Editura Puncte Cardinale din Sibiu).

Anexez aici textului meu şi un interviu cu Nicolae Pora realizat în acelaşi an 1999 de regretata Sanda Anghelescu şi apărut în populara publicaţie Formula AS.  (R. C.)

Biografia romanţată a lui Nicolae Pora (1999)

Nu cred să existe o statistică exactă şi la zi privind numărul românilor ce trăiesc risipiţi prin lume: fluctuaţia continuă să fie mare, iar mulţi dintre românii aflaţi actualmente în străinătate nu au încă un statut definit(iv). Este însă cert că diaspora românească este de ordinul milioanelor (fără a-i trece la socoteală pe românii, încă şi mai numeroşi, din provinciile istorice înstrăinate: Basarabia, Bucovina, Cadrilater, sau pe cei – majoritatea aromâni – din sudul Dunării: Banatul sârbesc, Munţii Pindului etc.). Altfel spus, emigraţia a luat – azi mai mult decît ieri – proporţiile unei alte Românii, împrăştiate în patru vînturi de vitregiile istoriei contemporane: Germania, Franţa, Spania, Statele Unite, Canada, Australia etc.

Aceşti români de peste hotare, mai ales cei emigraţi treptat înainte sau imediat după 1989, sînt adeseori mai responsabili şi mai lucizi în faţa provocărilor istoriei decît fraţii lor de acasă, ba chiar mai sensibili – probabil şi dintr-un reflex compensatoriu al înstrăinării – la problemele destinului românesc. Mulţi dintre ei reprezintă, de altfel, elemente de elită naţională, făcînd onoare în lume geniului creator românesc şi atestînd o rezervă de vrednicie care, din păcate, în haosul de acasă (comunist şi post-comunist) nu prea mai are echivalent...

Desigur, vrajba pe care Securitatea vechiului regim (dar şi tentaculele acesteia de după 1989) a întreţinut-o în mod deliberat, atît în sînul exilului, cît şi între exil şi cei de acasă, a minat într-o măsură regretabilă unitatea de acţiune şi re-acţiune a românismului. Cu toate acestea, comunităţile româneşti din afara ţării au făcut eforturi admirabile atît pentru a-şi depăşi problemele proprii, cît şi pentru a sprijini eforturile de redresare ale celor din ţară. Nu se poate aştepta, fireşte, “mîntuirea” naţională în primul rînd de la cei risipiţi prin lumea largă; dar aceştia, în măsura în care nu acceptă pervertirea şi înstrăinarea sufletească, pot constitui un factor important al resurecţiei viitoare.

În cadrul atît de larg al “emigraţiei” sau “diasporei” româneşti (cum sîntem nevoiţi astăzi să-i numim global pe românii care au părăsit – şi continuă să părăsească – ţara, căci de-acum nu mai poate fi vorba de un exil propriu-zis), un rol fundamental revine (încă) mai vechiului contingent al celor siliţi să plece spre alte orizonturi din motive politice, pentru a-şi salva familia, viaţa sau conştiinţa. Aceştia au alcătuit, începînd din anii '40, un adevărat front misionar, călăuzit şi sudat mai cu seamă de două idei supraordonatoare (şi complementare): tradiţia naţională şi lupta anticomunistă. Acest vechi Exil, deşi împuţinat şi îmbătrînit, constituie, fără îndoială, axa morală a diasporei actuale, elita ei mărturisitoare. Aici por fi căutate, de către generaţiile mai noi, marile modele de conştiinţă sau vrednicie românească. Spre a nu se preface într-o simplă turmă rătăcitoare, fără identitate şi fără ideal, tinerii români, atît cei născuţi “dincolo”, cît şi cei emigraţi de curînd, s-ar cădea să urmeze aceste pilde ilustre, opunînd ethos-ul adevăratului Exil primejdioaselor ispite ale individualismului şi indiferentismului de dată mai recentă. Şi nu este vorba doar de ceea ce unii tind să califice drept “frondă romantică” împotriva vremurilor sau simplu “idealism”, căci acest Exil venerabil oferă nenumărate exemple de autorealizare concretă, socială şi profesională, cu care se pot mîndri deopotrivă şi ţara de origine, şi ţările de adopţie. Credinţa şi demnitatea nu exclud cîtuşi de puţin simţul practic şi vrednicia; dimpotrivă, acestea se potenţează reciproc, zugrăvind icoana adevăratei împliniri. Aici este vorba tocmai o astfel de icoană – pilda unei vieţi exemplare, care s-a zidit fără a-şi sacrifica temeiurile, care s-a împlinit în conjunctural fără a uita esenţialul. Or, temeiul şi esenţa fiecărui om se află în aceea că aparţine, prin naştere şi cu voia lui Dumnezeu, unui anumit cod identitar; fiecare dintre noi actualizăm un neam care ne precede şi care ne supravieţuieşte. Şi sîntem cu adevărat noi înşine numai prin raportare la un acasă, care nu este doar spaţiul de obîrşie, ci şi răsfrîngerea lui în suflet sau în spirit.

*

Dintre figurile exemplare ale exilului anticomunist din a doua jumătate a secolului XX, unele au devenit adevărate legende vii, chiar dacă astăzi sînt păscute şi ele – ca toate ale noastre – de bezna crescătoare a uitării româneşti. Printre acestea se înscrie şi figura în multe privinţe excepţională a exilatului ardelean Nicolae Pora, de la care ar mai avea încă destule de învăţat atît “idealiştii”, cît şi “pragmaticii”...

Născut în 1919 la Nadeş (nu departe de Sighişoara, unde şi-a făcut studiile liceale) şi silit să părăsească ţara încă din primăvara lui 1941, pe fondul prigoanei dezlănţuite împotriva tineretului naţionalist, tînărul inginer Nicolae Pora, după ce în anii războiului îşi poartă surghiunul prin Bulgaria şi Austria (unde face parte din Armata Naţională a dreptei româneşti în exil, hotărîtă să continue cruciada împotriva bolşevismului, dar frînată în elanurile ei de evoluţia ingrată a contextului istorico-politic european), ajunge, după 1945, pentru cîţiva ani în Franţa, la Paris, unde lucrează (pe un post inferior pregătirii sale) la o fabrică de ciocolată (făcîndu-se deja remarcat prin eficienţă şi inventivitate).

În 1950, se hotărăşte să plece în Canada, unde existau mai multe posibilităţi de a-şi face un rost, în condiţiile în care, pe de o parte, trebuia să ia totul “de la zero”, iar pe de altă parte nu admitea să se rezume la o subzistenţă cenuşie, care să nu-i facă cinste ca om şi ca român. “Mai înainte de a veni în Canada – preciza într-un interviu – m-am gîndit ce-o să fac în Canada”; destinul trebuia asumat, dar viaţa nu trebuia în nici un caz trăită la întîmplare! Pe atunci, pentru a putea fi primit în Canada, trebuia să te angajezi că vei lucra cel puţin un an în agricultură. Tînărul inginer s-a gîndit să aleagă un cîmp de activitate mai puţin exploatat, cu posibilităţi de valorificare în viitor, în care să-şi folosească totdeodată şi pregătirea superioară pe care o avea. A optat pentru creşterea industrială a ciupercilor. S-a iniţiat în Franţa şi, cînd a ajuns în Canada, era aproape un specialist în domeniu. A pornit cu un contract modest (50 de dolari pe săptămînă, masă şi cazare), a lucrat cîte 18 ore pe zi, s-a perfecţionat fără răgaz, teoretic şi practic, iar priceperea şi tenacitatea l-au făcut să ajungă, în scurtă vreme, unul dintre cei mai mari specialişti din lume în creşterea ciupercilor, precum şi unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri din Exilul românesc. Izbînzile materiale sau solicitările familiale (soţia sa, cu care se căsătorise la Hamilton, puţin după venirea în Canada, i-a dăruit patru copiii: trei fete şi un băiat) nu l-au făcut cîtuşi de puţin să neglijeze latura ştiinţifică, păstrîndu-se la zi cu toate noutăţile în materie (din 1958 şi pînă în pragul noului veac şi mileniu, a fost nelipsit an de an, în luna iunie, de la sesiunile informative de specialitate desfăşurate la Universitatea din Pennsylvania, făcînd parte dintr-un prestigios comitet internaţional de consultanţă şi finanţare a cercetărilor în domeniul creşterii ciupercilor). Treptat, românul a ajuns patronul unei uriaşe ciupercării ultratehnologizate (cea mai mare din Canada şi a doua, se pare, de pe continentul american). Şi-a păstrat neştirbite energia şi tenacitatea tinereţii (“Lucrul meu n-o să se termine decît cînd voi închide ochii”), adăugîndu-le experienţa maturităţii.

Bazele acestei ambiţioase şi impresionante întreprinderi (Metcalfe Continental Mushroom, regiunea Ottawa) s-au pus în 1972, iar prima recoltă a fost culeasă în 1973. La început se obţineau două-trei recolte pe an; apoi, printr-o permanentă perfecţionare tehnologică şi organizatorică, s-a ajuns la patru recolte şi jumătate pe an, pe urmă la şase şi jumătate, iar în anii ‘90 la opt şi jumătate (fără a scădea cu nimic exigenţa calitativă: dimensiune, gust, valoare nutritivă etc.)! Nu ştiu exact care mai este situaţia astăzi, pe mîna urmaşilor, dar un cred că Nicolae Pora ar fi ruşinat de ea.

Seriozitatea, priceperea şi vrednicia i-au adus un binemeritat renume printre concetăţeni, fiind considerat unul dintre oamenii cei mai importanţi ai provinciei Ontario; la Ottawa, în Piaţa Primăriei, aceşti oameni de seamă sînt onoraţi cu busturi publice, iar printre ele se găseşte şi cel al românului Nicolae Pora.

Deşi a stat departe de ţară vreme de aproape 60 de ani (a revăzut România abia în 1998, cu prilejul Romfest-ului organizat la Bucureşti), românismul său n-a suferit ştirbire: la 80 de ani vorbea încă perfect româneşte (cu tot parfumul graiului ardelenesc), îi plăcea “să petreacă” înconjurat de români (şi cu cîntece de pe acasă), participa la toate marile reuniuni româneşti din “Lumea Nouă” (a fost principalul sprijinitor financiar al Romfest-ului – festival bienal al românilor de pretutindeni, prezidat onorific de regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi inaugurat pe continentul american în 1988), finanţa generos acţiunile culturale cu caracter naţional şi citea regulat presă românească (din diaspora, dar şi din ţară), bucurîndu-se sau se mîhnindu-se pentru orice împlinire sau neîmplinire naţională. A rămas, fundamental, un om de dreapta, legat de ordinea creştină şi de tradiţie în genere. S-a străduit enorm pentru ridicarea unei biserici româneşti la Ottawa şi era mîndru că îşi adusese contribuţia la întemeierea şi dăinuirea Cîmpului Românesc de la Hamilton (în apropiere de Toronto), unde mai funcţionează încă centrul cultural “Nae Ionescu” şi se organizează anual, în timpul verii, o săptămînă de festivităţi româneşti, la care iau parte mulţi români din Canada şi Statele Unite (iar după 1989, şi invitaţi din ţară) şi de la care familia Pora era nelipsită. Un rol deosebit a avut şi-n editarea revistei lunare Cuvântul Românesc (apărute timp de mai bine de un sfert de veac, sub conducerea neobositului George Bălaşu). După 1989, a sprijinit, discret, şi organizaţii sau publicaţii din ţară. Punctele cardinale, deşi prea “culturale” pentru gustul său de om al faptelor, i-au probat în anii ‘90 generozitatea, iar suplimentul Lumea satelor a apărut timp de vreo doi ani pe spesele sale (căci a murit crezînd, oarecum înduioşător, că “ţăranul” mai era “talpa ţării” şi că trebuia cu precădere luminat şi mobilizat în reconstrucţia postcomunistă a României).

La capătul unui interviu acordat în 1992 revistei Puncte cardinale (cu prilejul Romfest-ului de la Hamilton, cînd am avut ocazia să-l cunosc personal şi să-i vizitez “ctitoriile”) mărturisea răspicat că, în opinia sa, temeiurile unei posibile renaşteri româneşti (în care n-a încetat nici o clipă să creadă) sînt “credinţa în Dumnezeu”, “dragostea de neam”, “dorul de muncă” şi “grija faţă de generaţiile viitoare”. Pe lîngă cele menţionate de regretatul interlocutor, eşti însă ispitit să mai adaugi una: o tenacitate precum cea a lui Nicolae Pora şi a marii generaţii a României interbelice...

*

Această viaţă, deopotrivă aventuroasă şi exemplară, a fost prezentată, într-o formă discret romanţată, în cartea semnată de d-na Mia Pădurean*. Titlul redă o întreagă dezbatere interioară, vie în orice suflet de exilat, dincolo de împliniri sau de neîmpliniri: De ce am fugit de acasă?... E o întrebare care se cere după răspuns şi o mărturie care se cere după dreaptă înţelegere. Nicolae Pora (Mircea Mureşan, în roman) n-a vrut să fugă, ci a fost nevoit să fugă; dar a ştiut să-şi chivernisească fuga şi s-o răzbune prin fidelitate. Sufleteşte, a fost întotdeauna acasă, onorîndu-şi obîrşiile, în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu.

Autoarea, ea însăşi ardeleancă din părţile Blajului şi “argint viu” al exilului sau disporei româneşti din Canada, reuşeşte în cartea sa o emoţionantă consonanţă spirituală cu personajul central, pe care-l povesteşte ca un alter ego, năzuind autenticitatea mai mult decît artificiul estetic.

Viaţa lui “Mircea Mureşan” se împleteşte, în primele opt părţi ale romanului, cu istoria zbuciumată a luptei naţionale din complexa perioadă 1930-1945. Biografia personajului se mişcă pe fresca vastă a epocii. În primele şase părţi (prima jumătate a romanului) acţiunea se petrece “acasă”, între Nadeş şi Bucureşti, iar peste ea pluteşte umbra însufleţitoare a “Căpitanului” – numit “[Avram] Iancu al Bucovinei” (şi evocat mai pe larg în partea a şasea), care dă sens, în viziunea personajului şi a autoarei, jertfelor prezente şi viitoare. Celelalte şase cărţi stau sub semnul “fugii”, al asumării treptate a destinului de exilat (pe traseul Bulgaria-Iugoslavia-Austria-Germania-Franţa-Canada), ultimele trei acoperind perioada canadiană, cu un amestec inefabil de triumf (“Cei care nu reuşesc în viaţă nu reuşesc pentru că n-au dorinţa de a reuşi” – sună deviza patronului de la Metcalfe) şi nostalgie (“Nu vreau să mor bogat, vreau să mor român” – mărturiseşte acelaşi).  În vara lui 2002, la 83 de ani, Dumnezeu i-a dat să moară şi român, şi bogat.

De ce am fugit de acasă? rămîne astfel mărturia romanescă – epică în formă şi lirică în fond – a unui românism răstignit şi a unei vrednicii răscumpărătoare ce s-ar cuveni să-i pună pe gînduri pe leneşii şi uitucii acestui neam, pe cei ce riscă să moară... nici bogaţi, nici români.

Răzvan CODRESCU

Toronto, 1999: lansarea cărţii De ce am fugit de acasă?

(autoarea este cea din centrul imaginii)

* De aceeaşi autoare: Florile nu mor niciodată (roman pentru care a primit diploma de onoare a “Asociaţiunii Transilvane pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român”); Amar şi nădejde; Teatru pentru copii şi adolescenţi. D-na Mia Pădurean este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Scriitorilor Canadieni din Ontario şi a Academiei Româno-Americane, membru fondator al asociaţiei de binefacere pentru copiii orfani din România Association des esprits de lumière şi al revistei Danubius, regizor şi interpret, pînă deunăzi, în cadrul grupului folcloric “Româncuţele” (funcţionînd cu succes în contextul “multiculturalismului” canadian).

Sanda Anghelescu de vorbă cu Nicolae Pora (interviu din toamna lui 1999)

“Cînd poţi rămîne stăpîn, nu deveni slugă…”

Printre românii din Canada, d-l Nicolae Pora poartă aură de mit: “Este cel mai bogat român de aici”, se spune cu respect. Ajuns la o vîrstă venerabilă (peste optzeci de ani), d-l Nicolae Pora nu a uitat o clipă că este român, că rădăcinile îi sînt in Transilvania, în comuna Nadeş, cam la 20 de kilometri de Sighişoara, acolo unde-i sînt îngropaţi părinţii şi moşu’, ale cărui învăţături l-au condus întreaga viaţă.

Curioasă să-l cunosc, am pornit-o într-o însorită dimineaţă de octombrie, străbătînd “codrii de aramă” ce străjuiau şoseaua Ottawa-Montréal, înspre Metcalfe, o mică localitate unde se află gigantica “Ciupercărie” a d-lui Pora, o întreprindere cu peste 200 de muncitori (mulţi chiar români), cea mai modernă cultură de ciuperci din lume. Despre d-l Nicolae Pora şi despre “Ciupercăria” sa stă scris şi în Enciclopedia Canadei sau în albumele despre Ottawa: este o mîndrie a regiunilor Ontario şi Québec. (S. A.)

Ciupercile miraculoase

D-le Nicolae Pora, întruchipaţi visul oricărui român pornit în lume să-şi afle un rost. Sînteţi o personalitate stimată de guvernanţii canadieni şi de diaspora românească. Cînd aţi plecat din România şi de ce?

Cînd au intrat ruşii în ţară, m-am dus la mama, care se afla într-o comună la 20 de km de Sighişoara, şi am întrebat-o ce să fac. Fratele meu, preot protopop la Agnita, fusese arestat şi dus la Gherla. Nu voiam să stau sub ruşi, să-i împărtăşesc soarta. Mama mi-a răspuns: “Ai mai multă şcoală ca mine, ştii tu ce să faci!”.

Învăţasem, la noi în sat, şi alte limbi pe lîngă română: maghiara şi săseasca… Mai învăţasem şi ceva bulgară, de unul singur… Aşa că am plecat în Austria, la 80 de km de Salzburg, spre Linz, şi am lucrat la o fermă, la nişte bătrîni. Acolo a venit la mine Puiu Traian, cumnatul unui coleg al meu de la paraşutism, şi mi-a propus să mergem în Franţa, unde se adunaseră mulţi români, fugiţi şi ei din ţară. Toţi ne strînseserăm pe lîngă Biserica Română din Paris. Numai că în Franţa ieşiseră la alegeri comuniştii, iar nouă ne era frică să nu care cumva să ajungă ei la guvernare şi să ne trimită înapoi în ţară. Aveam diplomă de inginer chimist, lucrasem la o fabrică de zahăr de lîngă Paris, iar cu recomandările bune de acolo şi cu ceva bani mă angajasem la o fabrică de ciocolată din Paris. Fruntaşii emigraţiei româneşti mi-au propus să plec în Canada, spre a deschide astfel drum românilor acolo şi a crea un spirit anticomunist, ca replică la situaţia din Franţa şi, de fapt, din Europa la acea oră.

Cum a fost începutul în Canada?

Cum să fie? Ca orice început. Am avut la pornire un partener de afaceri, care pusese un capital de 150.000 de dolari, dar nu era cumsecade cu oamenii. Asta mă jena. I-am spus: “Uite, îţi dau acelaşi salariu cu al meu, dar nu mai veni pe-aici decît în vizită sau cînd sînt eu în vacanţă!”. Cînd am pornit să pun bazele actualei ciupercării, cea mai modernă din lume, l-am întrebat cît ar vrea să-i dau ca să se retragă. “Trei milioane!”, mi-a spus. “Ok!”, am răspuns; şi i-am dat banii. Pe muncitori i-am respectat şi i-am ajutat atunci cînd a fost nevoie. Unul dintre principalele mele ajutoare este un portughez. Primul lui serviciu la venirea în Canada, ca imigrant, la mine a fost şi... n-a mai plecat. Îi avansez pe măsură ce ei arată că sînt interesaţi şi că muncesc cum trebuie. În avantajul meu a fost şi faptul că nu i-am dat afară pe leneşi. I-am tolerat, chiar dacă uneori i-am mai grăbit. Secretul este că leneşii sînt deştepţi şi află diferite sisteme după care să lucreze fără să se ostenească prea tare. Şi să ştiţi că jumătate din toate progresele obţinute au fost inspirate de leneşi…

Dar cum aţi reuşit să faceţi faţă concurenţei, cum v-aţi impus pe piaţa canadiană?

Există o lege de la care nu m-am abătut. Am mers mai întîi prin magazine, să văd cum arată ciupercile. Dacă sînt frumoase şi proaspete, lumea le cumpără. Dacă nu, preferă să le aştepte pe cele proaspete. Necontenit mi-am îndreptat astfel atenţia către latura estetică, către felul cum se prezintă produsul. Magazinelor care n-au vîndut toată marfa, le tai comanda la jumătate şi adaug la cele care au vîndut-o numaidecît. Nu am aşteptat pasiv comenzile, ci eu am mînuit întotdeauna soarta vînzărilor. Am învăţat să fiu negustor înainte de a fi cultivator.

Pe urmă, noi venim aici dimineaţa devreme. Culesul începe la ora 7.00, primele maşini ies pe poartă la ora 9.00 şi, în permanenţă, dintre cele trei maşini, două sînt pe reţea şi una încarcă aici. Cînd pleacă aceasta, celelalte două se întorc, pe rînd, să încarce. Fluxul este continuu, neîntrerupt. Astfel, cu marfa noastră acoperim o zonă întinsă: jumătate din regiunea Ontario şi regiunea Québec aproape toată, pînă la Ocean. Şi nu în ultimul rînd, din momentul în care mi-am dat cuvîntul, l-am respectat cu sfinţenie. De la moşu’ meu am învăţat asta şi pe copiii mei i-am învăţat si eu, la rîndul meu: “Cuvîntul, o dată dat, trebuie respectat cu sfinţenie!”.

Ce satisfacţii, în afara celor financiare, v-a oferit strădania dvs.?

La un moment dat, au fost aleşi cei mai reuşiţi oameni de afaceri, cei mai împliniţi şi mai demni de respect. Din cele 70 de companii analizate vreme de cîteva luni, au fost selectate doar 50, printre care şi compania mea, situată pe locul doi.

Acasă, pe “Cîmpul Românesc” din Ontario

În tot acest răstimp, mai bine de 50 de ani, aţi mai păstrat legătura cu ţara? În ce fel?

Cu sufletul, n-am plecat niciodată din România. Şi pentru că Ţara se află atît de departe, am organizat aici, la Hamilton, în Ontario, “Cîmpul Românesc”. Cîţiva dintre noi am pus mînă de la mînă şi am cumpărat terenul. Asta a fost prin ‘68. Românii veniţi la sărbătorile de-acolo au cumpărat puieţi de copac şi i-au plantat. Acum, copacii au crescut, sînt mari, o frumuseţe! Cu tîmplarii de la mine, de la ciupercărie, am înălţat şi o capelă, unde oficiem slujbele, se fac botezuri şi nunţi. De curînd, s-a descoperit pe cîmpul nostru o tainică sursă de energie ce vine din pămînt. Cine stă pe acel loc se linişteşte, se înseninează, copiii contenesc plînsul şi orice durere ar fi, trece ca prin minune…

Cu Ţara am rămas tot timpul în legătură directă. În vremea comuniştilor îi ajutam pe români să se stabilească aici, îi ajutam să-şi facă actele, să intre în legalitate. Acum, susţin financiar două publicaţii româneşti şi, din cînd în cînd, acord cîte o bursă elevilor merituoşi, pentru a-şi continua studiile universitare. Acum chiar plătesc bursa unui student român la Medicină, care studiază la Kingston. O fac din banii mei, nu din fondurile companiei… Nu demult, preotul nostru de-aici a plecat în ţară să-şi vadă părinţii. I-am plătit avionul şi i-am dat o mie de dolari, să aibă de cheltuială… În România am trimis 27.000 de dolari americani, dintre care 7000 pentru biserica din sat, ca să i se repare ţiglele. Mai urmează să trimit 3000 de dolari, să o mai aranjeze pe dinafară… Biserica mare, de zid, cu o sobă mare in mijloc, este de pe vremea lui moşu’ meu, care, la 90 de ani, a murit cu pipa-n gură… Şi mai este ceva: în toate acţiunile noastre, în toate publicaţiile, noi nu încetăm să amintim lumii de marea tragedie românească: Ilie Ilaşcu şi grupul lui. Dar ce poţi face cu măgarii ăştia de bolşevici? Sînt convins că, de cum le va scădea din putere – căci din zi în zi le tot scade puterea –, atunci o să-i vedem liberi pe ai noştri.

Ce rol au avut în viaţa dvs. “învăţăturile” de-acasă, tradiţia?

În primul rînd, la întemeierea familiei. Soţia mea, născută în comuna Costana, lîngă Suceava, adusă în Canada de părinţii ei la numai un an şi ceva, m-a ajutat şi ea la transmiterea tradiţiilor româneşti copiilor noştri. Cele trei fete ale noastre, ca şi băiatul, au fost învăţaţi de mici să muncească. Fata cea mare este farmacistă, a doua este profesoară de gimnastică aerobică, iar cea mică a urmat Facultatea de Criminologie. Băiatul a urmat Facultatea de Comerţ. Şi toţi, întreaga familie, au lucrat şi lucrează aici, cu mine. Cînd vor să facă rost de bani, fetele vin şi acum şi muncesc la ciupercărie. Le plătesc ca şi pe ceilalţi salariaţi. Băiatul meu, Nick jr, de la 5-6 ani venea zilnic cu mine la lucru, purta caschetă ca noi toţi şi, cînd îmi puneam eu şorţ, cerea şi el unul. Era atent la fiecare mişcare. Astăzi stăpîneşte fiecare fază de lucru şi zilnic îmi raportează în amănunţime tot ce se întîmplă în ciupercărie. Locul lui de “privitor” de altădată este ocupat acum de fiul lui. El va duce mai departe tradiţia familiei, tot ce am început eu.

Românii vorbesc prea mult. Să muncească!

Ce părere aveţi, d-le Pora, despre politica dusă de guvernanţii români de după ‘89?

Sîntem toţi foarte dezamăgiţi, chiar şi de d-l Emil Constantinescu, pe care l-am votat cu entuziasm. Dînsul a recunoscut că Ucraina are ceva de spus în legătură cu Bucovina şi chiar cu Basarabia. Asta ne omoară! De aici, noi facem presiuni, scriem peste tot, însă rezultatele întîrzie să se arate… Dar o prostie şi mai mare decît tratatul cu Ucraina este inexplicabila goană a guvernanţilor români pentru a intra în NATO. Intrarea în NATO se va răsfrînge şi asupra politicii externe a României, care va trebui să ţină seama de “indicaţiile” acestora…

Societatea românească se confruntă cu o severă criză economică. Ce-ar trebui să facă românii pentru a depăşi actuala stare de fapt?

Să lucreze, să nu vorbească prea mult. Majoritatea vorbesc doar şi nu fac nimic. Doar planuri şi iar planuri, şi numai planuri! Vrei să faci, să zicem, un cărucior, fă-l şi nu mai vorbi de zece ori că ai de gînd să-l faci! Românii trebuie neapărat să treacă de la vorbă la faptă.

Dar nu trebuie să uităm că a luat atîta vreme – 50 de ani – ca să ajungă ţara în halul ăsta. Va trebui să treacă tot atîta timp măcar, ca să o dregem. Chiar dacă ar vrea cei de-acum să facă schimbări mari, tot n-ar putea. N-au de unde… Iar vînzarea întreprinderilor româneşti străinilor, aşa cum au făcut ungurii, nu este o soluţie. Străinii, cînd vor dori să plece, o să plece şi o să închidă companiile şi instituţiile, lasă totul baltă… Cînd poţi rămîne stăpîn, nu deveni slugă!

Sanda ANGHELESCU

(Metcalfe, octombrie 1999)

Nick Pora jr, la treabă...