O INTERVENŢIE BINEVENITĂ A D-LUI RADU CARP

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În urma conflictului de idei şi atitudini generat, pe terenul astăzi atît de pestriţ al opţiunilor de dreapta, de provocarea numită Statele Unite ale Europei (“calul troian” al preşedintelui Băsescu) prin raportare la sensibilitatea naţională (“cetatea” tradiţională a dreptei româneşti), eu am intervenit cu schiţarea unui punct de vedere teologic, atingînd numai tangenţial aspectul politic al problemei. Personal, prefer să văd îndreptăţirea naţionalului dincolo de politici şi de ideologii, ca pe respectul unor realităţi care fac parte din ordinea firească a lumii lui Dumnezeu.

D-l Radu Carp intervine cu un text binevenit şi care abordează problema din punctul de vedere politologic, pe temeiuri mult mai lumeşti şi cu accente de natură pragmatică, la care toate taberele dreptei rămîn datoare să încerce răspunsuri punctuale.

Ceea ce pare un punct cîştigat în ambele abordări este faptul că identitatea naţională şi identitatea europeană nu sînt principial – şi nu trebuie lăsate să ajungă – în relaţie de excluziune (cum unii s-au pripit să le decreteze). Ele sînt armonizabile prin respect reciproc şi pot asigura, dacă nu sînt tendenţios ideologizate (dar cine ne garantează? – se vor întreba scepticii), unitatea în diversitate a unei lumi plăcute deopotrivă şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Se înţelege că discuţia rămîne deschisă şi că dialogul civilizat e infinit mai rodnic decît încrucişările de spade, mai ales într-un context atît de precar precum cel al societăţii româneşti de azi. (Răzvan Codrescu) 

RADU CARP

Naţiune, federalism, creştinism, Europa:

patru faţete ale aceluiaşi chip

Am fost în ultima vreme martorul atent al unei dispute pe marginea relaţiei dintre posibilul viitor al proiectului european şi conceptul de naţiune. Doi distinşi cărturari, colegi de generaţie - o generaţie din care cu mândrie sinceră fac parte -, au început dialogul, continuat ulterior de alţi autori care au reacţionat prin intermediul unor forme de comunicare publice sau semi-private. Disputa va continua probabil şi va antrena şi mai mulţi doritori în a se exersa în arta polemicilor mai mult sau mai puţin cordiale. Surprinzător nu este faptul că asistăm la această dispută, ci că ea a apărut de abia acum. O integrare europeană fără europenizare, accelerată din raţiuni arbitrare, neacompaniată de dezbateri publice, a dus la necunoaşterea profundă a ceea ce este azi proiectul politic european. Avem de-a face cu un paradox remarcabil: pe măsură ce ne îndepărtăm de data la care am bifat începutul apartenenţei noastre la Uniunea Europeană, cunoaştem şi mai puţin din acest proiect şi dorim să punem pe plan secund chestiunea identităţii naţionale. Nu avem un răspuns la întrebarea dacă această identitate s-a modificat sau nu ca urmare a europenizării şi nici măcar dacă europenizarea are loc cu adevărat. Sondajele de opinie nu surprind şi această întrebare. Ne simţim mai puţin români şi mai mult europeni sau invers? Nu putem decât specula pe marginea acestei interogaţii cu adevărat importante.

Aşa cum mă aşteptam, punctele de vedere exprimate până acum în această polemică se află la două extremităţi ireconciliabile. Afirm că mă aşteptam deoarece, dincolo de buna credinţă a preopinenţilor, se află un teritoriu virgin, deloc invocat/investigat, cel al literaturii dedicate acestei teme. Nu mă refer aici la literatura dedicată naţiunii. Controversele în jurul acestui concept sunt abia la început, iar punctele de vedere sunt extrem de variate. Este statul naţional un instrument depăşit sau dimpotrivă actual? Statul naţional a creat naţiunea sau invers? Când apar naţiunile? Iată doar câteva întrebări la care răspunsurile sunt practic infinite. Pentru a nu mă ascunde în spatele unor metri cubi de teorie politică, expun pe scurt ceea ce cred: naţiunile se organizează în state sau nu; organizarea are loc practic simultan în Europa; cu timpul, diferenţele între statele naţionale şi cele care pun la un loc mai multe naţiuni se estompează; naţiunile se dezvoltă fără a avea vreo legătură cu evoluţia statului, capătă conştiinţă de sine, toate acestea fiind datorate confruntării cu alteritatea, cu alte naţiuni; prin contactul lor reciproc în acelaşi spaţiu geografic, naţiunile se diferenţiază mai bine. Cu alte cuvinte, evoluţia naţiunii nu are nimic de-a face cu evoluţia statului. Cele două concepte au evoluat în paralel şi atunci când s-au intersectat au creat conflicte sau le-au potenţat pe cele deja existente.

La fel stau lucrurile şi cu legătura dintre naţiune şi Europa: în perioada postbelică, practic de când au apărut eforturile de a pune bazele unui proiect de integrare europeană, acesta s-a interesectat de puţine ori cu cel al naţiunii. Anumiţi politicieni au dorit şi doresc să speculeze o falsă dihotomie între identitatea naţională şi existenţa unei forme de organizare supra-statele. Din ignoranţă, de multe ori această încercare a reuşit. Practic, nu există ţară azi membră a Uniunii Europene în care să nu se fi recurs la această suprapunere artificială de teme. Când grecii se revoltă, o fac împotriva Uniunii Europene şi nu, aşa cum ar fi firesc, a băncilor sau creditorilor, iar guvernele aflate la putere încurajează tacit această confuzie. Când Viktor Orban îşi exprimă nemulţumirea, o face împotriva Comisiei Europene şi uită să menţioneze interesele financiare private care pun în prim plan profitul şi doar profitul. Când popularii spanioli se opun Tratatului fiscal, o fac de asemenea pentru a fi de partea nemulţumirii în creştere faţă de Uniunea Europeană şi nu pentru că nu ar cunoaşte adevăratele motive ale crizei. Discutând despre opoziţia dintre naţiune şi proiectul european, nu facem altceva decât să apărăm o cauză pe care nu o cunoaştem prea bine şi refuzăm să îi oferim diagnosticul corect. Pe de altă parte, efortul de a regândi naţiunea este în sine sănătos pentru spaţiul public autohton, dincolo de orice legătură cu chestiunea europeană.

Tema Statelor Unite Europene apare în dezbaterea publică de la noi ca urmare a unui discurs ţinut de Traian Băsescu la o şcoală de vară, anul trecut, la Sulina. Mai înainte, sintagma nu a fost nici măcar menţionată. Discursul nu s-a dorit a fi ceva profund inovator, dovada cea mai bună fiind că forma sa iniţială nu poate fi găsită integral, în format tipărit sau în spaţiul virtual. Însuşi Traian Băsescu nu a considerat necesar să explice prea mult această sintagmă, iar cei care au făcut o temă din aceasta au procedat astfel deoarece li s­-a părut a fi ceva interesant care ţine de mult aşteptata şi eterna reformă a statului. Cei care s-au exprimat împotrivă nu au venit cu argumente, ci pur şi simplu au afirmat că înainte de a trata chestiuni europene ar fi bine să le rezolvăm pe cele de acasă. Cu alte cuvinte, nu poţi să te exprimi decât mai întâi pe subiecte naţionale, iar abia după ce acestea sunt epuizate şi ţara devine o a doua Elveţie, te poţi exprima şi pe cele europene. Cu o asemenea mentalitate, nu am fi avut până acum nici o reflecţie pe marginea Europei, Kant şi Husserl ar fi trebuit să se exprime doar despre dilemele identităţii germane…

Este de dorit o federaţie europeană şi ar intra aceasta în contradicţie cu identitatea noastră naţională, ne-ar afecta sentimentul religios, am pieri într-o conglomeraţie de naţiuni care ne-ar perverti fiinţa intimă? Datele de la ultimul recensământ par să indice faptul că românii doresc să convieţuiască cu alte naţiuni oriunde, oricât şi în orice condiţii. Este drept că şi tradiţiile noastre sunt translatate mai la Vest, dar laolaltă cu virtuţile şi viciile care ne-au individualizat dintotdeauna şi despre care străinii vorbesc cu o admiraţie amestecată cu curiozitate şi reticenţă deopotrivă.

Revenind la proiectul Statelor Unite Europene, acesta intră în spaţiul autohton pe filieră europeană. Dat fiind că prima dată această sintagmă este rostită de George Washington şi adresată marchizului de La Fayette după triumful Revoluţiei americane, constatăm că Statele Unite Europene au acompaniat discret întregul interval istoric al modernităţii de la naştere până în prezent. Cum ar veni, despre Statele Unite Europene se vorbea când la noi nu exista nici măcar statul, în sensul cel mai restrâns cu putinţă…

În realitate, Uniunea Europeană nu se poate transforma într-o federaţie, iar identităţile naţionale sunt astăzi mai puternice decât erau la începutul procesului de integrare europeană. Discursul naţionalist îndreptat împotriva Uniunii Europene nu este o noutate şi nici ceva ieşit din comun: azi Europa este obiectul nemulţumirii, mâine poate fi orice altceva. 

Cine se exprimă azi împotriva ideii de federaţie europeană din perspectivă naţională şi/sau creştină ar trebui să nu uite că federalismul este puternic influenţat de varianta sa personalistă, reprezentată de Emmanuel Mounier[1] sau Denis de Rougemont[2]. Autorii reuniţi în jurul Esprit se înrudeau spiritual cu personalismul teoretizat de Berdiaev. Concepţia despre persoană a părintelui Stăniloae[3], personalismul energetic al lui Rădulescu-Motru[4] fac parte din acelaşi curent de gândire mai larg. Autorii români nu au ajuns atât de departe încât să teoretizeze relaţia dintre o formă de organizare statală şi teologia persoanei, dar federaliştii francezi au mers în această direcţie. Potrivit viziunii lor, cea mai bună formă de organizare este cea care se apropie cel mai mult de nevoile persoanei: familia, comunitatea locală, iar la nivel de stat federaţia. Ce ar alege un creştin autentic, un stat unitar care are întotdeauna tendinţa de a se extinde în detrimentul libertăţii individuale sau o federaţie în care influenţa statului de la nivel central este inevitabil mai redusă? Cum garantăm mai bine libertatea religioasă, într-un stat care are tendinţa naturală să normativizeze totul sau într-o federaţie în care reglementările apar subsidiar, abia atunci când celelalte opţiuni au fost consumate? Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite? În urmă cu mai bine de un secol Aurel C. Popovici găsise deja răspunsul în  prin conceptul de “Statele Unite ale Austriei Mari” având din acest motiv un loc asigurat în Pantheon-ul naţional, alături de aceiaşi autori care sunt astăzi invocaţi pentru a contracara efectele dezastruoase ale Statelor Unite Europene[5]. Sunt federalist din convingere intimă, pentru că sunt creştin şi mai sunt federalist pentru că doresc cea mai bună reprezentare a intereselor naţionale, interese definite în spiritul autenticei Tradiţii pe care înţeleg să o respect.

Cea mai mare parte a literaturii dedicate proiectului european duce, să recunoaştem, la accentuarea confuziilor şi la întărirea locurilor comune. Contrar celei mai răspândite concepţii vehiculate, construcţia europeană nu este o slăbire a statelor. Un autor precum Alan Milward ne arată, bazându-se pe o lectură a documentelor care descriu perioada fondării Comunităţilor Europene, că de fapt statele, fragilizate după al doilea Război Mondial, sau mai exact elitele administrative care le guvernau, au dorit să-şi consolideze poziţia[6]. Perspectiva lui Milward a constituit, potrivit lui Paul Magnette, un veritabil aggiornamento al studiilor europene, deoarece a pus în evidenţă “dialectica suveranităţii”[7]. Proiectul politic european nu poate fi înţeles ca o reducere progresivă a suveranităţii statelor. Reconstrucţia statului şi construcţia Europei coincid în timp şi nu întâmplător. Mai mult, în viziunea lui Milward, opoziţia dintre “naţionalişti” şi “federalişti” a fost prezentată ca atare şi exacerbată pentru că este cel mai simplu model de interpretare. În realitate, construcţia europeană este rezultatul unei lupte între partizanii metodelor politice şi cei ai mijloacelor exclusiv tehnice. Anii 1950 sunt o perioadă de maximă expansiune a unui pozitivism politic, se credea că politica presupune conflictul ideologic şi naşte prin urmare doar conflicte violente între naţiuni. Exista convingerea că decizia politică poate fi înlocuită cu decizii fundamentate ştiinţific. Varianta federală de integrare a fost pusă în plan secund tocmai datorită triumfului temporar al acestui pozitivism politic. Astăzi, când politica revine în centrul atenţiei, este normal ca şi varianta federală să fie mai des invocată. Nici nu ar fi fost posibilă o confruntare între “federalişti” şi “naţionalişti”, câtă vreme cei dintâi erau doar mici grupări elitiste care adesea nici nu se cunoşteau prea bine între ele. Cu toate acestea, Comunităţile Europene au împrumutat din modul de organizare specific statelor federale. Aceasta se datorează nu cunoaşterii şi aprobării gândirii specifice federalismului personalist, ci tocmai faptului că oamenii politici care au stat la baza construcţiei europene au raţionat şi acţionat potrivit schematismului statal cu care erau obişnuiţi.

Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne. Dacă dorim cu adevărat să luăm drept model Tradiţia în conceperea proiectului politic european, trebuie să aducem la suprafaţă dreptul medieval care permitea coexistenţa mai multor comunităţi, politice sau private, reglementate de un “drept comun”, menit doar să stabilească o reţea, fără a opera ierarhii, un model perfect compatibil în viziunea lui André-Jean Arnaud[8] cu modul actual de organizare al Uniunii Europene. Nu întâmplător, se foloseşte astăzi conceptul de “politici de reţea” (policy networks) pentru a descrie adecvat cum acţionează actorii politicilor comune europene, arătându-se că aceste reţele pot fi chiar şi mai puţin consolidate, sub forma unor “reţele de problematici” (issue networks)[9]. Suveranitatea nu dispare, dar este delocalizată, nu mai are un centru unic cu care să poată fi identificată.

Ce este în acest caz Uniunea Europeană? Nici confederaţie, nici federaţie, ci o construcţie sui generis. Cea mai concisă definiţie pe care o dau acestei construcţii este: un regim politic caracterizat de guvernanţă multi-nivel şi de un constituţionalism “întrepătruns”, bazat pe un sistem de fuziune a puterilor, luând în considerare patru nivele de organizare politică: local, regional, naţional şi european. În urmă cu mai bine de un secol René Carré de Malberg sintetiza elementele federaţiei: o Constituţie, existenţa unui organism federal care emite legi, a unui drept direct aplicabil şi lipsa deplinei suveranităţi a statelor care intră în componenţa federaţiei[10]. Argumentaţia lui Carré de Malberg este valabilă şi astăzi, însă Uniunea Europeană corespunde  - parţial – doar celui de-al treilea criteriu (dreptul direct aplicabil, carateristică valabilă doar pentru regulamente, nu şi pentru directive).

Prin urmare, modelul ales azi de Europa nu este cel al cărui profet a fost George Washington. Centralizarea puterilor naţionale într-o autoritate supranaţională reprezintă doar un aspect, foarte slab dezvoltat, al construcţiei europene. Nici suveranitatea, nici exerciţiul ei nu sunt delegate. Modelul ales este cel al suveranităţii divizate. Calea spre Statele Unite Europene este foarte anevoioasă şi atipică pentru felul în care funcţionează azi Uniunea Europeană. De altfel, ideea de State Unite ale Europei, în forma sa cea mai bine elaborată şi care aparţine fostului prim-ministru belgian Guy Verhofstadt, expusă într-o carte cu acelaşi nume[11], nu presupune crearea unei federaţii la care să participe toate statele membre, ci doar cele care doresc, fiind vorba de un proiect centrat mai degrabă pe latura compatibilizării politicilor fiscale. Eşecul politicii de integrare monetară sau mai exact dificultăţile neaşteptate prin care acest proiect trece în prezent au resuscitat gândirea federalistă, de aici vehicularea sintagmei de State Unite ale Europei. Cum există o aprehensiune bine întemeiată a birocraţiei faţă de cuvântul “federal”, reacţia la noul Tratat fiscal a fost pe măsură. Irlandezii vor fi chemaţi să se pronunţe prin referendum cu privire la acest Tratat, în timp ce noi ne mulţumim să reaprindem, într-un cerc restrâns, o discuţie despre naţiune şi Europa în care oricine vrea să-şi dea cu părerea şi mai puţin să îl asculte pe celălalt.

Discuţia pe marginea identităţii naţionale, recent începută, trebuie să continue. Este singura şansă de a înţelege unde suntem şi ce este de făcut. Poţi fii deopotrivă creştin şi federalist, naţionalist şi european. În cele din urmă, toate cele patru atribute sunt semnul Dreptei autentice şi trebuie privite complementar. Dacă vrem o Dreaptă unită, trebuie să acceptăm nu numai subsidiaritatea conceptelor, ci şi complementaritatea persoanelor care le reprezintă.

---

[1] Emmanuel MOUNIER, Le personnalisme, Presses Universitaires de France, Paris, 1949.

[2]. Denis DE ROUGEMONT, Politique de la personne, Editions “Je Sers”, Paris, 1946. Pentru o contribuţie românească remarcabilă la tema federalismului personalist, vezi Cristina-Maria DOGOT, Le fédéralisme, fondement intellectuel de la construction européenne: Le fédéralisme personnaliste de Denis de Rougemont, Éditions universitaires européennes, 2011.

[3] Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010.

[4] Constantin RĂDULESCU-MOTRU, Personalismul energetic, Albatros, Bucureşti, 2005.

[5] Aurel C. POPOVICI, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari, traducere din limba germană de Petre Pandrea, studiu introductiv, note şi îngrijire de ediţie Constantin Schifirneţ, Albatros, Bucureşti, 1997.

[6] Alan MILWARD, The European rescue of the nation state, Routledge, London, 1992.

[7] Paul MAGNETTE, Europa, statul şi democraţia. Suveranul îmblânzit, traducere şi studiu introductiv Ruxandra Ivan, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 37.

[8] André-Jean ARNAUD, Pour une pensée juridique européenne, PUF, Paris, 1991.

[9] John PETERSON, Policy networks, Institute for Advanced Studies Vienna, Political Science Series 90, July 2003; Hugh COMPSTON, Policy networks and policy change: putting policy network theory to the test, Palgrave, Mac Millan London, 2009.

[10] René CARRÉ DE MALBERG, Contributions à la théorie générale de l’Etat, Sirey, Paris, 1920, vol. I, pp. 92 - 102.

[11] Guy VERHOFSTADT, The United States of Europe, Federal Trust, London, 2006; vezi şi Katharina GNATH, Guy Verhofstadt and the ‘United States of Europe’: The Eurozone as a new core Europe?, European Policy Brief, issue 22, January 2006.