DESPRE ÎNŢELEGEREA DREPTEI
SUMARUL BLOGULUI
S-au exprimat în ultima vreme, mai ales on-line (fiind mai la îndemînă), o mulţime de puncte de vedere personale, îndoieli sau suspiciuni cu privire la ce este şi ce nu este Dreapta, la cine (nominal) ar fi sau n-ar fi de dreapta.
Sigur că trebuie să fim vigilenţi, dar cred că se impune semnalat sau reamintit faptul că nici un om, nici o grupare, nici o publicaţie angajată, nici o fundaţie, nici o mişcare, nici un partid nu are şi nu poate avea monopol pe ideea de Dreapta, nici nu este şi nu poate fi în posesia dreptăţii absolute. Să pretindă cineva că numai el (şi, eventual, gaşca lui) deţine “formula”, că numai poziţia lui reprezintă “dreapta adevărată”, că pe lîngă ce crede el nu mai este locul şi cazul de nimic altceva şi chiar de nimeni altcineva, acesta nu poate fi decît semn de primitivism intelectual sau de orgoliu bolnav, cu predispoziţii dictatoriale.
Nici Dreapta şi nici Stînga n-au fost şi nu vor fi niciodată monolitice, pentru că, oricîte am avea în comun, nu putem gîndi, simţi, trăi cu toţii exact la fel. Există o diversitate a umanului care se manifestă în toate – şi e firesc să se manifeste şi în sfera orientărilor respective. Nu avem cu toţii nici acelaşi temperament, nici aceleaşi gusturi, nici acelaşi orizont cultural, nici aceleaşi experienţe de viaţă, nici aceleaşi competenţe profesionale, nici acelaşi grad de implicare publică, nici acelaşi sistem de relaţii ş. a. m. d.
Putem împărtăşi, în principiu, acelaşi ideal generic, dar scopurile şi motivaţiile concrete şi imediate, căile şi metodele vor fi, prin natura lucrurilor, de o diversitate indefinită, iar o posibilă construcţie comună implică însumări, acomodări, compliniri. Pînă la urmă, dacă eforturile sînt sincere, susţinute şi concertate măcar intenţional, ceea ce este autentic, consistent şi durabil se alege de la sine în conştiinţa publică, iar ce este impostură sau deviere ajunge să se rejecteze tot de la sine, nu neapărat prin decretul cuiva, căci nimeni nu este, de unul singur, infailibil.
Se cade să găsim răbdarea şi calmul de a cîntări pînă la capăt fiecare pretenţie sau “ofertă” de dreapta, de a ne nuanţa din mers propriile poziţii (atunci cînd e cazul), de a accepta realist că nu întotdeauna se poate face tot şi exact ceea ce trebuie, dar că tocmai de aceea e cu atît mai important să se facă şi măcar cît se poate din ceea ce ar trebui. Un plus de flexibilitate nu înseamnă renunţarea la temeiuri, iar diversitatea nu înseamnă neapărat divergenţă. Dumnezeu Însuşi a creat lumea ca unitate în diversitate.
Istoria Dreptei stă mărturie şi ea că acesta este firescul lucrurilor. Nu există, în realitate, o singură Dreaptă, universală şi absolută, ci există – în sincronie şi în diacronie – varietăţi de dreapta, în funcţie de diversitatea persoanelor, popoarelor, tradiţiilor, confesiunilor, epocilor, ariilor geografice, provocărilor istorice, ba chiar şi perspectivelor analitice. Din toată această diversitate pot fi decelate anumite principii şi constante comune (respectul identităţii, al tradiţiei, al persoanei, al ierarhiilor funcţionale, al proprietăţii şi iniţiativei private etc.), cu un anume grad de generalitate, dar şi cu un anume grad de aproximaţie, aşa cum pot fi identificaţi şi adversari comuni (partidele şi presa de stînga, intelectualitatea “liber-cugetătoare”, cercurile masonice, mafiile financiare etc.).
Marea primejdie este ca ipostazele dreptei din sînul unei societăţi, în loc să încerce să conlucreze şi să se complinească, să se apuce să se încaiere între ele, să se paralizeze şi să se discrediteze reciproc. În asemenea condiţii, ele nu vor face decît să dea apă la moara Stîngii, care s-a dovedit nu o dată mai unitară în acţiunile şi în discursul ei ideologic. Această experienţă perdantă a cunoscut-o România interbelică şi tinde să o repete, mutatis mutandis, şi România postcomunistă. Este şi unul dintre motivele pentru care, în 22 de ani, nu s-a putut construi nici o alternativă politică de dreapta viabilă şi credibilă, capabilă să se măsoare eficient cu neo-/cripto-comunismul şi cu mafiile lui clientelare.
Spun toate acestea ca unul care îmi dau seama că am greşit uneori la rîndul meu şi care am învăţat cîteva ceva, cred, inclusiv din propriile greşeli (pînă şi marginalitatea te poate învăţa minte).
Sigur că există şi primejdia cealaltă: aceea de a lărgi spaţiul Dreptei pînă la a încăpea în el fel de fel de imposturi interesate (şi evidente fără mari demonstraţii, mai ales prin antecedentele lor de stînga) – ceea ce am numit altădată “pseudomorfoze ale Dreptei”. Trebuie vigilenţă şi discernămînt, dar un lucru rămîne cert: nimeni nu poate decide şi decreta aprioric şi de unul singur, sau pe grupuri confidenţiale, cine are dreptul să stea la masa Dreptei şi cine nu; trebuie răbdare, dialog, înţelegere reciprocă, iar uneori sacrificiu de sine, ca într-o familie mai mare. Pînă la urmă timpul le limpezeşte pe toate, iar dreptatea cui o are se alege şi se impune – nu pe contul propriu al cuiva, ci printr-un consens mai larg, bazat pe argumente şi pe probe, nu pe impresii şi pe umori.
Cînd pui înainte orgoliul personal, ideea fixă, prejudecata sau suspiciunea, nimic nu se leagă, ci totul se preface într-o seamă de aventuri şi numere personale, care niciodată nu vor ajunge să constituie o alternativă redutabilă la stîngismul ambiant (care ştie să profite de minune de disensiunile adversarilor, iar uneori şi-i preface, pe nesimţite, în “tovarăşi de drum”).
Contextul public, intern şi internaţional, este mai complex şi mai derutant ca oricînd, şi tocmai de aceea mi se pare că se cere, mai ales din partea oamenilor de dreapta care fac caz de creştinism, “înţelepciune de şarpe” şi “curăţie de porumbel”. Dacă nu găsim formula de a însuma forţe parţial divergente şi de a ţine la un loc împotriva adversarilor comuni, atunci Dreapta, handicapată de propria ei fărîmiţare, nu are nici o şansă de a redeveni o alternativă reală, iar opinia publică o va privi tot mai mult ca pe bufoneria retorică, desuetă şi intranzitivă a unor frustraţi risipiţi şi risipitori – nu destul de proşti ca să tacă din gură, dar nici suficient de deştepţi ca să se facă ascultaţi şi luaţi în serios.
Răzvan CODRESCU
publicat de Răzvan Codrescu @ 02:33
8 comentarii
8 comentarii:
In ultima vreme se vorbeste foarte mult pe diferite bloguri romanesti despre nationalism si dragostea de neam.
As face cateva consideratii in legatura cu subiectul, fiindca e de actualitate, mai ales acum cand ne confruntam cu o anumita mentalitate dizolvanta, care spune ca ar trebui sa ne abandonam identitatea si sa intram in Statele Unite ale Europei ( Basescu chiar a vorbit despre necesitatea de a ceda suveranitate si de a se constitui Statele Unite ale Europei ), cu creierele spalate.
Prima precizare pe care simt nevoia sa o fac este ca eu nu sunt nationalist.
Nationalismul, ca toate "-ismele", reprezinta o ideologie. Este ideologizarea unui atasament firesc, natural, fata de tara si neamul tau.
Cu alte cuvinte, pentru mine, iubirea de neam este un lucru firesc, la fel ca si iubirea fata de parintii tai, bunicii tai, fratii tai, locul unde te-ai nascut si ai copilarit, persoanele care ti-au fost aproape de-a lungul vietii - prietenii, sotia, sentimentul firesc ca gandesti si simti intr-o anumita limba si intr-o anumita traditie.
Toate acestea pot fi identificate cu iubirea de neam. Deci, asa cum am spus, pentru mine dragostea fata de neamul tau (cei apropiati si la limita cei de o limba cu tine), este fireasca.
Ceea ce nu e firesc este sa faci din asta o ideologie, sa urasti alte neamuri, sau sa crezi ca neamul tau e mai bun decat celelalte neamuri doar fiindca e al tau.
Nici nu mi se pare normal sa iubesti mai mult pe un roman decat pe un polonez sa zicem, doar fiindca e roman.
Dar nici nu-mi pot imagina ca apartenenta naturala la un neam si la o limba e un lucru rau, care trebuie distrus, si de aceea ar trebui sa ne lepadam cumva de traditiile si identitatea noastra, de toate legaturile noastre sufletesti, doar ca sa intram cu creierele spalate intr-o noua forma de Uniune Sovietica, ceea ce se prefigureaza a fi viitoarea SUE.
Dimpotriva, eu cred ca nici in viata vesnica nu vom intra cu creierele spalate si ca tot ceea ce a fost frumos aici si merita pastrat se va pastra pentru totdeauna, inclusiv diversitatea neamurilor si a limbilor pamantului.
Mantuitorul a venit in lume pentru sfintirea si transfigurarea firii omenesti si a intregii realitati a vietii noastre, atata timp cat este ceva bun care merita pastrat. Iar apartenenta la un neam, la fel ca si apartenenta la o familie (neam in sens restrans - parinti, frati, bunici), cu siguranta NU este un lucru rau, care sa trebuiasca distrus sau anihilat.
Dimpotriva, el merita potentat, infrumusetat, transfigurat in vesnicie, ca toate lucrurile frumoase si curate din aceasta viata.
Un ganditor crestin spaniol, Julian Marias, vorbeste lamurit despre faptul ca in vesnicie trebuie sa se pastreze totul, daca vrem ca acea viata vesnica sa fie tot o viata personala, "a mea", a celui care am fost aici sau mi-am dorit sa fiu, si nu a unei entitati abstracte, lipsite de identitate si memorie.
De aceea, tot ce e frumos si curat, iubirile mele, prieteniile, proiectele si traiectoriile mele autentice, si cu siguranta si apartenenta mea fireasca la un neam se vor pastra, sfinti si transfigura in lumina lui Dumnezeu.
Astfel ca desfiintarea neamurilor ar fi intr-un fel echivalenta cu desfiintarea umanului, deoarece omul nu poate trai ca om in absenta unor coordonate esentiale ale existentei sale, intre care apartenenta la un neam si la o limba.
La fel ca si domnul Codrescu, nu sunt pentru izolationism, dar resping mentalitatea dizolvanta si anti-identitara a lumii contemporane.
Unui anonim insinuant:
În societăţile mai "aşezate" şi mai puţin încercate de istorie poate exista preocuparea dialogului şi colaborării dintre Dreapta şi Stînga.
La noi, după 45 de ani de stîngism comunist şi după 22 de stîngism postcomunist, marea trebuinţă şi urgenţă ar fi să rupem, măcar pentru o vreme, cercul vicios al Stîngii.
Dacă nu vom ajunge să reconstruim o Dreaptă capabilă să stea pe picioarele ei, ci doar cîrpeli de dreapta care să mănînce din firimiturile Stîngii şi să meargă doar cu cîrjele acesteia, atunci ne aflăm în treabă. Nu "colaborezi" cu boala, dacă vrei să o vindeci.
Sa instauram adica o dictatura a unui partid unic de dreapta?
Nici vorbă. Doar că ar fi de dorit ca partidele de stînga să fie ţinute într-o opoziţe prelungită (pe care e treaba lor cum şi-o vor chivernisi), ca o Dreaptă responsabilă să-şi poată face treaba cu adevărat, punînd bazele unei încă posibile redresări naţionale.
Dar în cazul Dreptei, poate că chiar mai importantă decît acţiunea politică ar fi o campanie inteligentă de pedagogie naţională, de recăpătare a încrederii în sine şi de mobilizare a energiilor creatoare ale lumii româneşti, atîtea cîte au mai rămas.
P. S. Văd că insinuarea devine metodă...
Nici nu ştiu de ce mai răspundeţi unor întrebări de genul: "Să instauram adică o dictatură a unui partid unic de dreapta?". Omul care o pune poate fi prost sau rău intenţionat. Şi nici nu e un om... e o conglomerat programat să pună asemenea întrebări de câte ori apar discuţii pe teme de genul ăsta. Vrei să discuţi falimentul euro, care e o realitate izbitoare, eşti înapoiat şi păşunist, vrei să abordezi utilitatea şi eficienţa UE, eşti întrebat, insinuant: "vrei să ne întoarcem în secolul XIX", de parcă UE e sinonimă cu tot ce s-a întamplat din secolul XIX -altminteri de mulţi denunţat ca fiind cel mai stupid - încoace. Încerci să spui că n-am omorât 400.000 de evrei, automat eşti, nu prost numărător, ci direct antisemit, de parcă cifrele propuse de ei sunt semite... Recomand şi eu, cu ocazia asta, interviul din Adevărul cu Marine Le Pen, apropo de discuţia mai veche că dreapta nu vine şi cu soluţii economice. Deşi aş putea fi lezat de faptul că nici români nu sunt consideraţi a avea drepturi în Franţa, consider că abordarea e absolut corectă. Românii - şi toţi ceilalţi ar trebui să aibă, în orice ţară străină, exact acele drepturi care conced ţările respective să le acorde. Şi atât. Cui nu-i convine să nu se ducă. E ordinea firescă a lumii. Însuşi faptul că astăzi, să conteşti UE şi euro, în public, e aproximativ echivalent cu a contesta holocaustul e un semn viguros că e ceva UE e ceva nefiresc şi bubos.
Dreapta nu are timp sa se impuna. Poate la alegerile de peste 4 ani.
Hai sa facem politica de dreapta!
Cine incepe primul???!!!...
Si cum o sa facem? Participam si noi la alegeri? Cine ne va baga in seama? Cine are nevoie de noi?
Nu ar fi mai cu minte sa facem ceva inainte de a ne prezenta pe listele electorale??
Eu unul nu cred ca adevarata confruntare se va duce intre stanga si dreapta. Cred mai curand ca lupta se va da intre intre lene si harnicie,intre lasitate si libertate,intre mediocritate si inovatie,intre placere si durere,intre saracie si vrednicie. Daca nu plecam de la o renuntare,de la un sacrificiu personal,ne racim gura de pomana.Vindem gogosi.
Mda.
Realitatea romaneasca de azi este opera unei dictaturi.O dictatura impusa de un ocupant feroce care n-a dorit decat sa ne supuna intereselor sale. Iesirea din marasm nu se negociaza.Nici macar cu poporul. Facem pedagogie dar si exercitiul administrativ al puterii. Cu mana forte.
Avem de luptat cu o societate in care hedonismul si monopolul fac legea. Incepem prin a renunta noi insine la placeri. Incercam sa le aratam si oamenilor de ce placerile nu le fac viata mai buna. Ca unicul mod de a exista care poate producele binele individului este comunitatea euharistica. Si ca singura lege terestra care te poate responsabiliza este conditia ta de cetatean al unui Stat SUVERAN si CONSTITUTIONAL.
Cine incepe primul?
As incepe eu.
Totalitarismul sovietic,aplicat in Romania prin intermediul unor estropiati sufleteste alesi pe spranceana, a dezechilibrat grav raportul dintre utilitarism si ofelimitate in economie. Persoana numai participa cu satisfactiile sale individuale la actul economic. Au excedat utilitarismul si monopolul(sprijinit puternic de un cripto-etatism).
Ca deschidere va propun sa ne batem pentru urmatoarele obiective:
1. Refacerea zonelor umede de pe cursul Dunarii si mai cu seama a celebrelor balti de pe cursul inferior,Ialomita,Braila si Jijila.
2. Incetarea defrisarilor destinate exporturilor insotita de combaterea dura a braconajului piscicol si cinegetic.
3. Definirea si constituirea unor zone turistice care sa valorifice din plin resursele naturale si potentialul uman.Aceasta inseamna reguli urbanistice si concurentiale stricte,clare, dar,in acelasi timp,si generatoare de sanse.
4. Salubrizarea perfecta a oraselor sub sanctiunea confiscarii averii si a libertatii pentru factorii responsabili care nu o realizeaza.
Pentru punenerea in opera a oricarui dintre aceste obiective exista si metode de forta.Foarte eficiente. Daca reusim sa cadem de acord ca aceste obiective sunt bune,haideti sa trecem la treaba!
Daca gaseste cineva altele mai prioritare si cu impact mai puternic ca acestea,eu il sustin.
Drepta adevarata nu mai e posibila in Romania de azi pentru ca toti banii sunt la comunisti si la securisti si la evrei, iar fara bani nu se poate face politica, ci numai galagie. Galagia e la liber, daca tot nu costa nimic, ca oricum romanul isi pune vata in urechi daca nu e ceva care sa ii gadile instinctele si gustul lui bolnav pentru vulgaritate si pentru toate tiganiile maneliste. La romani tot ce a fost bun s-a pierdut si tot ce e rau prospera. Am auzit ca ar mai fi tot cam asa pe la albaneji...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire