VIAŢA BATE FILMUL!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

TOŢI  ARABII  SE  NUMESC  HASSAN...

(o tragicomedie de tranziţie)

“Eu Hassan, nevasta la mine român...” ♦ Unde punem sacii cu splendori?! ♦ Milionarul fumează Stewardess... ♦ “Trandafir, flora care minte la români!” ♦ Un vis de 70 de kg. ... ♦ Şi s-a dus, dulce minune... ♦ Mintea românului cea de pe urmă...

Pe la începutul anilor ‘90, într-o zi de 17 octombrie, pe la ora 10 dimineaţa, în incinta unui liceu ilariopolitan (nu spun care, instituţie importantă!), norocul părea să fi intrat pe uşa din faţă, sub numele de Hassan. Cel puţin aşa s-a recomandat “norocul” (care nu era tocmai “chior”) şi nimeni nu s-a gîndit să-l întrebe mai mult, probabil din teama ancestrală că norocul, dacă-l iscodeşti, fuge...

Fiind norocul acesta în carne şi oase, era firesc ca el să aibă şi-o nevastă (cherchez la femme). “Eu Hassan, nevasta la mine român. Nevasta la mine aici facut liceu, în ‘76 terminat...”. Pe atunci ea se numea Corina D. (un nume de care, vai, nimeni nu-şi mai aminteşte însă!).

Şi astfel Hassan, deşi neîntrebat de nimeni, începu să se prezinte cu familie cu tot, scutind pe toată lumea, din capul locului, de curiozităţi prea chinuitoare. S-a recomandat drept pui de egiptean, stabilit însă în Germania de Vest, ditai medicul ginecolog, cu diplomă din România. Legîndu-se el de ţară (de a noastră, adică), mai prin studii, mai prin nevastă, se pare că va fi căpătat obiceiul ca, între două naşteri, să mai dea cîte-o fugă pe la Ilariopolis, aşa cum i se întîmplase şi-n decembrie '89, cînd tocmai venise să vadă cum mai este iarna pe la noi… şi l-a prins “Revoluţia” la faţa locului, ca pe atîţia dintre frăţiorii lui. Nu ştiu de ce s-a lăţit printre noi bănuiala că mulţi dintre acei misterioşi “terorişti” ar fi fost arabi sadea şi nimeni nu s-a gîndit că vor fi existat şi arabi de bine, asemenea bietului Hassan, care a luptat pe baricade, gata-gata să-şi lase oasele, ca un erou-martir, pe caldarîmul de la Universitate. Acum el îşi ridică nădragii, aplecîndu-se cu greu, şi îşi arată picioarele încă bandajate; nici pe scaun nu se poate aşeza ca lumea, deşi a trecut ceva timp, pentru că un glonţ i-a atins coloana vertebrală şi a trebuit să sufere, sărmanul, o operaţie foarte grea, cu transplant de măduvă, ceea ce nu l-a putut lecui însă de venirile în România. De data aceasta nu patima, ci datoria a fost cea care l-a urnit: “Nevasta şi copiii la mine români estem. Români acum ajutor trebuie. Daca nu ajutam la români acum, atunci chind ajutam?”...

Şi Hassan e pus pe ajutor, nu glumă! Deocamdată n-a adus în ţară decît două TIR-uri, mărturisi el. Nişte mizilicuri, cum s-ar zice: două cabinete medicale (dintre care unul de ginecologie!), 20 de video-telefoane, apoi calculatoare, televizoare, retroproiectoare, dicţionare, enciclopedii şi rechizite, multe rechizite... Toate acestea aşa, pentru obşte. Pe deasupra, Hassan mai avea şi nişte “mici atenţii” pentru profesori (“profesor simta ca profesor este”): pachete de pînă la 70 de kilograme, al căror conţinut n-a fost deconspirat (“pachete la profesor surpriza este”). La aşa ceva ţi se taie răsuflarea: mintea începe să-ţi nălucească splendori şi ar fi păcat să te pierzi în întrebări suspicioase, de genul: “Cum de-a ştiut Hassan cam cîte pachete s-aducă?”...

Toată lumea se învîrte în jurul lui, buimacă. Parcă şi timpul începe să treacă mai greu... Pe la unu fără un sfert, cele două TIR-uri vor pătrunde feeric în curte şi din ele vor începe să curgă, ca dintr-un corn al abundenţei, splendorile Occidentului (via Orientis), de care avem, totuşi, atîta nevoie... Şi acesta nu va fi decît începutul! Căci Hassan are planuri mari. Cere să fie dus prin tot liceul, ca să-şi dea seama de ce ar mai fi nevoie. Trece peste tot cu mersul lui ţeapăn, de om rănit în Revoluţie, din ce în ce mai nemulţumit şi din ce în ce mai generos. Concluzia e limpede, necruţătoare: totul trebuie schimbat, totul este “porcaria”. Un alai de profesori umblă după el, uimiţi şi jenaţi totdeodată, dar, în fine, satisfăcuţi şi plini de speranţă. A sosit vremea ca realitatea să fie privită în faţă. Prea ne-am ascuns după deget. Lăsaţi-l acum să ne judece şi să ne dea! Cineva notează totul pe o listă, la porunca lui Hassan, ca nimic să nu fie uitat. Cel mai rău stă treaba cu mobilierul. ăsta trebuie înlocuit în întregime... Harapul are viziuni: aici va fi aşa, dincolo aşa... Un liceu ca din 1001 de nopţi creşte încet-încet, precum fata morgana, înfierbîntînd minţile tuturora. Veştile circulă rapid de la un etaj la altul: “Ne-a mai adus şi aia...”, “Ne mai dă şi aialaltă...”. Punctul culminant este atins atunci cînd uşa cancelariei se deschide şi o voce transfigurată comunică pe nerăsuflate: “Ne deschide şi un cont în Bancă de 50 000 de dolari!”...

*

Nu putea lipsi, într-o asemenea împrejurare, o trataţie, fie ea cît de modestă. Partea română, deşi ancestral ospitalieră, a fost totuşi luată pe nepregătite, acuzînd o stare de năuceală generală, astfel că trataţia a căzut tot în seama lui Hassan. A scos omul bani din buzunar şi a trimis după nişte vin. Apoi a desfăcut un pachet de ţigări, marca Stewardess, servind pe toată lumea (nici măcar nefumătorii n-au îndrăznit să-l refuze). Nici nu ştiţi ce savoare poate să aibă o ţigaretă Stewardess oferită de un nabab intercontinental!... De, ciudăţenii de milionar!...

Şi aşa, la un pahar de vin acru (pentru că altul nu s-a găsit), Hassan a mai făcut cîteva observaţii şi destăinuiri. Astfel s-a aflat, de pildă, după primul pahar, că “nevasta la mine idiota este”, încercînd să i se bage în afaceri. Acesta a fost răspunsul, pricinuitor de oarecare stînjeneală, la întrebarea pusă mieros de către una dintre amfitrioane: “Dar doamna Corina?” (adică fosta elevă D. Corina, de care nimeni nu izbutea în ruptul capului să-şi amintească).

La un moment dat, cu simpatie şi cu recunoştinţă, cineva zise, adresîndu-se lui Hassan: “Dumnezeu să vă dea sănătate!”. La care altcineva, de alături, interveni cu promptitudine: “Nu Dumnezeu, tu, ci Mahomed!” (sic); adică, vezi Doamne, să i se vorbească omului pe limba lui, să se simtă ca acasă! Arabii ăştia sînt sensibili foc în chestii de religie, nu ca noi, “europenii”, cărora puţin ne pasă! Dacă se supără Hassan? Ne dă Doamne-Doamne alte splendori în loc?... Dar aici reacţia lui Hassan fu cît se poate de surprinzătoare: “Nu, nu, Allah dumnezeu, Mahomet profet la el este. Dar Hristos mai mare ca Mahomet este. Citit Coran, scris Hristos mai nainte de Mahomet fost. Eu arab, nevasta şi copiii la mine creştin ortodox estem”. Arab emancipat, dom'le, nu ca ăia din Golf! De alături, cineva face observaţia subtilă că “religia aceea este bună care-i face pe oameni cei mai buni”. Şi mai bun ca Hassan, să dea de toate la toţi, cine-şi poate închipui?! A rămas însă neclar, pînă la urmă, cine-l făcuse atît de bun pe Hassan: mahomedanismul sau creştinismul?...

Între timp, uşa se deschise şi cineva pătrunse înăuntru cu un braţ de trandafiri, gîndindu-se, probabil, să facă ambianţa mai plăcută. Atunci Hassan, cu autoritatea unui şeic în propriul lui harem, începu să strige ca un apucat: “Afara, afara cu trandafir! Asta flora care minte la români!”...

*

        

Cu fiecare clipă, agitaţia crescuse în tot liceul. Absolut toţi profesorii să fie adunaţi de urgenţă! Cine se află în şcoală, să rămînă! Cine se află acasă, să fie îndată chemat! Telefoanele zbîrnîie. Fiecare să se prezinte şi să se descurce, să-şi ia în primire pachetul îndată ce o să vină şi să-l care acasă cum o şti, că şi aşa nu prea avem unde pune atîta grămadă de “ajutoare”! Se ridică şi problema unde vor fi instalate cabinetele medicale. O mînă bate aerul: “Las' că ne descurcăm noi, numai să le vedem aici!”... Nu se întreabă nimeni la ce-ar fi bun într-un liceu cabinetul de ginecologie...

Unii anticipează cam cît de mari trebuie să fie pachetele individuale, desenîndu-le în aer, cu ambele mîini... 70 de kilograme... Asta înseamnă, deci, cam aşa, cam cît o ladă de televizor color... Măricele, deh! În nici un caz nu le poţi duce în braţe... Asta va fi o problemă, mai ales pentru “noi, doamnele”... Cine are maşină e rezolvat (dar cîţi au?!)... Ceilalţi – cu taxiul, cu furgoneta...

Alţii sînt mai avansaţi, au trecut la conţinut. O doamnă profesoară, cusurgioaică din fire, pretinde că a mai văzut dumneaei astfel de “ajutoare”: ditamai pachetul şi, cînd colo, ce găseşti în el? Mai mult făină şi paste făinoase, nimic mai de Doamne-ajută!... Altele, dimpotrivă, găsesc că ar fi grozave chiar şi făina sau făinoasele, ba chiar încep să peroreze asupra posibilelor întrebuinţări...

Toată lumea visează cu ochii deschişi. “O fi pus şi cutare lucru?” sau “Te pomeneşti că ne-a pus şi cutare...” – fiecăruia venindu-i în gînd lucrurile pe care şi le-ar dori îndeosebi. Un vis de 70 de kilograme este destul de încăpător...

Hassan îi îndeamnă întruna pe toţi să spună care de ce crede c-ar avea mai urgentă nevoie, mai ales pentru disciplina pe care o predă. Data viitoare nu vrea să mai aducă nimic la nimereală. De aceea se mai interesează din cînd în cînd dacă listele ţin pasul cu nevoile constatate şi exprimate. Da, da, s-a consemnat totul, nici o problemă...

În ciuda înfăţişării lui modeste, în ciuda grosolăniilor pe care le mai scapă la răstimpuri, Hassan este irezistibil, i-a cucerit pe toţi, de la portar pînă la directori. Ochii tuturora strălucesc de o neţărmurită recunoştinţă. Se strîng bani în scopul cumpărării de mici atenţii indigene (de la artizanat, se-nţelege!). Sînt avuţi în vedere atît Hassan (i s-a şi cumpărat pînă la urmă o frumoasă faţă de masă brodată), cît şi – cu anticipaţie – şoferii celor două TIR-uri (tot feţe de masă, dar proporţional mai mici). Este adevărat că darurile n-au mai ajuns să fie înmînate, ele rămînînd să completeze recuzita strigatului la prune tîrzii...

*

Făcută mobilizarea generală, întocmite listele, lichidată consumaţia, Hassan s-a uitat la ceas şi a decretat că gata, e timpul, trebuie plecat spre Intercontinental, acolo unde TIR-urile probabil sosiseră deja, treaba avînd să meargă repede, nemţeşte, fără întîrzieri. În cel mult trei sferturi de oră maşinile vor fi aici, în curtea destinatarului. Mult a fost, puţin a mai rămas...

Venit probabil cu taxiul, “domnul Hassan” a plecat, însoţit de reprezentanţii ierarhici ai liceului, în maşina personală a unuia dintre aceştia. Pe drum (nu prea lung) îi mai vine omului o idee: n-are cumva partea română o anume sumă de bani (pentru care ulterior va primi, fireşte, echivalentul în valută), ca să li se dea şi şoferilor un avans în moneda ţării, aşa, pentru primele cheltuieli? Partea română are, dar nu are la ea. Se va rezolva însă la întoarcere, “nici o problemă”... Hassan aude şi rămîne tăcut.

La Intercontinental – nici urmă de TIR-uri hassaniene. Hassan joacă rolul boss-ului nervos. O mică întîrziere, o jumătate, poate trei sferturi de oră, mai mult nu se pune problema... Va rămîne el aici, să-şi aştepte oamenii; ceilalţi să se ducă la treburile lor... Va suna el imediat ce vor sosi maşinile...

Cam aşa s-a produs despărţirea de Hassan, pe la vremea prînzului, cînd şi impostorii, şi milionarii se duc să mănînce. Numai bieţii profesori au rămas să viseze pe inima goală, cam pînă spre lăsarea serii, cînd vraja a prins să se desfacă. Pierzîndu-şi răbdarea şi începînd să miroasă cacealmaua, o delegaţie aleasă pe sprînceană (cei mai îndrăzneţi, cei mai descurcăreţi) a descins din nou la Intercontinental, să întrebe de unul Hassan şi de două TIR-uri... “Cine-au cunoscut, cine mi-au văzut...”

*

Imediat ce vraja s-a destrămat, iat-o venită şi pe ea, mintea românului cea de pe urmă! Cine a fost şi ce-a urmărit oare Hassan?... Bughi mambo rag... Nici n-arăta a milionar; era mai degrabă un pîrlit: cine-a mai văzut milionar să fumeze Stewardess şi să bea vin de Gostat?!... Auzi tu, pachete de 70 de kilograme! Mie de la-nceput mi-a mirosit... Şi chestia cu 50 000 de dolari în cont – prea de tot, zău aşa! Sau povestea cu Mahomed şi cu Hristos... Ce credea el, că noi sîntem fraieri? Ne trebuia nouă, auzi, cabinet de ginecologie! Ce sîntem noi, instituţie educativă sau maternitate?!...

Nu cumva o fi fost vreun mare escroc? Deşi chiar dacă-i dădeam banii ceruţi la urmă, parcă prea era nimica toată: nu făcea un escroc serios tot circul ăsta doar pentru atît! Mai degrabă, un găinar mărunt, acolo... Dar nu cumva o fi fost vreun spion? Fugi de-aici! Ce să caute un spion într-un prăpădit de liceu?! Cred că mai degrabă era un psihopat, vreun mitoman cu mania grandorii... Sau a vrut pur şi simplu să-şi bată joc de noi? Se prea poate... (Cîţiva îşi dreg vocea). Se prea poate... (Apoi, con brio:) În orice caz, Corina aia, sau cum o chema-o, îţi dai seama ce poamă!... Să se uite, tu, cineva în arhivă... Ei, asta-i acum! Doar n-o să-i facem jocul în continuare, umblînd ca proştii prin hîrţoage...

Probabil că nimeni nu va şti niciodată exact cine a fost şi ce a urmărit “Hassan”. Dar de-acum nu mai este vorba de nici un Hassan. Şi nici măcar de “colectivul de cadre didactice” al unui renumit liceu ilariopolitan. (Am aflat, în urmă, că scenariul s-a repetat, aproape întocmai, la alte două licee din Capitală!!!). E vorba de tragicomedia unei lumi care nici măcar nu mai are luciditatea de a-şi plînge de milă...

Răzvan CODRESCU