RADU PREDA: MITROPOLII ŞI MITROPOLIŢI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

În amintirea Mitropolitului Bartolomeu Anania,

la un an de la începutul călătoriei sale

spre Împărăţia lui Dumnezeu

În urmă cu mai bine de cinci ani, o dată cu înfiinţarea noii Mitropolii de la Cluj, am fost printre puţinii care, la faţa locului, încercam să arăt, cu riscurile de rigoare, că procedura adoptată este periculoasă. Am făcut experienţa traumatizantă de a dori să slujesc Biserica mea cu luciditate în plină atmosferă euforică. Aşa cum se ştie, lupta păguboasă dintre Cluj şi Sibiu a ţinut câteva luni prima pagină a ziarelor, acuzaţiile curgând în ambele direcţii. Deciziile recente privind „rearondarea” Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului îmi confirmă, din păcate, temerile. Pentru a fi limpezi, să distingem cel puţin între două planuri.

Pe de o parte, confirmarea vocaţiei mitropolitane a Clujului a fost o reuşită în sine. Altminteri, dacă nu se petreceau evenimentele din 2005, actul de recunoaştere al noii poziţii eclesiale a centrului clujean ar fi fost amânat sine die, motiv să vedem în decizia sinodală de reorganizare a teritoriului canonic al Ardealului un moment pe bună dreptate istoric. El nu este însă singular în istoria Bisericii. Pentru a da un exemplu la îndemână, mutarea capitalei Ţării Româneşti la Bucureşti va atrage după sine inclusiv mutarea scaunului mitropolitan, Târgoviştea rămânând cu amintirea vechii sale glorii. Raţiunea importanţei administrative va determina, cu secole înainte, inclusiv ridicarea Constantinopolului la rangul de prim scaun al Orientului creştin bizantin, o decizie de „eclesiologie politică” discutată intens inclusiv azi, mai ales de către adepţii teoriei celor trei Rome. Evident, există şi cazuri de contra-timp între istoria bisericească şi cea profană. Concret, în vreme ce Curtea de Argeş îşi va pierde treptat importanţa, Piteştiul va creşte demografic, economic şi administrativ, sediul episcopal rămânând în cetatea lui Basarab. La fel se vor dezvolta raporturile dintre Caransebeş şi Reşiţa sau dintre Huşi şi Vaslui, centrul administraţiei publice nefiind acelaşi cu centrul bisericesc. Mai există şi ecuaţia în care, precum la Braşov, în ciuda importanţei urbei, al optulea oraş ca mărime din România, treburile eclesiale sunt conduse de la Sibiu. Similar, Alba Iulia este mai importantă din punct de vedere bisericesc decât Târgu Mureş. În spaţiul non-ortodox, ceva asemănător se petrece în raportul de forţe dintre Blaj şi Alba Iulia (pentru greco-catolici) sau, în străinătate, între Lyon şi Paris, primatul catolic al Franţei fiind în continuare în primul oraş, chiar dacă cu titlu onorific, sau între reşedinţa de jure a primatului Ungariei, Esztergom, şi capitala Budapesta.

Cu alte cuvinte, revenind la Cluj, dincolo de patriotisme locale şi alte inflamaţii penibile, importanţa oraşului de pe Someş a devenit în ultimul secol evidentă. Nu este vorba de a confunda argumentele canonice şi istorice, deosebit de consistente, cu cele privind numărul populaţiei sau al blocurilor. Discuţia este exclusiv pastorală, un oraş devenit între timp important din punct de vedere demografic, decisiv într-o regiune, trebuind să se bucure din partea Bisericii de o atenţie pe măsură. Cum am tot spus şi în 2005, reorganizarea teritorială a unei Biserici nu poate ilustra doar sensibilităţile istoriei, de multe ori concurente, ci necesităţile prezentului, misiunea fundamentală fiind aducerea lui Hristos în mijlocul oamenilor de azi şi de mâine.

Pe de altă parte, să nu uităm cum s-a ajuns la alcătuirea noii Mitropolii de la Cluj. Foarte pe scurt, după alegerea succesorului Mitropolitului Antonie în persoana Episcopului Laurenţiu de Caransebeş, episcopii din Ardeal, cu excepţia celui de Harghita şi Covasna, au constatat că nici unul nu a votat cu cel căruia urmau să le fie sufragrani. În ciuda faptului că Biserica Ortodoxă din România este unica în Ortodoxia universală care menţine structura organizatorică de tip mitropolitan, aşa cum a fost aceasta articulată în secolele III şi IV, nici vechiul Statut al BOR, dar nici varianta actuală, nu disting cu claritate între alegerea episcopului şi cea a mitropolitului. Or, chiar dacă nu mai are atribuţiile pe care le prevedea dreptul canonic bizantin, mitropolitul prezidează totuşi sinodul mitropolitan, motiv ca la alegerea acestuia adunările eparhiale din episcopiile sufragrane să aibă votul decisiv. În spiritul comuniunii şi al consensului frăţesc, mitropolitul face corp comun cu sufragranii săi, cu episcopii din acel sinod. Întreaga eclesiologie ortodoxă este bazată pe acest sens al sinodalităţii ca expresie a unităţii în diversitate. Iată de ce, alegerea împotriva sufragranilor a PS Laurenţiu pentru Sibiu a pus fundamental sub semnul întrebării posibilitatea funcţionării sinodalităţii la nivel mitropolitan. Soluţia a părut să fie înfiinţarea unei structuri mitropolitane din care noul mitropolit ales era exclus. Spun că a fost doar aparent o soluţie deoarece, iată, a creat un precedent periculos de soluţionare a unor conflicte personale cu instrumente instituţionale. De acest precedent fac uz inclusiv cei care, acum, doresc „rearondarea”, fără a mai fi însă în situaţia care a generat noua Mitropolie. Un detaliu semnificativ: la votul Sfântului Sinod din 4 noiembrie 2005 privind înfiinţarea noii Mitropolii, PS Laurenţiu a votat pentru! Au fost doar două voturi împotrivă: cel al între timp răposatului episcop Damaschin şi cel al actualului Patriarh.

Defectul „tehnic” de la înfiinţarea Mitropoliei clujene este compensat cu asupra de măsură de însăşi recunoaşterea statutului mitropolitan al centrului geografic şi cultural al Transilvaniei. Iată de ce punerea sub semnul întrebării a existenţei Mitropoliei Clujului este nu doar un atac la adresa memoriei vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu, dar mai ales un gest profund anti-pastoral. Principial, echilibrarea din punct de vedere teritorial a celor două Mitropolii ardeleneşti este o dorinţă până la un punct legitimă. Ceea ce este mai puţin de înţeles vizează modul cum se produce o asemenea reaşezare, grăbită şi evident marcată de presiunea plăcerii necamuflate de a plăti unele poliţe. Abia instalat la Alba Iulia, după două decenii de vicariat la Cluj, bucurându-se de respectul constant al Mitropolitului Bartolomeu, fapt rar în raporturile dintre titulari şi vicari, Arhiepiscopul Irineu se precipită spre Sibiu. Gestul lui este cu atât mai inoportun cu cât cel pe care l-a moştenit a fost tot timp de două decenii arhipăstor în oraşul unirii. Din orice unghi am privi situaţia, ÎPS Irineu confirmă „vocaţia” ereziarhă, faptul că este în posesia unui depozit inepuizabil de resentimente şi frustrări. Figură tristă, incapabil să întreţină raporturi fireşti, umane, cu cei din jur, acest ierarh ilustrează dramatic patologia aferentă inter-regnului episcopatului de mâna a doua. Şi mai greu de înţeles, la limita inacceptabilului, este dorinţa, deja consemnată printr-o decizie a Adunării Eparhiale, a Episcopiei Oradiei de a intra în jurisdicţia Mitropoliei Ardealului de la Sibiu. Motorul acestei mişcări este Episcopul Sofroniu, încurajat la vremea sa de însuşi Mitropolitul Bartolomeu să ajungă la Oradea. Cum recunoştinţa este tradusă în termeni vindicativi, acelaşi Sofroniu, având în comun cu Irineu porniri ereziarhe similare, nu va pregeta să muşte mâna care l-a hrănit. Prin acţiunile lui, el este inventatorul traseismului mitropolitan. Ambiţios fără idealuri şi luptător fără miză, vlădica Sofroniu întruchipează abjecţia carieristică a parvenitului intelectual şi spiritual, cultivând compensatoriu un delirant cult al personalităţii. Aşa cum Irineu nu a pregetat să maculeze memoria Mitropolitului Bartolomeu, de a cărui longevitate era disperat (sic!), Sofroniu nu a pregetat să îşi alunge înaintaşul, Episcopul Ioan Mihălţan, din reşedinţă. Priveliştea celor doi este, într-adevăr, jalnică. Nu ai cum să nu te amărăşti văzând cum oameni chemaţi să propovăduiască Evanghelia sfârşesc prin a fi caricatura modelului de păstor şi copia din ce în ce mai fidelă a lupului.

Deciziile din ultima vreme de la Alba Iulia şi Oradea, la care se adaugă cea de la Deva, invocă o hotărâre luată la şedinţa reunită a sinoadelor mitropolitane din Ardeal din 16 decembrie 2011. Comunicatul oficial de presă nu menţionează însă nimic despre o astfel de turnură. Ceea ce înseamnă că, la Alba Iulia şi la Oradea, s-a mizat pe menţinerea în necunoaştere a opiniei laice şi publice. Concret, ierarhii ştiau ce se va întâmpla în următoarele săptămâni, dar nu au comunicat nimic credincioşilor. Nu au dus lipsă de mijloace, Pastoralele de Crăciun fiind un vehicul ideal de informare a pleromei Bisericii locale. Nu, ierarhii nu au spus nimic. Au abuzat astfel de Adunările Eparhiale, punându-le în faţa faptului împlinit şi falsificând cu bună ştiinţă voinţa laicatului. O astfel de manieră de lucru compromite, că vrem sau nu, încrederea în ierarhie şi accentuează impresia că aceasta acţionează politicianist, nu părinteşte.

Acum, unica speranţă este la Sinodul din februarie şi, să nu ne ascundem, la Patriarh. Reorganizarea pe latura de sud a Ardealului, da. Bihorul, nu. În funcţie de cum o să decidă, ierarhii îşi vor onora slujirea sau, obedienţi altei agende decât celei bisericeşti, vor confirma faptul că deficitul de legitimitate nu este caracteristic doar clasei politice. Dumnezeu să îi lumineze!

Radu PREDA

Fotografii împrumutate de pe blogul Iubire. Înţelepciune fără sfârşit.

UPDATE 02.02.2012:

O OBSERVATIE LEGITIMĂ DE PE BLOGUL D-LUI CLAUDIU TÂRZIU

Speranţele unora că Patriarhul Daniel va interveni pentru ca Mitropolia Clujului să nu fie dezmembrată au fost spulberate prin comunicatul de presă al Patriarhiei. [...] Prin urmare, hotărîrea Sinodului în această privinţă devine o formalitate.

Dacă mă întreb ce valoare mai are cuvîntul Patriarhului Daniel, care a promis exact în urmă cu un an, la înmormîntarea vlădicăi Bartolomeu, că Mitropolia Clujului nu va fi destrămată, o să fiu considerat obraznic, nu?

Am recitit comunicatul Patriarhiei şi nu-mi vine să cred că un astfel de document poate emana de la cancelaria celui care ar trebui să fie părintele duhovnicesc al tuturor românilor! 
Patriarhia pretinde că Sinodul s-ar fi grăbit cînd a decis  întinderea canonică a Mitropoliei Clujului, în urmă cu şase ani. Aşadar, Sinodul se cam grăbeşte. Această mărturisire ne ridică mai multe întrebări:

Oare de cîte ori s-a grăbit Sinodul? Şi Mitropolitul Laurenţiu a votat  în 2005 decizia Sinodului de înfiinţare a Mitropoliei Clujului tot din grabă? Nu cumva s-a grăbit Sinodul alegînd anumiţi ierarhi şi chiar pe acest patriarh? Nu cumva va fi greşit, evident din grabă, şi cînd a adoptat noul Statut al BOR? La ce alte amendări ale hotărîrilor sinodale trebuie să ne mai aşteptăm? Ce valoare mai au deciziile Sinodului?