DE ZIUA LUI CARAGIALE, ÎN ANUL CARAGIALE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale (30 ianuarie – sau 1 februarie – 1852) şi 100 de ani de la moartea sa (22 iunie 1912).

Se vorbeşte în fel şi chip de “actualitatea lui Caragiale”, dar rareori se arată respectul pe care el – marele satiric şi ironist – l-a purtat credinţei şi Bisericii.

Acum 15 ani, pe vremea cînd am funcţionat ca redactor-şef la Editura Anastasia (director fiind d-l Teodor Baconsky), am îngrijit un mic volum cu texte alese din publicistica lui Caragiale, intitulat Nimic fără Dumnezeu (articole & notiţe critice), la foarte inspirata iniţiativă a maestrului Sorin Dumitrescu (preşedintele Fundaţiei Anastasia, mult mai active în acei ani) şi cu o memorabilă prefaţă a regretatului cărturar Alexandru Paleologu (1919-2005). Scriam pe atunci, în “Argumentul editorial” al cărţii”:

“Am adunat între copertele acestui volum zece texte mai puţin cunoscute din publicistica lui I. L. Caragiale (sursele fiind indicate la sfîrşitul fiecăruia dintre ele). Avînd aceeaşi temă – ce transpare chiar din titlul unuia dintre cele mai importante articole antologate aici, «Noi şi Biserica» […] –, textele au fost aşezate în ordine cronologică (de la 1896 pînă la 1911); le precede un al unsprezecelea text, unde problema religioasă nu este tratată ca atare, dar unde este schiţat cadrul mai larg în care aceasta se înscrie (critica societăţii contemporane, raportată la reperele tradiţiei): este vorba de introducerea generală (datînd din 1899) a seriei de «Notiţe critice» din Universul lui Luigi Cazzavillan. […]

Titlul volumului – Nimic fără Dumnezeu – îl împrumută, în traducere, pe cel al unuia dintre textele antologate («Nihil sine Deo»), apărut iniţial, ca editorial, în Gazeta săteanului din 5 mai 1898. La fel de potrivit ar fi fost titlul Noi şi Biserica; acesta din urmă fiind însă doar un titlu editorial, l-am preferat pe cel provenit chiar de la autor.

Convingerea sub semnul căreia a stat demersul nostru editorial este aceea că, o dată în plus, într-un sens pentru mulţi poate neaşteptat, Caragiale are dreptate, încăpăţînîndu-se să rămînă contemporanul nostru…”.

Azi, la 160 de ani de la naşterea lui Caragiale, cred că nu se va supăra nimeni dacă voi posta aici, spre mai dreapta sa pomenire, prefaţa atît de incitantă a volumului (demult epuizat), precum şi textul cel mai relevant al antologiei, “Noi şi Biserica” (mai ales că, de la o vreme, circulă pe internet variante ale lui incomplete şi neîngrijite). (R. C.)

CARAGIALE, CINICUL

“Progres, mare progres, n-avem ce zice! 

Dar şi lichele multe…”   

(Replică din proiectata comedie

Titircă, Sotirescu et C-ie)

           

“Cinicul Caragiale”. Nu avea nimic sfînt. Şi-a bătut joc de toate idealurile noastre. A denigrat poporul român. Nu a respectat sentimentele noastre cele mai sacre...

Aceasta este şi azi judecata cea mai răspîndită asupra autorului Momentelor. Eventual se admite: da, e adevărat, a ştiut să ne prindă foarte bine defectele, dar nu a vrut să vadă nici una dintre calităţile noastre (omenia, ospitalitatea, răbdarea, înţelepciunea, vitejia ş.a.m.d.). Nu ne-a iubit. Privea rece, necruţător prin sticlele lornionului, atent numai la ce e negativ, ridicul, penibil. Niciodată emoţionat, niciodată înduioşat, niciodată în pauză de simţ critic. Ce-i drept, avea talent, ne face să rîdem. Să rîdem de noi înşine, de acest brav popor care a suferit atîta şi mai suferă încă. Mereu prea lucid, numai inteligenţă dizolvantă, numai luare în zeflemea, în derîdere. Se poate întemeia ceva numai pe rîs? Pe “rîsul anecdotic”? Rîsul, se ştie, vine din sentimentul propriei superiorităţi (adică din înfumurare, orgoliu, dispreţ). Dar căldură sufletească – nu; inimă – nu. Era străin de acest neam, nu avea nici o legătură cu glia noastră (nici cu plaiurile, nici cu ţarina). Nu credea în gloria străbună, nici în oamenii acestui pămînt ş. c. l.

Dar alţii zic: cel mai inteligent român! Nu se îmbăta cu apă rece. Nu putea fi dus de nas. Luciditatea lui critică era implacabilă, dură, tăioasă ca diamantul. A demascat impostura, lichelismul, demagogia, semidoctismul, prostia. Personajele lui, fantoşe fără conştiinţă, stupide, amorale, reprezintă o subumanitate monstruoasă, împotriva căreia rîsul caragialesc este un antidot vitriolant şi nimicitor. Opera lui a fost una de ecarisaj, de salubrizare morală a societăţii.

Miorlăiala sentimentală, idilismul sămănătorist, estetica ciobănaşului naţional şi morala popească nu aveau curs la el.

Nu era dus la biserică. Nici tămîia, nici prescurile nu făceau parte din recuzita lui. Era ceea ce francezii de pe vremea lui La Bruyère numeau un esprit fort. Un spirit “tare”, care nu crede în minuni, nici în amăgirile consolatoare ale unui Rai insipid, nici în ameninţările naiv spăimoase ale unui Iad în care cazane pline cu smoală clocotindă sînt pregătite pe veci pentru păcătoşi (fie Iadul acela imaginat chiar de un Dante sau de un Hieronymus Bosch). Un bărbat cu capul pe umeri, imun la orice forme de “misticism”, ba dimpotrivă, discreditîndu-le prin forţa rîsului.

Mai mult decît atît, un artist care “simte enorm şi vede monstruos”. Pornind de aici, unii au vrut să vadă în el un “revoltat”, un nihilist, unul care refuză ordinea lumii, care detestă înfăţişările ei, opunîndu-i un dezgust împins pînă la paroxism.

Cu toate acestea, pe mine unul rîsul lui Caragiale m-a reconfortat întotdeauna, liniştindu-mă, împăcîndu-mă – dacă nu cu lumea, în tot cazul cu Creaţiunea. Vreau să spun: cu lumea lui Dumnezeu. Şi mai vreau să spun ceva: anume că lumea lui Caragiale este, în fond, tot lumea lui Dumnezeu. E cea mai bună dintre lumi, numai s-o contempli îndelung şi fără idei prefabricate. Cu gînd limpede şi începător.

Eu mai ştiu un scriitor, tot unul mare, care “simţea enorm şi vedea monstruos”. Şi care, de asemenea, stăpînea arta paroxismului (a stăpîni arta paroxismului nu înseamnă a fi paroxistic, ci înseamnă a fi, pur şi simplu, un mare artist). E vorba de Dostoievski. Mulţi au văzut în Dostoievski un dezaxat, un delirant, un fel de energumen. Contrariul e adevărat. Era un artist foarte sigur şi echilibrat (dar echilibrînd mize cu încărcătură enormă, de unde şi extrema lui tensiune intelectuală). De mai multe ori am făcut o analiză paralelă a procedeelor dostoievskiene şi caragialiene, care sînt foarte asemănătoare. (À propos de lipsa compasiunii la Caragiale, amintesc cunoscutul episod din Grand Hôtel “Victoria Română”, cu acea prostituată brutalizată de clientul abuziv, om al poliţiei, cu totul în spiritul Însemnărilor din subterană. În aceeaşi ordine, alt episod: brutalizarea fetiţei care încercase să fure un covrig, în nuvela În vreme de război. Aş mai adăuga mila şi tandreţea autorului, foarte subtil şi difuz exprimate, mai bine zis învăluite, pentru Miţa Baston, “republicana”, şi pentru Catindat, în D-ale carnavalului. Aceste cazuri sînt necesarmente rare şi reduse strict la proporţiile admisibile fără incongruenţă într-o operă funciar şi implacabil comică – mai cu seamă în ultimul exemplu.)

Nu repet acum ceea ce am mai spus altădată cu privire la similitudinea opticii şi procedeelor literare ale lui Caragiale cu cele dostoievskiene. Această similitudine e lesne de perceput de către un cititor non-captiv în reţeaua de platitudini critice general acceptată (les idées reçues, cum ar fi zis Flaubert). Ceea ce aş vrea să subliniez foarte stăruitor este că, dincolo de evidenta deosebire (poate mai mult “evidentă” decît profundă) dintre personalităţile celor doi scriitori, tipul lor de inteligenţă era acelaşi. Desigur, orice mare inteligenţă, să zicem bunăoară Goethe, Tolstoi, Balzac, Eminescu sau cine mai vreţi (Shakespeare, ca să stopăm lista), aşadar orice mare inteligenţă, sau mai bine zis orice minte genială, are darul de a revela, fie prin metafore inspirate, fie prin descrieri uluitor de perspicace, prin intuiţii mai directe sau mai învăluite, esenţele lumii şi vieţii (căci aceasta e arta, iar nu altceva). Dar mai există un tip de inteligenţă, pe care aş numi-o radicală, care merge abrupt, scurt-circuitant, direct la rădăcina fenomenelor. Inteligenţă radicală, adică geniu abisal; exemple: Dostoievski, Caragiale.

Îndeobşte se zice (zic unii) că inteligenţa, luciditatea, raţionalitatea nu prea fac casă bună cu “credincioşia”, cu “frica lui Dumnezeu” şi altele de acestea, ci că se însoţesc, dimpotrivă, cu necredinţa, cu indiferenţa sau chiar cu impietatea. Dar despre Dostoievki ştie toată lumea că era un credincios, ba chiar ortodox-ist, cum tendenţios se spune acum. Probabil că din această cauză, cum nimeni – sau mai nimeni – nu cutează să-i nege inteligenţa, se preferă părerea că era un apucat, un tip anormal, iraţional, un specimen patologic de “suflet slav”* ş. c. l. Dar Caragiale nici epileptic nu era, nici impenitent jucător la ruletă, nici slavofil; nimic din toate acestea. Însă ca tip de inteligenţă radicală şi ca aprehendare abisală a realului, aceştia doi (desigur şi alţii, dar nu-mi vine în minte nici un alt nume), ca artişti, dacă-i citim cu atenţie şi fără prevenire, constituie un binom perfect verificabil. Nu e de prisos a spune că această abisalitate nu înseamnă ameţeală, ci extremă luciditate.

Citesc în editorialul României literare (din 9-15 aprilie 1997) aceste două rînduri şi jumătate: “Am întîlnit necredincioşi şcoliţi şi inteligenţi, capabili să aprecieze cultura. Am întîlnit barbari plini de credinţă, pioşi, cu frica lui Dumnezeu”. Necredincioşi şcoliţi şi inteligenţi, nu doar capabili “să aprecieze” cultura, dar s-o şi facă, am întîlnit şi eu, chiar foarte mulţi. Barbari pioşi şi cu frica lui Dumnezeu n-am întîlnit însă şi nici nu cred că există. Civilizaţia începe cu pietatea. Un om pios poate eventual să nu fie “post-modern”, dar barbar în nici un caz. Prin “barbari” să fi vrut autorul să zică: ţărani? Greu de crezut. Oricum, ţăranii sînt “rustici”, în trecutul mai îndepărtat erau chiar analfabeţi, dar barbari nicidecum. Şi nici inculţi, chiar dacă cultura lor nu era una “academică”. În tot cazul, ce m-a izbit în acele două fraze e alternativa: cei inteligenţi şi şcoliţi sînt necredincioşi; pioşi şi cu frica lui Dumnezeu sînt cei neşcoliţi, cu o inteligenţă mai rudimentară...

Eu am întîlnit oameni foarte inteligenţi şi foarte şcoliţi care erau (sînt) credincioşi şi practicanţi. (Am întîlnit şi imbecili şcoliţi, dintre care unii credincioşi, alţii nu.) De altminteri, nu contează pe cine am întîlnit eu. Fapt este că lista oamenilor iluştri – savanţi, artişti, scriitori, oameni de stat – credincioşi e destul de mare şi de cunoscută, fie şi incomplet. Evident, nu-mi imaginez nici o clipă că autorul celor două fraze o ignoră. Ce mă frapează şi-mi pare destul de simptomatic este faptul că autorului i-au venit spontan sub condei cele două fraze ca o alternativă, excluzînd, cel puţin aparent, alte eventualităţi. Este aproape unanimă ideea că nu merg împreună credinţa şi frica lui Dumnezeu cu inteligenţa lucidă şi cultura. Deşi, de un secol şi jumătate, Flaubert, “liber cugetător” el însuşi, denunţase ca stupidă aşa-zisa “liberă cugetare” prin personajul farmacistului Homais, ea este “în vigoare”, sub înfăţişări mai elegante. Ateismul agresiv a rămas al barbarilor (comuniştii de pretutindeni, jacobinii francezi din linia Combes, Viviani şi ejusdem farinae), dar intelectualii subţiri şi cultivaţi (subliniez că aceste ultime trei cuvinte, plus conjuncţia, nu au nici cea mai firavă intenţie ironică) sînt agnostici, indiferenţi sau chiar înţelegători: nu putem reproşa unui Eugen Lovinescu neputinţa lui de “a crede”, în faţa labilităţii universale; nu-i putem reproşa nici unui Jean-François Revel că e un mécréant (cum se declară el însuşi), nici lui Maiorescu, nici lui Jules Renard; altora – bunăoară unui Paul Zarifopol, necredincios, nedus la biserică, dar mergînd foarte departe cu înţelegerea fenomenului religios – le-a lipsit puţin ca să ajungă pînă la capăt. Nu avem cum sonda conştiinţele pentru a descoperi latenţele religioase ce se ignoră. Aşa cum unora le lipseşte simţul sublimului sau al comicului, altora le lipseşte simţul divinului. E poate o infirmitate, sau poate, dimpotrivă, o forţă? Eu cred că simţul divinului e o forţă, aşa cum ştiu din experienţă proprie şi că simţul comicului – adică darul rîsului – e tot o forţă (cînd nu e prostesc sau dement).

Există – am cunoscut sau aflat – cazuri de credincioşi care în viaţa curentă (şi mai ales în momente cruciale) se comportă hotărît şi exemplar creştineşte. Putem oare să-i repudiem pe aceşti “domni Jourdain” ai credinţei, de fapt creştini care se ignoră, virtualmente poate chiar sfinţi?

Sigur, nu putem sonda, cum spuneam, conştiinţele, mai ales ale celor dispăruţi care nu au lăsat confesiuni exhaustive, luîndu-şi cu ei tainele; nu putem şti cîte şi care anume dintre marile spirite ale ultimelor trei secole erau mai permeabile la suflul divinului decît voiau să pară, cîte şi care anume şi-au ascuns virtuţile, făcînd paradă de contrariu. Foarte multe paradoxuri blasfemiatorii, maxime impioase sau profanatoare, nu sînt decît bucăţi de “brio” cu efect mai mult amuzant decît convingător (Cioran nu-i decît cel mai recent dintr-o serie ilustră). Aceste rodomontade au primit nu o dată replici pe măsură, de la autori nu mai puţin caustici sau hazoşi, de la un Montaigne la un La Bruyère, care au repus liniştiţi lucrurile la locul lor (ultimul într-un întreg capitol din Caractere, intitulat Des esprits forts).

Unul dintre cei mai “tari” printre aceşti esprits forts, dar pe invers, a fost I. L. Caragiale. Nu şi-a făcut stindard din asta, nu era treaba lui. Avea alte treburi, cele pe care le ştim, cele care alcătuiesc o mare operă, una de comic monumental. De la Aristofan pînă la el, sînt foarte puţini care au avut această putere: se numără pe mai puţin decît degetele celor două mîini. Dumnezeu i-a dat harul rîsului, dar nu, cum cred unii comentatori aşa-zişi “moderni”, un rîs vindicativ şi nihilist, nu un rîs rău dispus, nu unul care vrea să evacueze societatea de personajele ei rizibile. Un rîs care nu vrea să elimine ceea ce îl provoacă, nu vrea dispariţia acestei lumi, ci vrea să o păstreze perpetuu, pentru buna noastră dispoziţie. Caragiale nu-şi detestă personajele. Atîta numai: le dilată caracterul rizibil pînă la extrem. Nu pentru a reforma moravurile. Nu pentru “a ne scăpa” de Caţavenci, Farfurizi, Brînzoveneşti e tutti quanti. Nu. Ci ca să ne facă mai inteligenţi.

Aşadar, avînd această treabă, pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu prin harul rîsului, nu s-a ocupat decît sporadic de altele. Dar s-a ocupat, cînd a fost nevoie.

Aşa, de pildă, a fost nevoie de a denunţa impietatea, această agresiune nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva civilizaţiei, pe care Dumnezeu o doreşte, dar o doreşte făurită şi păstrată de oameni. Atunci a scris pentru a înfiera profanarea locului unde fusese pristolul Bisericii Sărindar şi urma să se ridice un monument al lui Matei Basarab. A scris pentru a înfiera impietatea săvîrşită prosteşte prin dărmarea Bisericii Vărzaru din Tîrgovişte. A mai scris lucruri de bun-simţ, mai potrivit zis de bună simţire şi de cuviinţă, cu privire la dezmăţul lumii, la zgomotul barbarizant al modernităţii, la împuţinarea simţului civic.

Dar a fost mai cu seamă nevoie de a ridiculiza cea mai infatuată, mai incultă şi mai stupidă formă de impietate şi agresiune, anume ceva ce se bucură de stimă prin uzurparea unui drept transformat în impostură, sub pretext de libertate a conştiinţei, drept incontestabil al omenirii civilizate: libera cugetare. Liber-cugetătorul, adică acela care îşi face din ignoranţă un privilegiu, o supremaţie şi o imunitate. Filozoful sceptic sau agnostic, omul de ştiinţă obiectiv şi impavid, aceştia sînt cugetători, nu liber-cugetători. Dumnezeu nu are nevoie de filozofi pioşi, nici de savanţi pioşi. Eu cred că Dumnezeu e de acord cu o maximă a lui Hegel: Die Philosophie soll sich hütten erbaulich sein zu wollen (“Filozofia să se ferească de a voi să fie edifiantă”). Rolul filozofiei şi al ştiinţei nu este de a se substitui teologiei, dogmaticii ori misticii.  E de a-şi proba disciplina coherent şi raţional. Mulţi savanţi erau credincioşi şi practicanţi, dar nu au amestecat borcanele. Pe cînd liber-cugetătorul e o făptură vandalică, barbară, arogîndu-şi ilicit o competenţă total absentă, cu o impertinenţă pe măsura trufiei sale (“Prostul pînă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”).

Textul lui Caragiale Noi şi Biserica este unul dintre cele fundamentale pentru exacta înţelegere a întregii sale viziuni asupra societăţii. Acest text face parte din ceea ce numim “opere minore” ale unui mare autor. Opera capitală a lui Caragiale, opera geniului său comic, a naturii abisale a acestei creaţii de comic monumental, trebuie percepută, pentru a nu fi luată drept altceva decît este, prin avertismentul din Noi şi Biserica. Altfel riscăm să o plasăm într-o filiaţie cu totul improprie: existenţialism, nihilism, ateism sau mai ştiu eu ce, cum s-a încercat nu de puţine ori, din pofta de aşa-zisă “modernitate”.

Caragiale era, într-adevăr, un cinic. Dar invit la o atentă şi nepripită meditaţie asupra înţelesului radical şi real al acestui termen.

Alexandru PALEOLOGU

* Flaubert a murit în acelaşi an cu Dostoievski, 1881, cu un an mai tînăr (59 de ani), deci prea devreme ca să fi apucat să treacă şi “sufletul slav” în Dicţionarul ideilor primite...

I. L. CARAGIALE

[NOI  ŞI BISERICA]*

Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică.

Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor.

Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători.

Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar s-asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi, spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam prea tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.

Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aici, în fuga condeiului, câteva observaţiuni, pe cari le fac demult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a surda, nemaiaflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminecă dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi-strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grijă; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii germani, francezii cei subţiri la minte şi nobilii italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei, şi îndrăzneţii unguri, şi neînduplecaţii evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş.

Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea Atotiitorului.

Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme, nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul.

Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.

Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închine-se Asia – bătrână înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică, Europa! Închine-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm.

Închine-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!

Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.

Noi suntem oameni moderni.

Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.

E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al  altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

– Nu, părinte, i-am raspuns; nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?

Dumnezeu ştie!

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească.

Din aceste şcoli naţionale ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată.

Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului:

“Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!

Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine!

Eşti fiară, fii fiară!

Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu”.

(Apărut în Universul din 7 ianuarie 1900,

în seria “Notiţe critice”, semnat: Caragiale)

* Titlu editorial (cf. I. L. Caragiale, Opere, ed. Zarifopol-Cioculescu, vol. IV: Notiţe critice şi versuri, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 1-5).