Blogul lui Răzvan Codrescu

DE ZIUA LUI CARAGIALE, ÎN ANUL CARAGIALE

2012-01-30T15:36:00.008+02:00

Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale (30 ianuarie – sau 1 februarie – 1852) şi 100 de ani de la moartea sa (22 iunie 1912).

Se vorbeşte în fel şi chip de “actualitatea lui Caragiale”, dar rareori se arată respectul pe care el – marele satiric şi ironist – l-a purtat credinţei şi Bisericii.

Acum 15 ani, pe vremea cînd am funcţionat ca redactor-şef la Editura Anastasia (director fiind d-l Teodor Baconsky), am îngrijit un mic volum cu texte alese din publicistica lui Caragiale, intitulat Nimic fără Dumnezeu (articole & notiţe critice), la foarte inspirata iniţiativă a maestrului Sorin Dumitrescu (preşedintele Fundaţiei Anastasia, mult mai active în acei ani) şi cu o memorabilă prefaţă a regretatului cărturar Alexandru Paleologu (1919-2005). Scriam pe atunci, în “Argumentul editorial” al cărţii”:

“Am adunat între copertele acestui volum zece texte mai puţin cunoscute din publicistica lui I. L. Caragiale (sursele fiind indicate la sfîrşitul fiecăruia dintre ele). Avînd aceeaşi temă – ce transpare chiar din titlul unuia dintre cele mai importante articole antologate aici, «Noi şi Biserica» […] –, textele au fost aşezate în ordine cronologică (de la 1896 pînă la 1911); le precede un al unsprezecelea text, unde problema religioasă nu este tratată ca atare, dar unde este schiţat cadrul mai larg în care aceasta se înscrie (critica societăţii contemporane, raportată la reperele tradiţiei): este vorba de introducerea generală (datînd din 1899) a seriei de «Notiţe critice» din Universul lui Luigi Cazzavillan. […]

Titlul volumului – Nimic fără Dumnezeu – îl împrumută, în traducere, pe cel al unuia dintre textele antologate («Nihil sine Deo»), apărut iniţial, ca editorial, în Gazeta săteanului din 5 mai 1898. La fel de potrivit ar fi fost titlul Noi şi Biserica; acesta din urmă fiind însă doar un titlu editorial, l-am preferat pe cel provenit chiar de la autor.

Convingerea sub semnul căreia a stat demersul nostru editorial este aceea că, o dată în plus, într-un sens pentru mulţi poate neaşteptat, Caragiale are dreptate, încăpăţînîndu-se să rămînă contemporanul nostru…”.

Azi, la 160 de ani de la naşterea lui Caragiale, cred că nu se va supăra nimeni dacă voi posta aici, spre mai dreapta sa pomenire, prefaţa atît de incitantă a volumului (demult epuizat), precum şi textul cel mai relevant al antologiei, “Noi şi Biserica” (mai ales că, de la o vreme, circulă pe internet variante ale lui incomplete şi neîngrijite). (R. C.)

CARAGIALE, CINICUL

“Progres, mare progres, n-avem ce zice!

Dar şi lichele multe…”

(Replică din proiectata comedie

Titircă, Sotirescu et C-ie)

“Cinicul Caragiale”. Nu avea nimic sfînt. Şi-a bătut joc de toate idealurile noastre. A denigrat poporul român. Nu a respectat sentimentele noastre cele mai sacre...

Aceasta este şi azi judecata cea mai răspîndită asupra autorului Momentelor. Eventual se admite: da, e adevărat, a ştiut să ne prindă foarte bine defectele, dar nu a vrut să vadă nici una dintre calităţile noastre (omenia, ospitalitatea, răbdarea, înţelepciunea, vitejia ş.a.m.d.). Nu ne-a iubit. Privea rece, necruţător prin sticlele lornionului, atent numai la ce e negativ, ridicul, penibil. Niciodată emoţionat, niciodată înduioşat, niciodată în pauză de simţ critic. Ce-i drept, avea talent, ne face să rîdem. Să rîdem de noi înşine, de acest brav popor care a suferit atîta şi mai suferă încă. Mereu prea lucid, numai inteligenţă dizolvantă, numai luare în zeflemea, în derîdere. Se poate întemeia ceva numai pe rîs? Pe “rîsul anecdotic”? Rîsul, se ştie, vine din sentimentul propriei superiorităţi (adică din înfumurare, orgoliu, dispreţ). Dar căldură sufletească – nu; inimă – nu. Era străin de acest neam, nu avea nici o legătură cu glia noastră (nici cu plaiurile, nici cu ţarina). Nu credea în gloria străbună, nici în oamenii acestui pămînt ş. c. l.

Dar alţii zic: cel mai inteligent român! Nu se îmbăta cu apă rece. Nu putea fi dus de nas. Luciditatea lui critică era implacabilă, dură, tăioasă ca diamantul. A demascat impostura, lichelismul, demagogia, semidoctismul, prostia. Personajele lui, fantoşe fără conştiinţă, stupide, amorale, reprezintă o subumanitate monstruoasă, împotriva căreia rîsul caragialesc este un antidot vitriolant şi nimicitor. Opera lui a fost una de ecarisaj, de salubrizare morală a societăţii.

Miorlăiala sentimentală, idilismul sămănătorist, estetica ciobănaşului naţional şi morala popească nu aveau curs la el.

Nu era dus la biserică. Nici tămîia, nici prescurile nu făceau parte din recuzita lui. Era ceea ce francezii de pe vremea lui La Bruyère numeau un esprit fort. Un spirit “tare”, care nu crede în minuni, nici în amăgirile consolatoare ale unui Rai insipid, nici în ameninţările naiv spăimoase ale unui Iad în care cazane pline cu smoală clocotindă sînt pregătite pe veci pentru păcătoşi (fie Iadul acela imaginat chiar de un Dante sau de un Hieronymus Bosch). Un bărbat cu capul pe umeri, imun la orice forme de “misticism”, ba dimpotrivă, discreditîndu-le prin forţa rîsului.

Mai mult decît atît, un artist care “simte enorm şi vede monstruos”. Pornind de aici, unii au vrut să vadă în el un “revoltat”, un nihilist, unul care refuză ordinea lumii, care detestă înfăţişările ei, opunîndu-i un dezgust împins pînă la paroxism.

Cu toate acestea, pe mine unul rîsul lui Caragiale m-a reconfortat întotdeauna, liniştindu-mă, împăcîndu-mă – dacă nu cu lumea, în tot cazul cu Creaţiunea. Vreau să spun: cu lumea lui Dumnezeu. Şi mai vreau să spun ceva: anume că lumea lui Caragiale este, în fond, tot lumea lui Dumnezeu. E cea mai bună dintre lumi, numai s-o contempli îndelung şi fără idei prefabricate. Cu gînd limpede şi începător.

Eu mai ştiu un scriitor, tot unul mare, care “simţea enorm şi vedea monstruos”. Şi care, de asemenea, stăpînea arta paroxismului (a stăpîni arta paroxismului nu înseamnă a fi paroxistic, ci înseamnă a fi, pur şi simplu, un mare artist). E vorba de Dostoievski. Mulţi au văzut în Dostoievski un dezaxat, un delirant, un fel de energumen. Contrariul e adevărat. Era un artist foarte sigur şi echilibrat (dar echilibrînd mize cu încărcătură enormă, de unde şi extrema lui tensiune intelectuală). De mai multe ori am făcut o analiză paralelă a procedeelor dostoievskiene şi caragialiene, care sînt foarte asemănătoare. (À propos de lipsa compasiunii la Caragiale, amintesc cunoscutul episod din Grand Hôtel “Victoria Română”, cu acea prostituată brutalizată de clientul abuziv, om al poliţiei, cu totul în spiritul Însemnărilor din subterană. În aceeaşi ordine, alt episod: brutalizarea fetiţei care încercase să fure un covrig, în nuvela În vreme de război. Aş mai adăuga mila şi tandreţea autorului, foarte subtil şi difuz exprimate, mai bine zis învăluite, pentru Miţa Baston, “republicana”, şi pentru Catindat, în D-ale carnavalului. Aceste cazuri sînt necesarmente rare şi reduse strict la proporţiile admisibile fără incongruenţă într-o operă funciar şi implacabil comică – mai cu seamă în ultimul exemplu.)

Nu repet acum ceea ce am mai spus altădată cu privire la similitudinea opticii şi procedeelor literare ale lui Caragiale cu cele dostoievskiene. Această similitudine e lesne de perceput de către un cititor non-captiv în reţeaua de platitudini critice general acceptată (les idées reçues, cum ar fi zis Flaubert). Ceea ce aş vrea să subliniez foarte stăruitor este că, dincolo de evidenta deosebire (poate mai mult “evidentă” decît profundă) dintre personalităţile celor doi scriitori, tipul lor de inteligenţă era acelaşi. Desigur, orice mare inteligenţă, să zicem bunăoară Goethe, Tolstoi, Balzac, Eminescu sau cine mai vreţi (Shakespeare, ca să stopăm lista), aşadar orice mare inteligenţă, sau mai bine zis orice minte genială, are darul de a revela, fie prin metafore inspirate, fie prin descrieri uluitor de perspicace, prin intuiţii mai directe sau mai învăluite, esenţele lumii şi vieţii (căci aceasta e arta, iar nu altceva). Dar mai există un tip de inteligenţă, pe care aş numi-o radicală, care merge abrupt, scurt-circuitant, direct la rădăcina fenomenelor. Inteligenţă radicală, adică geniu abisal; exemple: Dostoievski, Caragiale.

Îndeobşte se zice (zic unii) că inteligenţa, luciditatea, raţionalitatea nu prea fac casă bună cu “credincioşia”, cu “frica lui Dumnezeu” şi altele de acestea, ci că se însoţesc, dimpotrivă, cu necredinţa, cu indiferenţa sau chiar cu impietatea. Dar despre Dostoievki ştie toată lumea că era un credincios, ba chiar ortodox-ist, cum tendenţios se spune acum. Probabil că din această cauză, cum nimeni – sau mai nimeni – nu cutează să-i nege inteligenţa, se preferă părerea că era un apucat, un tip anormal, iraţional, un specimen patologic de “suflet slav”* ş. c. l. Dar Caragiale nici epileptic nu era, nici impenitent jucător la ruletă, nici slavofil; nimic din toate acestea. Însă ca tip de inteligenţă radicală şi ca aprehendare abisală a realului, aceştia doi (desigur şi alţii, dar nu-mi vine în minte nici un alt nume), ca artişti, dacă-i citim cu atenţie şi fără prevenire, constituie un binom perfect verificabil. Nu e de prisos a spune că această abisalitate nu înseamnă ameţeală, ci extremă luciditate.

Citesc în editorialul României literare (din 9-15 aprilie 1997) aceste două rînduri şi jumătate: “Am întîlnit necredincioşi şcoliţi şi inteligenţi, capabili să aprecieze cultura. Am întîlnit barbari plini de credinţă, pioşi, cu frica lui Dumnezeu”. Necredincioşi şcoliţi şi inteligenţi, nu doar capabili “să aprecieze” cultura, dar s-o şi facă, am întîlnit şi eu, chiar foarte mulţi. Barbari pioşi şi cu frica lui Dumnezeu n-am întîlnit însă şi nici nu cred că există. Civilizaţia începe cu pietatea. Un om pios poate eventual să nu fie “post-modern”, dar barbar în nici un caz. Prin “barbari” să fi vrut autorul să zică: ţărani? Greu de crezut. Oricum, ţăranii sînt “rustici”, în trecutul mai îndepărtat erau chiar analfabeţi, dar barbari nicidecum. Şi nici inculţi, chiar dacă cultura lor nu era una “academică”. În tot cazul, ce m-a izbit în acele două fraze e alternativa: cei inteligenţi şi şcoliţi sînt necredincioşi; pioşi şi cu frica lui Dumnezeu sînt cei neşcoliţi, cu o inteligenţă mai rudimentară...

Eu am întîlnit oameni foarte inteligenţi şi foarte şcoliţi care erau (sînt) credincioşi şi practicanţi. (Am întîlnit şi imbecili şcoliţi, dintre care unii credincioşi, alţii nu.) De altminteri, nu contează pe cine am întîlnit eu. Fapt este că lista oamenilor iluştri – savanţi, artişti, scriitori, oameni de stat – credincioşi e destul de mare şi de cunoscută, fie şi incomplet. Evident, nu-mi imaginez nici o clipă că autorul celor două fraze o ignoră. Ce mă frapează şi-mi pare destul de simptomatic este faptul că autorului i-au venit spontan sub condei cele două fraze ca o alternativă, excluzînd, cel puţin aparent, alte eventualităţi. Este aproape unanimă ideea că nu merg împreună credinţa şi frica lui Dumnezeu cu inteligenţa lucidă şi cultura. Deşi, de un secol şi jumătate, Flaubert, “liber cugetător” el însuşi, denunţase ca stupidă aşa-zisa “liberă cugetare” prin personajul farmacistului Homais, ea este “în vigoare”, sub înfăţişări mai elegante. Ateismul agresiv a rămas al barbarilor (comuniştii de pretutindeni, jacobinii francezi din linia Combes, Viviani şi ejusdem farinae), dar intelectualii subţiri şi cultivaţi (subliniez că aceste ultime trei cuvinte, plus conjuncţia, nu au nici cea mai firavă intenţie ironică) sînt agnostici, indiferenţi sau chiar înţelegători: nu putem reproşa unui Eugen Lovinescu neputinţa lui de “a crede”, în faţa labilităţii universale; nu-i putem reproşa nici unui Jean-François Revel că e un mécréant (cum se declară el însuşi), nici lui Maiorescu, nici lui Jules Renard; altora – bunăoară unui Paul Zarifopol, necredincios, nedus la biserică, dar mergînd foarte departe cu înţelegerea fenomenului religios – le-a lipsit puţin ca să ajungă pînă la capăt. Nu avem cum sonda conştiinţele pentru a descoperi latenţele religioase ce se ignoră. Aşa cum unora le lipseşte simţul sublimului sau al comicului, altora le lipseşte simţul divinului. E poate o infirmitate, sau poate, dimpotrivă, o forţă? Eu cred că simţul divinului e o forţă, aşa cum ştiu din experienţă proprie şi că simţul comicului – adică darul rîsului – e tot o forţă (cînd nu e prostesc sau dement).

Există – am cunoscut sau aflat – cazuri de credincioşi care în viaţa curentă (şi mai ales în momente cruciale) se comportă hotărît şi exemplar creştineşte. Putem oare să-i repudiem pe aceşti “domni Jourdain” ai credinţei, de fapt creştini care se ignoră, virtualmente poate chiar sfinţi?

Sigur, nu putem sonda, cum spuneam, conştiinţele, mai ales ale celor dispăruţi care nu au lăsat confesiuni exhaustive, luîndu-şi cu ei tainele; nu putem şti cîte şi care anume dintre marile spirite ale ultimelor trei secole erau mai permeabile la suflul divinului decît voiau să pară, cîte şi care anume şi-au ascuns virtuţile, făcînd paradă de contrariu. Foarte multe paradoxuri blasfemiatorii, maxime impioase sau profanatoare, nu sînt decît bucăţi de “brio” cu efect mai mult amuzant decît convingător (Cioran nu-i decît cel mai recent dintr-o serie ilustră). Aceste rodomontade au primit nu o dată replici pe măsură, de la autori nu mai puţin caustici sau hazoşi, de la un Montaigne la un La Bruyère, care au repus liniştiţi lucrurile la locul lor (ultimul într-un întreg capitol din Caractere, intitulat Des esprits forts).

Unul dintre cei mai “tari” printre aceşti esprits forts, dar pe invers, a fost I. L. Caragiale. Nu şi-a făcut stindard din asta, nu era treaba lui. Avea alte treburi, cele pe care le ştim, cele care alcătuiesc o mare operă, una de comic monumental. De la Aristofan pînă la el, sînt foarte puţini care au avut această putere: se numără pe mai puţin decît degetele celor două mîini. Dumnezeu i-a dat harul rîsului, dar nu, cum cred unii comentatori aşa-zişi “moderni”, un rîs vindicativ şi nihilist, nu un rîs rău dispus, nu unul care vrea să evacueze societatea de personajele ei rizibile. Un rîs care nu vrea să elimine ceea ce îl provoacă, nu vrea dispariţia acestei lumi, ci vrea să o păstreze perpetuu, pentru buna noastră dispoziţie. Caragiale nu-şi detestă personajele. Atîta numai: le dilată caracterul rizibil pînă la extrem. Nu pentru a reforma moravurile. Nu pentru “a ne scăpa” de Caţavenci, Farfurizi, Brînzoveneşti e tutti quanti. Nu. Ci ca să ne facă mai inteligenţi.

Aşadar, avînd această treabă, pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu prin harul rîsului, nu s-a ocupat decît sporadic de altele. Dar s-a ocupat, cînd a fost nevoie.

Aşa, de pildă, a fost nevoie de a denunţa impietatea, această agresiune nu împotriva lui Dumnezeu, ci împotriva civilizaţiei, pe care Dumnezeu o doreşte, dar o doreşte făurită şi păstrată de oameni. Atunci a scris pentru a înfiera profanarea locului unde fusese pristolul Bisericii Sărindar şi urma să se ridice un monument al lui Matei Basarab. A scris pentru a înfiera impietatea săvîrşită prosteşte prin dărmarea Bisericii Vărzaru din Tîrgovişte. A mai scris lucruri de bun-simţ, mai potrivit zis de bună simţire şi de cuviinţă, cu privire la dezmăţul lumii, la zgomotul barbarizant al modernităţii, la împuţinarea simţului civic.

Dar a fost mai cu seamă nevoie de a ridiculiza cea mai infatuată, mai incultă şi mai stupidă formă de impietate şi agresiune, anume ceva ce se bucură de stimă prin uzurparea unui drept transformat în impostură, sub pretext de libertate a conştiinţei, drept incontestabil al omenirii civilizate: libera cugetare. Liber-cugetătorul, adică acela care îşi face din ignoranţă un privilegiu, o supremaţie şi o imunitate. Filozoful sceptic sau agnostic, omul de ştiinţă obiectiv şi impavid, aceştia sînt cugetători, nu liber-cugetători. Dumnezeu nu are nevoie de filozofi pioşi, nici de savanţi pioşi. Eu cred că Dumnezeu e de acord cu o maximă a lui Hegel: Die Philosophie soll sich hütten erbaulich sein zu wollen (“Filozofia să se ferească de a voi să fie edifiantă”). Rolul filozofiei şi al ştiinţei nu este de a se substitui teologiei, dogmaticii ori misticii. E de a-şi proba disciplina coherent şi raţional. Mulţi savanţi erau credincioşi şi practicanţi, dar nu au amestecat borcanele. Pe cînd liber-cugetătorul e o făptură vandalică, barbară, arogîndu-şi ilicit o competenţă total absentă, cu o impertinenţă pe măsura trufiei sale (“Prostul pînă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”).

Textul lui Caragiale Noi şi Biserica este unul dintre cele fundamentale pentru exacta înţelegere a întregii sale viziuni asupra societăţii. Acest text face parte din ceea ce numim “opere minore” ale unui mare autor. Opera capitală a lui Caragiale, opera geniului său comic, a naturii abisale a acestei creaţii de comic monumental, trebuie percepută, pentru a nu fi luată drept altceva decît este, prin avertismentul din Noi şi Biserica. Altfel riscăm să o plasăm într-o filiaţie cu totul improprie: existenţialism, nihilism, ateism sau mai ştiu eu ce, cum s-a încercat nu de puţine ori, din pofta de aşa-zisă “modernitate”.

Caragiale era, într-adevăr, un cinic. Dar invit la o atentă şi nepripită meditaţie asupra înţelesului radical şi real al acestui termen.

Alexandru PALEOLOGU

* Flaubert a murit în acelaşi an cu Dostoievski, 1881, cu un an mai tînăr (59 de ani), deci prea devreme ca să fi apucat să treacă şi “sufletul slav” în Dicţionarul ideilor primite...

I. L. CARAGIALE

[NOI ŞI BISERICA]*

Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică.

Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor.

Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători.

Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liber-cugetători!

Dar să nu exagerăm!

Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar s-asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.

De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi, spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam prea tare.

O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.

Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.

Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.

Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aici, în fuga condeiului, câteva observaţiuni, pe cari le fac demult.

Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a surda, nemaiaflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe multe dumineci – ce se-ntâmplă în altă parte?

Ia să vedem.

Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminecă dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi-strămoşi.

Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!

Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grijă; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor, şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.

Sunt între ei bravii şi cuminţii germani, francezii cei subţiri la minte şi nobilii italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei, şi îndrăzneţii unguri, şi neînduplecaţii evrei.

Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş.

Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea Atotiitorului.

Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.

Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?

Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme, nu tocmai depărtată, când părinţii voştri, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?

Părinţii voştri!

Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi noi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul.

Ei au crezut şi s-au închinat, şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.

Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.

Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închine-se Asia – bătrână înţeleaptă, şi nobila şi ingenioasa ei fiică, Europa! Închine-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închine-se iscusita Americă!

Noi – nu ne închinăm.

Închine-se nerozii!

Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!

Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!

Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen.

Noi suntem oameni moderni.

Măture-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oteluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!

Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.

E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:

– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

– Nu, părinte, i-am raspuns; nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?

Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul?

Dumnezeu ştie!

Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească.

Din aceste şcoli naţionale ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată.

Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului:

“Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!

Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine!

Eşti fiară, fii fiară!

Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu”.

(Apărut în Universul din 7 ianuarie 1900,

în seria “Notiţe critice”, semnat: Caragiale)

* Titlu editorial (cf. I. L. Caragiale, Opere, ed. Zarifopol-Cioculescu, vol. IV: Notiţe critice şi versuri, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1938, pp. 1-5).

CUM GLUMESC ERETICII

2012-01-28T03:22:00.006+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Iadul (ce-a fost)

La examenul final de la Facultatea de Chimie a Universităţii Maynouth (Irlanda) studenţilor li s-a pus o întrebare suplimentară, la care un student a dat un răspuns atît de neaţteptat încît profesorul l-a popularizat pe internet, notîndu-l cu calificativul maxim. Întrebarea a fost următoarea: „Oare Iadul este exoterm (adică degajă căldură) sau este endoterm (adică absoarbe căldura)?”.

Cum era de aşteptat, cei mai mulţi şi-au fundamentat răspunsul pe Legea lui Boyle, conform căreia gazele se răcesc la dilataţie şi se încălzesc la compresie. Singurul răspuns notat cu „excepţional” a fost însă cel de mai jos:

Mai întîi trebuie să examinăm dacă masa Iadului se schimbă sau nu în timp. Pentru aceasta, trebuie să ştim numărul sufletelor care se mută în Iad şi al celor care ar pleca din Iad. Consider cert faptul că cine ajunge în Iad nu mai poate pleca de acolo niciodată. Pentru a stabili numărul celor care ajung în Iad, trebuie avut în vedere că există mai multe religii, fiecare susţinînd că cei care nu sînt adepţii ei ajung în Iad. Rezultă de aici că toţi oamenii ajung în Iad, iar creşterea continuă a populaţiei lumii ne duce la concluzia că numărul sufletelor care ajung în Iad creşte exponenţial.

În consecinţă, trebuie să examinăm volumul Iadului. Conform Legii lui Boyle, pentru ca temperatura şi presiunea din Iad să rămînă constante, volumul Iadului trebuie să crească proporţional cu numărul celor ajunşi în Iad. Există două posibilităţi:

1. Dacă Iadul se dilată într-un ritm mai redus decît cel in care sosesc sufletele, atunci temperatura şi presiunea cresc pînă la un nivel care provoacă explozia Iadului.

2. Dacă Iadul se dilată într-un ritm mai mare decît cel în care sosesc sufletele, atunci temperatura şi presiunea scad pînă la un nivel în care Iadul îngheaţă complet.

Care este soluţia corectă?

Luînd în consideraţie prognoza colegei mele de an, Sandra, conform căreia, citez, „mai degrabă îngheaţă Iadul decît să mă culc cu tine", nu poate fi valabilă decît a doua posibilitate, de vreme ce, nu mai departe decît aseară, Sandra s-a culcat totuşi cu mine. În consecinţă, convingerea mea este că Iadul este endoterm şi, mai mult decît atît, deja a şi îngheţat, deci nu mai poate primi alte suflete, deoarece focul a dispărut întru totul de acolo. Rezultă şi faptul că nu mai putem ajunge decît în Rai, ceea ce pe de o parte dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, iar pe de altă parte explică şi de ce aseară Sandra striga încontinuu: „Dumnezeule! Dumnezeule!”.

Iadul (ce-a ajuns)

În căutarea omeniei (pierdute?):

SĂ FIM OAMENI !

Numele meu este Nedelca Alin, am vârsta de 36 ani şi sunt din Baia Mare, jud. Maramureş.

Dumnezeu mi-a binecuvântat familia cu doi băieţi. Răzvan, fiul cel mare, de 13 ani, şi Cătălin, mezinul familiei, de 9 ani. Ei sunt lumina şi sufletul familiei mele. Doar un părinte ştie ce vreau eu să spun, doar un părinte care îşi iubeşte îngerii daţi de Dumnezeu.

Uneori, stau şi mă gândesc, de ce trebuie ca lumea să sufere? În aceste momente în care aştern aceste cuvinte, mă gândesc dacă va citi… oare voi reuşi să sensibilizez pe cineva? Voi avea puterea şi tăria să trec peste această nenorocire care mi-a lovit familia? Mă aplec în faţa voastră şi vă rog să-i acordaţi o şansă fiului meu Răzvan.

În 2009, la spitalul INTERSERVISAN din Cluj-Napoca, au început problemele noastre, când, in urma unor analize, ni s-a comunicat că fiul meu avea acumulare de mucus în ureche, care urma să fie aspirată şi tratată. În urma acestei intervenţii , fiul meu a început să acuze dureri groaznice de cap. Am hotărât să-i fac un RMN la Cluj-Napoca, deoarece în Baia Mare nu exista aparatura necesară.

Timpul s-a oprit în loc pentru câteva secunde şi am crezut că totul s-a sfârşit când medicul mi-a citit RMN-ul şi am fost anunţaţi că fiul meu avea o tumoare pe creier. Am fost îndrumaţi spre Dr. Prof. Florescu, medic neurochirurg, pentru operaţie, operaţie care s-a efectuat la sfârşitul anului 2009. Din spusele medicului, operaţia a avut succes, dându-ne certitudinea că nu vor mai apărea probleme.

Bucuria, emoţia, lacrimile ne-au copleşit pe toţi, coşmarul luase sfârşit, dar nu pentru mult timp. Azi, după 2 ani, retrăim aceleaşi momente dureroase, aceleaşi deziluzii, pentru că, în urma controlului de 2 ani, RMN-ul a confirmat că tumoarea a recidivat. Cuvintele doctorului Florescu au fost: "Trebuie reoperat".

Am început să mă informez, să mă documentez, până am dat o de mână de ajutor, am auzit de DAN SÂNTIMBREANU, un suflet de om, un om care a cunoscut durerea, dar şi un supravieţuitor în lupta cu boala. La el am găsit speranţa şi ne-a îndrumat la clinica unde a fost şi el operat, în Germania la INI HANNOVER. Am trimis şi noi analizele fiului meu la această clinică. Răspunsul sosit de la Prof. Dr. R. Fahlbusch a fost că operaţia se poate face cu succes, însă suma necesară operaţiei şi îngrijirilor se ridică la 50.000 euro, aşa cum ne-a confirmat deja clinica, şi ar trebui făcută cât mai curând.

În momentul de faţă nu am aceşti bani şi nici nu cred că am cum să fac rost de ei într-un timp aşa de scurt, iar de formularul E 112 (de la Casa Naţională de Sănătate) nu putem beneficia, deoarece operaţia se poate realiza şi în Romania, chiar dacă şansele să scape fără sechele sunt foarte mici.

Pentru cei care cred că ne pot ajuta cu donaţii oricât de mici, sau care pot da informaţia mai departe, la societăţi care au posibilitatea să mă sprijine, am afişat următoarele conturi deschise la BCR Sucursala Baia Mare, Maramureş:

- EURO: RO93RNCB0182125040580002

- LEI: RO23RNCB0182125040580001

Mai multe detalii despre acest caz puteţi citi pe pagina:

http://nedelcarazvan.wordpress.com/

Pentru informaţii suplimentare puteţi suna la 0743/622397 (Alin Nedelca)

RIDENDO CASTIGAT MORES (VII)

2012-01-24T13:12:00.004+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

- Nu vă supăraţi... Puteţi sta puţin mai la dreapta, să-l văd şi eu mai bine pe Băsescu? ...

- Sigur. Nu vreţi să vă dau binoclul meu?...

- Nu, mulţumesc, am lunetă la puşcă!

☺
Întrebare: Dacă Boc boceşte, Băsescu ce face?

☺

Întrebare: Ce spui dacă-l vezi pe Băsescu îngropat pînă la gît în ciment?

Răspuns: Mai trebuie ciment!

☺
La Al 20-lea Congres al PDL, Băsescu, gîrbovit de ani şi plictisit de povara puterii, se adresează participanţilor îmbrăcaţi în salopete portocalii:

- Drragii mei, eu… eu m-am hotărrît să rrenunţ. Prropun să fie aleasă în locul meu prrietena mea, Elena!

- Huooo! Huooo!

- Bine… Atunci prropun să mă înlocuiască la prreşedinţie prrietenul meu, Boc.

- Huooo! Huooo!

- Şmecherrilor ce sînteţi! Ştiam eu că tot pe mine mă vrreţi!!!

☺

Băsescu şi Boc într-o barcă, în largul mării înfuriate. Un val puternic răstoarnă barca.

Întrebare: Cine scapă?

Răspuns: România!

EVOLA DESPRE CODREANU

2012-01-18T10:38:00.008+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Ca un început de “consolare” pentru aceia care s-au arătat nemîngîiaţi de ştergerea unor postări anterioare, dar şi ca semnal al noii ediţii a cărţii mele, postez aici una din Anexele ei (de interes documentar). Introduse în noua ediţie, acestea cuprind două mărturii ale unor personaje diametral opuse – un tînăr fiu de rabin (David Şafran) şi un mai vîrstnic “tovarăş de drum” al fascismului italian (Julius Evola) – despre întîlnirea lor cu Codreanu, la Casa Verde (primul în ianuarie 1937, al doilea în martie 1938). Mai demult (şi fără adnotările din volum) am postat pe blog şi relatarea celeilalte întîlniri. (R. C.)

ÎNTÎLNIREA JULIUS EVOLA – CORNELIU CODREANU

În martie 1938, cu puţin înaintea arestării definitive a lui Corneliu Codreanu (17 aprilie), care în luna mai avea să fie judecat şi condamnat într-o parodie de proces, iar la sfîrşitul lui noiembrie avea să fie asasinat în detenţie, împreună cu alţi 13 camarazi, Julius Evola se deplasa la Bucureşti anume pentru a-l cunoaşte pe deja legendarul şef al Mişcării Legionare. S-au văzut la “Casa Verde” (mijlocitor fiind, poate, Mircea Eliade), iar impresia lui Evola a fost foarte puternică. Întors în Italia, autorul Revoltei împotriva lumii moderne a publicat acolo o serie de articole în care zugrăvea portretul “Căpitanului” şi relata cele discutate cu el (referinţe la această întîlnire se regăsesc pînă tîrziu în scrisul lui Evola, decedat în 1974). Editorul italian Claudio Mutti a adunat şase texte pe această temă în volumul intitulat La tragedia della Guardia di Ferro (Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1996), precedate de un studiu introductiv despre Evola şi România. Textele au apărut tot pe atunci şi în traducere românească (Florin Dumitrescu)[1], în volumul intitulat editorial Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar (Editura FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1998), scos într-un tiraj modest şi demult epuizat. Ediţia românească a inclus – în traducerea mea – şi un al şaptelea text al lui Evola privitor la întîlnirea sa cu Codreanu, scris 20 de ani mai tîrziu şi publicat iniţial în ziarul napolitan Roma din 12 decembrie 1958 (xerocopia ne-a fost pusă la dispoziţie de acelaşi Claudio Mutti). Acesta este textul[2] pe care-l reproduc şi adnotez aici (cele cîteva paranteze drepte din text îmi aparţin). (R. C.)

Coperta finală a volumului Naţionalism şi asceză... (1998)

Printre multele figuri de conducători ai mişcărilor naţionale pe care am ajuns să-i cunoaştem în cursul călătoriilor noastre prin Europa, puţine, ca să nu spun nici una, mi-au făcut o impresie atît de vie precum Corneliu Codreanu, şeful Gărzii de Fier din România. Ne amintim întîlnirea cu el, în martie 1938, la “Casa Verde”, sediul central pe care legionarii şi l-au construit cu mîinile lor la Bucureşti. Ne stăruie în minte un tînăr înalt, semeţ, cu o expresie de nobleţe, de lealitate şi de curaj, înscrisă în trăsăturile lui de pur tip daco-roman, la care se adăuga un aer contemplativ, harismatic[3]. Între noi doi s-a stabilit o spontană simpatie; într-adevăr, multe dintre ideile noastre erau convergente, mai ales în ceea ce privea exigenţa de a conferi mişcărilor de renaştere naţională nivelul de organizare pe care Codreanu îl concepuse, cu care îşi propunea să schimbe chipul României şi care era unul foarte înalt. Această mişcare complexă avea o orientare originală. Ea se apropia în mod ideal de mişcările naţionale care se afirmau pe atunci în Italia şi Germania, dar îşi păstra o fizionomie specifică.

Într-una dintre convorbirile noastre, însuşi Codreanu ne sugera această orientare proprie, utilizînd următoarea imagine: “Fiinţa umană este alcătuită din trup, din energie vitală şi din suflet [spirit]. Astfel, orice naţiune dornică de renaştere poate face să iasă în evidenţă unul sau altul dintre aceste elemente, iar restul să şi-l chivernisească pornind de aici. Acum, fascismul italian mi se pare că porneşte de la elementul trup, adică de la un element formal, întruchipînd idealul roman al Statului ca forţă formatoare. Naţional-socialismul german îşi raportează saltul pe care l-a făcut la tot ceea ce înseamnă rasă şi sînge, pornind, care va să zică, de la elementul vital. În ceea ce priveşte Garda de Fier din România, aceasta, pentru a atinge acelaşi ţel, îşi propune să pornească de la elementul spiritual, de la suflet”. În cadrul mişcării lui Codreanu, aceasta capătă un înţeles particular. Pentru Codreanu, mai mult decît de o luptă politică pentru simpla cucerire a puterii, este vorba de a crea un om nou. El era de părere că substanţa poporului român este atît de alterată încît fără o prefacere lăuntrică, de adîncime, nimic durabil nu se va putea realiza. Opera de educare trebuia să se realizeze, deocamdată, la nivelul unei minorităţi, pentru ca aceasta să poată deveni cîndva coloana vertebrală a naţiunii. Orientarea spirituală, religioasă, ca o contraparte a celei militante, se vădea deja chiar din denumirea pe care organizaţia o avusese iniţial: “Legiunea Arhanghelului Mihail”[4]. Cînd aceasta a devenit “Garda de Fier”, şi-a menţinut totuşi trăsăturile unui fel de ascetism războinic, foarte asemănător celor ale unor vechi ordine cavalereşti. Astfel, cei care aparţineau unui corp special, purtînd cu fală numele lui Moţa şi Marin (doi lideri ai Gărzii căzuţi în războiul din Spania), păzeau legămîntul celibatului: nici o ispită mondenă sau familială nu trebuia să diminueze în ei capacitatea de a se dărui cauzei în chip absolut. Trebuiau să se abţină, de asemenea, de la a frecventa barurile şi cinematografele, ca şi de la orice tentaţie spre bogăţie sau lux. Trebuiau să iubească o anumită ţinută spartană de viaţă; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămînă[5]. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli[6]. O deosebită importanţă era atribuită rugăciunii, pe care o făceau cu intensitatea unei invocaţii.

“Rugăciunea este un element hotărîtor al oricărei izbînzi”, spunea Codreanu. “Învinge cel care ştie să-şi atragă din eter, din ceruri, forţele tainice ale lumii nevăzute şi să-şi asigure sprijinul lor”. Pentru el, printre astfel de forţe se numărau sufletele strămoşilor şi ale morţilor [căzuţi recent pentru cauză]. Iar în “cuiburi” – aşa erau numite celulele organizatorice al Gărzii – orice reuniune începea şi se termina cu o rugăciune de invocare adresată celor ce, de-a lungul veacurilor, căzuseră pentru apărarea ţării şi a credinţei şi care continuau să rămînă legaţi în chip nevăzut de neamul lor. Astfel, prin deformarea adevărului, s-a răspîndit zvonul că Garda de Fier s-ar fi dedicat chiar… spiritismului, dacă nu cumva şi necromanţiei!

Ne amintim cum Codreanu ne spunea: “Scopul este să se activeze la maximum toate posibilităţile de măreţie umană care au fost semănate de Dumnezeu în sîngele şi sufletul neamului nostru. Dacă mistica are drept scop extazul, adică un contact al sufletului cu Dumnezeu printr-un salt dincolo de natura umană, mistica naţională nu e altceva decît contactul omului şi al mulţimii cu sufletul neamului prin intermediul unui salt dincolo de interesele personale şi materiale, spre lumea eternă care se suprapune istoriei”. El mai vorbea de un soi de lumină, despre o exaltată şi iluminată conştiinţă colectivă, care, iradiind de la o elită pînă la periferia organismului naţional, trebuia să fie analoagă celei a marilor experienţe religioase. O astfel de stare de spirit îl chema spre o “ecumenicitate naţională”. În acest fel, un popor în întregimea sa este transformat şi “ajunge la conştiinţa de sine, la cea a sensului şi destinului său. Aceasta este o stare care în istoria popoarelor apare doar ca o licărire, dar în ea se manifestă naţiunea eternă”. Codreanu voia să pună temei neclintit neamului său.

Se ştie despre tragedia Gărzii de Fier şi despre sfîrşitul lui Codreanu. Prin anumite influenţe obscure, s-a născut o funestă tensiune între monarhie şi Mişcarea Legionară, fără ca totuşi aceasta diin urmă să fie potrivnică ideii monarhice (Codreanu zicea: “Monarhia e întotdeauna bună [chiar dacă unii monarhi sînt răi]: nu trebuie să confundăm omul cu instituţia, trăgînd de aici concluzii greşite”). În cele din urmă, Codreanu a fost arestat şi judecat. Atunci, forţele care îi erau fidele s-au dedat la represalii de tip terorist; a intrat în acţiune o “echipă a morţii”, s-a constituit un tribunal secret, cu scopul de a-i judeca şi a-i pedepsi pe aceia care, din punctul de vedere legionar, se făceau vinovaţi de înalta trădare a intereselor naţiunii[7]. Temîndu-se de mai rău, puterea a acţionat fulgerător şi a recurs la un asasinat mascat. Un laconic comunicat guvernamental anunţa că Codreanu, împreună cu alţi capi ai Mişcării, arestaţi şi condamnaţi, fusese ucis în urma unei tentative de evadare.

Prăbuşirea României după regimul Antonescu şi al doilea război mondial şi alipirea ei violentă la blocul sovieto-comunist nu au înăbuşit întru totul mesajul lui Codreanu. Horia Sima a fost considerat drept succesorul său, iar printre exilaţii români se află şi numeroşi vechi membri ai Gărzii de Fier, pe lîngă elemente mai noi, care şi-au însuşit ideile “Căpitanului” ucis, în acelaşi spirit mistic, şi care-şi pun speranţe în eliberarea României. Mai mult decît atît, aceste elemente din exterior sînt poate cele mai bine organizate şi cele mai active împotriva comunismului şi a altor forme de subversiune mondialistă dintre toţi reprezentanţii naţiunilor căzute sub influenţa Rusiei [Uniunii Sovietice]. Amintirea şefului lor rămîne extrem de vie. Noi înşine ne amintim că, atunci cînd, la Bucureşti, eram pe punctul de a ne lua rămas-bun de la el, ne-a dat semnul distinctiv al Gărzii de Fier – un mic cerc negru cu gratii argintii[8] – formulîndu-şi salutul cu înseşi cuvintele Bisericii: “Nu vor birui!”[9].

Traducere şi note de

Răzvan Codrescu

[1] “Legionarismul ascetic (Convorbire cu liderul «Gărzii de Fier»)”, “Naţionalism şi asceză: «Garda de Fier»”, “După asasinarea lui Codreanu: tragedia legionarismului românesc”, “Furturnă peste România: o voce de dincolo de mormînt”, “Tragedia «Gărzii de Fier» din România: Codreanu” (textul cel mai lung), “Întîlnirea mea cu Codreanu” (textul cel mai cunoscut, tradus în multe limbi).

[2] Titlul din volumul citat: “Şeful «Gărzii de Fier» din România”.

[3] Iată şi alte portretizări din articolele respective: “Ne iese în întîmpinare un tînăr înalt şi suplu, îmbrăcat sport, cu un chip luminos, care din prima clipă ne inspiră tuturor o senzaţie de nobleţe, forţă şi cinste. […] E un tip caracteristic arian-roman: pare să fi venit din antichitatea ario-italică. În timp ce ochii săi cenuşii-albaştri exprimă tăria şi voinţa calculată a Conducătorilor, expresia sa conţine în ansamblu o anumită nuanţă de idealism, de interiorizare, de forţă, de omenie” (Naţionalism şi asceză…, ed. cit., p. 42); “Un tînăr înalt şi suplu ne întîmpină extrem de cordial. În expresia sa plină de cinste şi nobleţe, şi mai ales în ochii săi cenuşii-albaştri, hotărîrea se amestecă în chip straniu cu visarea” (ibidem, p. 65); “… ne vine în întîmpinare un tînăr înalt, suplu, cu o înfăţişare aleasă plină de nobleţe şi sinceritate: ochii cenuşii-albaştri, fruntea înaltă, autentic tip arian-roman; trăsăturile virile ale feţei au în plus ceva contemplativ şi mistic” (ibidem, p. 75); “Îmi amintesc de Corneliu Codreanu […] ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere şi mai nobile. […] Dar Corneliu Codreanu frapa şi prin fizicul său. Înalt, bine proporţionat, el reflecta tipul rasial «ario-roman» […]. Fizionomia şi modul său de a vorbi îl absolvă de cea mai mică bănuială de duplicitate, nesinceritate, perfidie sau trădare” (ibidem, p. 101).

[4] Legiunea Arhanghelul Mihail a fost numele generic al mişcării, niciodată abolit. “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu”, “Garda de Fier”, “Totul pentru Ţară” au fost, pe rînd, denumiri oficiale ale partidului politic menit să reprezinte Legiunea în înfruntările electorale. Astfel, la 21 februarie 1938, nu Legiunea s-a dizolvat prin celebra circulară, ci expresia ei politică de atunci – Partidul “Totul pentru Ţară”.

[5] În alte dăţi, Evola vorbeşte de trei zile de “post negru” pe săptămînă (cf. Naţionalism şi asceză…, ed. cit., pp. 46 şi 51). Cert este că se postea; dacă erau două sau trei zile pe săptămînă, şi dacă era de regulă post obişnuit sau chiar post negru, e greu de stabilit. Ţinînd seama şi de alte surse, Codreanu ar fi postit el însuşi trei zile săptămînal (luni, miercuri, vineri), dar celorlalţi le-ar fi impus numai două (miercuri, vineri). Post negru s-ar fi ţinut numai în zile speciale (fie după rînduiala bisericească, fie după anumite uzanţe interne ale Legiunii). Lui Evola i s-a dat apă şi dulceaţă, şi se pare că ar fi fost îmbiat şi cu fasole…

[6] Afirmaţia trebuie luată nuanţat. Codreanu postea şi ducea o viaţă modestă, dar era totuşi om însurat, iar la Casa Verde locuia cu soţia (Elena Codreanu, născută Ilinoiu), pe care, de altfel, i-a prezentat-o sumar şi lui Evola (cf., de pildă, op. cit., p. 65).

[7] Nu ştiu de unde a scos Evola aceste ultime informaţii (“represalii de tip terorist”, “echipă a morţii”, “tribunal secret”), care nu se verifică pentru răstimpul respectiv.

[8] În alt loc (op. cit., p. 105), Evola îşi aminteşte: “L-am întrebat ce însemna acel desen; Codreanu se mărgini să-mi spună pe ton glumeţ: «Or fi poate gratiile temniţei»… Însă gluma conţinea o tristă presimţire” (Codreanu avea să fie arestat după cîteva săptămîni şi asasinat după cîteva luni, în stare de detenţie).

[9] În original: Non prevarranno!

CU „CĂCIULA” DINAINTE…

2012-01-17T10:38:00.004+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

E o vorbă că „românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur”. Numai din cînd în cînd şi nu întotdeauna la vreme. Dar mai e şi vorba aceea cu „mai bine mai tîrziu decît niciodată”…

Cumpănind lucrurile mai atent, am luat hotărîrea – în faţa „căciulii” mele – să renunţ, în noua ediţie a cărţii intitulate În căutarea Legiunii pierdute, la lungul şi oţiosul capitol despre „tentativele de dreapta în România postcomunistă”. Acum vreo 12 ani, pe cînd l-am publicat pentru prima oară, răspundea altui context şi altor nevoi (şi n-am nimic de retractat din ce am scris atunci). Acum, fie şi numai prin scurgerea timpului, accentele cad altfel.

Renunţînd la el în economia volumului, se înţelege că am scos şi de pe blog părţile pe care apucasem să le postez. Nu mă simt dator nimănui cu vreo explicaţie în acest sens, ci doar aduc faptul la cunoştinţă. Nu-i numai atît, dar este şi un exerciţiu de smerenie.

Oricum, în carte rămîn destule referiri, directe sau doar tangenţiale, la nu puţinele „frămîntări” ale dreptei româneşti postcomuniste şi la eventualele ei perspective, dar miza discursului este pînă la urmă alta: o mai corectă cunoaştere, înţelegere şi asumare a trecutului, cu bunele şi cu relele lui. Din orice „lecţie” a istoriei este de învăţat, dar nimic din trecut nu se reiterează ca atare. Problema unei drepte actuale (legionare sau nelegionare) trebuie să rămînă o altă discuţie (şi cred că am încercat s-o port, în mare, în Cartea îndreptărilor). O discuţie pe care probabil că voi mai avea prilejul s-o port, punctual, dar în alte contexte.

Fie ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi – şi în privinţa trecutului, şi în privinţa prezentului. Eventualul beneficiar adevărat s-ar cădea să fie viitorul.

Răzvan CODRESCU

CU STÎNGUL ÎN DREAPTA

2012-01-16T01:04:00.007+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Catedrala din Orăştie, cititorie a Părintelui Moţa

Textul de mai jos (în care parantezele drepte îmi aparţin), referitor la cele petrecute la Orăştie în ziua de 13 ianuarie 2012, redactat “la cald” de un jurnalist care preferă, în condiţiile date, să-şi păstreze anonimatul, n-a putut apărea în presa locală, căreia îi fusese iniţial destinat.

Desigur, (pro)legionarii greşesc reducînd jertfa pentru Hristos a lui Moţa la o simplă afacere de partid şi punînd steagul lor verde la paritate cu crucea. Dar aceasta este o altă discuţie.

Dacă ar fi fost vorba de comemorarea vreunui comunist ilegalist, sau a vreunui luptător în Spania de partea comuniştilor, atunci jandarmii, poliţiştii şi politrucii noştri mediatici n-ar fi avut nici o treabă. Cu stînga, fie ea cît de extremistă, democraţia nu-şi face probleme. Cînd e însă vorba de dreapta, să avem pardon! Tot păsatul se umflă în democraţie şi vocaţia de torţionar se retrezeşte, ca un atavism, în fiecare Pristanda, devenind “misie” şi “datorie”! (R. C.)

Tabloul lui Ionel Moţa sub troiţă

Jandarmii şi poliţiştii au fost prezenţi la comemorarea lui Ionel Moţa la Orăştie. Rolul poliţiştilor a fost de a-i împrăştia pe cei ce-l comemorau pe martir.

13 ianuarie este ziua de pomenire a martirilor Ionel Moţa şi Vasile Marin, care, la această dată, în 1937, au primit martiriul pe cîmpul de luptă de la Majadahonda (lîngă Madrid – Spania).

Ionel Moţa s-a născut în Orăştie, fiind fiul protopopului de Orăştie Ioan Moţa. Fostul deţinut politic Ilie Tudor [tatăl rapsodului Tudor Gheorghe] a propus locuitorilor acestui oraş să ridice un monument în amintirea martirului. O troiţă în amintirea lui Ionel Moţa a fost ridicată în anul 2004, dar fostul primar Iosif Beniamin Blaga (actual deputat PDL) a dat ordin să dispară numele lui Ionel Moţa de pe troiţă.

În amintirea martirului orăştian, s-au depus coroane de flori, un tablou cu chipul său şi o candelă, iar un tînăr student îmbrăcat în costum popular a asigurat garda lîngă troiţă, păzind portretul lui Ionel Moţa.

Lîngă troiţă a fost pus şi steagul legionar, ceea ce a atras atenţia unităţilor de intervenţie ale oraşului. Astfel, au apărut, în foarte scurt timp, şeful poliţiei comunitare locale, Cernica Costel, şeful detaşamentului jandarmeriei din Orăştie, Cristache Laurenţiu, si adjunctul Poliţiei Municipale, Uriţescu Aurel, însoţiţi de subalterni, reuşind, după aproximativ 40 minute, “să restabilească ordinea” [?!].

Seara, în catedrala protopopească din Orăştie, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, ctitorită [în 1936] de tatăl lui Ionel Moţa, a avut loc slujba parastasului, în care au fost pomeniţi Ionel Moţa, Vasile Marin, Corneliu Codreanu şi eroii neamului. După parastas, au luat cuvîntul ieroschimonahul Nectarie Apostol şi profesorul Mircea Ionică [ar fi fost interesant să ni se spună şi cam ce au cuvîntat].

Parastasul din Catedrală

Pentru povestea troiţei:

http://www.napocanews.ro/2010/01/martirii-anticomunisti-statul-spaniol-le-a-ridicat-un-monument-de-proportii-primaria-din-orastie-le-a-profanat-troita.html

Coşmarul lui Pristanda

CÎNTEC DE 15 IANUARIE

2012-01-15T00:06:00.005+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Eminescu văzut de Liviu Gherman

Bădia Mihai a uitat să mai moară

şi calea a luat-o, prin codri, spre cer,

cu dorul arcuş şi cu visul vioară,

să-şi cînte iubirea de ţară stingher.

Zic fagii, privindu-l miraţi pe coline:

„Ce mare-i Bădia şi neamul – ce mic!”.

Dar brazii, ce văd mai de sus şi mai bine:

„Bădia e neamul!” – se pleacă şi zic.

Arcuş şi vioară ce sînt decît cruce?

Şi-a ei nebunie sînt visul şi dorul,

iar cel care viu în spinare le duce

ne este întîi şi pe veci rostitorul.

Şi piară tot neamul lovit de urgie,

şi piară şi gura-ncleştată de rai,

de tot şi de toate va da mărturie,

la ceasul dreptăţii, Bădia Mihai!

Răzvan CODRESCU

Semnătura lui Eminescu

Mai puteţi citi în arhivele acestui blog:

Recitindu-l astăzi pe Eminescu
Noua singurătate a lui Eminescu
Eminescu şi creştinismul
De ce Eminescu?
În jurul lui Eminescu
Eminescu n-a murit
O carte despre Eminescu
Eminescu: 160 de ani de la naştere
Virgil Cândea despre Eminescu
N. Steinhardt despre Eminescu
Eminescu şi Slavici: lecţia tradiţiei

UN DOCUMENT ASUPRA CĂRUIA E DE MEDITAT

2012-01-14T00:03:00.000+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Traducerea acestui document german din 1940 a fost postată pe blogul d-lui George Damian, Bellum omnium contra omnes, la 8 ianuarie 2012. Acolo pot fi vizualizate şi toate fotocopiile paginilor documentului. Post-scriptum-ul îi apartine d-lui Damian. Am păstrat opţiunea ortografică a sursei. (R. C.)

Prima pagină a documentului

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X-lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare.

Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi, din păcate, la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX-lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni ce niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie, ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuşit prin apariţia sistemului industrial european, care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi, care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului, a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină, orientată doar spre câştig, a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealiste să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând, nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat, pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea, trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reich-ului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reich-ului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel, prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reich-ul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reich-ului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea, nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură, şi care să fie capabil de dezvoltare, asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare.

Religiozitatea moartă a Bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată, ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne, sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru, care acum leneveşte, să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.

În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reich-ului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reich-ului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reich-ul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi, cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate, prin munca saşilor transilvăneni, să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea, grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.

Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii-model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea, nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere, în mod planificat, să fie orientat către România.

Printr-o politică românească bazată pe realităţi, şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti, fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabile de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reich-ului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.

Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reich-ul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

Ultima pagină a documentului

P. S.

Aceasta este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II-lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă, din păcate, nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine, pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de Al Treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.

Dincolo de originile acestui raport şi de identitatea autorului său, este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte, acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.

Toate-s vechi şi nouă toate...

Mulţumiri d-lui George Damian pentru îngăduinţa de a prelua materialul.

RIDENDO CASTIGAT MORES (VI)

2012-01-12T16:26:00.002+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Realitatea ca banc:

Bancul ca realitate:

După o oră de discuţii, Tony Blair scoate un ceas de argint cu capac, să vadă cît este ora, iar pe capac era gravat: De la George Bush pentru Tony.

După încă o oră de discuţii, scoate şi George Bush un ceas de aur cu capac, iar pe capac era gravat: De la Tony Blair pentru George.

După altă oră de discuţii aprinse, Vladimir Putin scoate un ceas de aur cu diamante, iar pe capac era gravat: De la IC Brătianu pentru Carol I.

IULIAN CAPSALI: CAZUL EFREM

2012-01-04T12:54:00.003+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Părintele Stareţ Efrem (foto: S.-A. Vlădăreanu)

Mănăstirea Vatopedu, din Sfîntul Munte Athos, trece printr-o grea încercare, din care ne rugăm să iasă întărită: Stareţul acesteia, Părintele Efrem, a fost încarcerat preventiv. Acuzaţiile sînt cele cunoscute, şi aici lăsăm justiţia greacă să facă lumină, însă atît cît am cercetat, este departe ceea ce se declară în presă – avidă de a terfeli demnitatea unui lider creştin – de realitatea curentă. Problemele de patrimoniu în legătură cu un teren şi un lac, certificate de hrisoave şi acceptate de mai multe guverne greceşti cu componenţe diferite, s-au folosit ulterior, în mod turpid, în lupta politică internă. Chestiunea aceasta a fost, dintru început, instrumentată.

Cert este că măsura arestării preventive a unui Stareţ în zilele Crăciunului – deşi ancheta ţine de cîţiva ani, iar Părintele Efrem a plecat de mai multe ori din Sfîntul Munte fără să se gîndeasca vreodată să-şi părăsească obştea ca să se sustragă urmăririi penale – face din aceast act o silnicie, un abuz de putere fără mască, un act voit provocator. De asemenea, nu este de înţeles cum o speţă de drept civil a fost trecută în penal. Motivaţiile pămînteţti ale acestuia ţin de dorinţa autorităţilor greceşti de a abate atenţia de la problemele grave cu care se confruntă ţara, dar şi de posibile implicaţii internaţionale, dată fiind misiunea Părintelui în Rusia, unde a purtat recent Sfîntul Brîu al Maicii Domnului (una dintre cele mai preţioase relicve ale mănăstirii şi ale lumii ortodoxe în general), şocul acestei vizite fiind resimţit de tot poporul pravoslavnic. Acest fapt a făcut conducerea actuală a Rusiei să-l primească pe Părinte la cel mai înalt nivel. Evident că Părintele Stareţ, grec cipriot fiind, a cerut sprijinul economic al Rusiei pentru o Grecie în colaps economic, iar acest ajutor a fost promis de Vladimir Putin însuşi. E posibil ca acest gest să fi deranjat anumite cercuri de interese, care au determinat şi urgentat încarcerarea Stareţului Efrem, pentru că se doreşte o Grecie zdrobită, incapabilă să-şi mai hotărască propriul destin.

Prin aceste gînduri fac un gest de mărturisire: l-am cunoscut pe Părintele Stareţ Efrem şi am văzut lucrarea pe care o face în Sfînta Mănăstire Vatopedu. Toate drumurile pe care le-am făcut în Athos au trecut pe la această mănăstire, de care sînt prins cu multe legături sufleteşti. În mozaicul etnic – unic în Sfîntul Munte – pe care l-a alcătuit Stareţul de la Vatopedu, românii au un rol major, fiind probabil al doilea neam ca prezenţă în mănăstire – au fost mereu peste 10 monahi români în obştea de aproximativ 120 de vieţuitori. Doi dintre ei mi-au fost prieteni înainte de a pleca în oastea vatopedină, pe alţii i-am îndrăgit pe parcurs, la faţa locului, prin vizitele din fiecare an pe care le fac, astfel că gîndul îmi este călăuzit adeseori de dragostea ce le-o port. Şi ştiu – iar aceasta mă întăreşte – că primesc putere de la rugăciunile lor. Sînt legat şi de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Pantanassa – ale cărei puteri harice mi-au fost arătate înainte de a pune piciorul în Athos, chiar la Bucureşti, atunci cînd Părintele Stareţ, escortat de cîţiva monahi, a adus spre închinare o copie pictată în atelierele mănăstirii şi donată obştii de la paraclisul Universităţii Bucureşti – Biserica Rusă.

Vatopedu: arestarea Părintelui Stareţ Efrem

Despre Părintele Stareţ Efrem am crezut iniţial că este doar un mare teolog şi un excepţional organizator. Dumnezeu a vrut să-mi risipească într-un mod neaşteptat neputinţa de a vedea în el sfinţenia: eram în curte, după masă, şi Părintele m-a chemat, dîndu-mi un sfat duhovnicesc ce ţine de o intimitate sufletească pe care nimeni nu ar fi avut cum să o ştie, în afară de Dumnezeu. Apoi dovezi ale vederii sale duhovniceşti s-au înmulţit, făcîndu-mă să mă căiesc de neputinţele mele. Nu ar fi putut să facă din Vatopedu cea mai importantă mănăstire a Ortodoxiei la această dată, cu o forţă de iradiere nemaiîntîlnită în ultimele decenii, dacă ar fi lipsit tăria şi prisosul harului.

Cine nu a cunoscut slujbele vatopedine, mai ales la hram sau la marile praznice, a pierdut ceva din străvederea spectacolului ceresc, de Slavă a Sfintei Treimi. În biserica mare se simte păstrată puterea imperială a Bizanţului (aşa cum se simte de la intrarea în mănăstire, de altfel), unde fastul are rolul de ghidaj în dezvăluirea Lumii Cereşti: psalţii reputaţi în spaţiul ortodox, straiele, gestul ritual, pictura de mai multe epoci şi şcoli, printre care şi a lui Panselinos, pavimentul şi mozaicurile rămase de peste 1000 de ani, sutele de candele şi lumânări aprinse, tămâia fabricată în mănăstire, toată această compoziţie mistică te face să preguşti din bunătăţile Raiului. Sînt zile în care, după Utrenie, monahii împreună cu pelerinii roiesc înspre paraclisele din cetatea mănăstirii – in jur de 10, majoritatea active – unde se ţine slujba Sfintei Liturghii, ce se propagă precum lumina în Sfintele Paşti. Pravila zilnică a monahilor este rînduită de Stareţ, şi o vedem care este, dată fiind marea sa dragoste pentru Sfîntul Grigorie Palama: chiar ieşiţi din chilii, monahii trec pe lîngă tine repetînd, ca într-un zumzet permanent, rugăciunea inimii. Zilnic, zeci, uneori sute de pelerini sînt nu numai ospătaţi duhovniceşte, dar şi trupeşte, cazaţi şi hrăniţi cu acea dragoste covîrşitoare faţă de cei invitaţi să le stea în mănăstire, cu acea filoxenie neostentativă, firească, de care beneficiază atît ortodocşii, cît şi heterodocşii veniţi cu inimă bună.

Este o mănăstire care a înflorit de la an la an, vizibil şi spectaculos, din 1990, de cînd a fost preluată, în ruine, de un „desant” monahicesc ce-l avea ca duhovnic pe Părintele Iosif Vatopedinul. Mica obşte îl punea ca prim Stareţ, după o lungă perioadă de decădere din pricina modului idioritmic (individual) de vieţuire, pe Părintele Efrem, care a început o reconstrucţie nu numai a mănăstirii, dar şi a ideii de obşte mănăstirească. Acum lavra este în plină eflorescenţă şi poartă pecetea duhovnicească a Stareţului ei.

Aici stă, de fapt, cheia „cazului Efrem”, în afara aspectelor lumeşti: mănăstirea aflată sub ascultarea sa a irumpt în lume, amprentînd-o cu puterea dată de Sfînta Cruce în numele Sfintei Treimi şi sub ocrotirea Maicii Domnului. Această lucrare cu perspectivă eshatologică nu putea să nu întărîte pe diavol, care îşi vedea puterile slăbite şi, implicit, ameninţată dominaţia. Cum să lase el asemenea lucrare să hrăneasca o lume în care desacralizarea este normă, iar Adevărul este eliminat din viaţa cetăţii, făcînd din oameni nişste indivizi gregari, obedienţi faţă de ideologii şi utopii în care Hristos este principalul obstacol? A început, aşadar, să acţioneze prin cozile de topor, aruncînd în spatele unui om cu viaţă sfîntă cele mai insidioase defăimări, doar-doar o să se prindă ceva în erodata conştiinţă publică grecească (şi nu numai). Prin lapidarea morală şi publică a Părintelui se doreşte slăbirea încrederii oamenilor în Ortodoxie, iar asta prinde mai ales la o majoritate care vede în mănăstiri un fenomen turistic mai degrabă decît o realitate de credinţă vie. S-a lovit, deci, în punctul tare al Sfîntului Munte, în încercarea evidentă de a săpa la izbînda în lume a acestei mănăstiri din ultimii ani şi la sensul ei proniator. Probabil că nu se vor opri aici, iar demantelarea monahismului athonit se va încerca să fie continuată fără scrupule, aşa cum a fost pornită.

Scriind aceste rînduri, mă gîndeam, la răstimpuri, ce merit am eu, un nevrednic oarecare, să dau mărturie pentru un om pe care îl văd precum un leu duhovnicesc, care îşi păstrează măreţia chiar dacă diavolul se chinuie să-l ţină între zăbrele? Am făcut-o la îndemnul unui bun prieten şi pentru că sînt momente în care este o necuviinţă să taci. Căci dacă noi, spune Domnul Hristos, cei care ştim, „vom tăcea, atunci pietrele vor striga” (Luca 19, 40)

Aceasta îmi dă putere să strig: Vai ţie, Grecie, care îţi prigoneşti sfinţii în vreme de libertate! Pentru că, din această lovitură dată unui om al lui Dumnezeu, Părintele Efrem şi obştea sa vor ieşi încununaţi de Slava Domnului – aşa cum au ieşit toţi mărturisitorii, de la Sfîntul Ştefan pînă astăzi. În schimb, prigonitorii vor avea parte numai de necinstire. Ştim că Părintele Stareţ se roagă pentru persecutorii săi, care nu vor să ştie ce înseamnă cuvintele: “Mai bine era să nu se fi născut...”

Dumnezeu să se milostivească şi să dea bine prisositor peste răutatea noastră.

Iulian CAPSALI

Mănăstirea care-şi aşteaptă Stareţul înapoi

UPDATE: 09.01.2012

În această dimineaţă, a fost depusă la sediul Ambasadei Greciei în România o scrisoare de protest, semnată de peste două sute de preoţi şi laici ortodocşi români şi adresată concomitent preşedintelui Greciei, prim-ministrului elen şi procurorului general al Curţii Supreme de Justiţie:

„Noi, credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române, am aflat cu uimire şi îngrijorare despre întemniţarea egumenului Sfintei Mănăstiri Vatoped din Sfântul Munte, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Efrem. Cei mai mulţi dintre noi l-am cunoscut pe Părintele Efrem şi mărturia noastră despre personalitatea şi activitatea sfinţiei sale contrastează radical cu o astfel de măsură.

Nu este în puterea noastră a contesta jurisdicţia organelor justiţiei elene. Credem că se va lua o hotărâre dreaptă şi imparţială în problema privind proprietăţile Mănăstirii Vatoped.
Suntem nedumeriţi de aplicarea detenţiei înainte de judecarea cazului pe fond a unui monah care nu constituie o ameninţare pentru societate şi care şi-a exprimat în mod repetat bunăvoinţa de a colabora în ceea ce priveşte cercetarea judiciară. De asemenea, ne surprinde şi ne întristează timpul când s-a decis arestul preventiv: în ajunul preaslăvitei sărbători a creştinătăţii, Naşterea Domnului Iisus Hristos.

Ca români ne amintim cu durere de cel puţin două evenimente cutremurătoare din istoria noastră, care au avut loc în zile de praznic bisericesc:

1. decapitarea celor şase martiri-sfinţi ai Neamului nostru, Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii şi cu ginerele său, Ianache, în ziua de 15 august 1514, praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Constantinopol, din porunca Sultanului;

2. arestarea a sute de preoţi (ordinul ministrului Afacerilor Interne 410/1952), reţinuţi, anchetaţi şi trimişi în lagărul de exterminare de la Canal, în ziua de 15 august 1952, praznicul Adormirii Maicii Domnului, în timpul regimului comunist-ateu.

Credem că prin această poziţie de solidaritate cu Preacuviosul Părinte Efrem, pe care o exprimăm şi noi, alături de nenumăratele mesaje ale ierarhilor, preoţilor şi laicilor din mărturisitoarea Eladă şi din celelalte ţări ortodoxe, veţi face tot ceea ce vă stă în putinţă pentru a restabili normalitatea judiciar-socială în cazul Părintelui Stareţ Efrem.

Am ataşat prezentei scrisori un număr de 11 file care conţin tabelul cu semnături ale persoanelor solidare cu cele exprimate mai sus”.

Sursa: Rafael Udrişte

DE LA PĂSTOREL CITIRE…

2011-12-30T01:04:00.000+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

SARMALE ÎN DOVLEAC

pentru Crăciun şi Anul Nou

Ingrediente:

500 de grame de carne de porc grasă

500 de grame de carne de vită

200 de grame de slăninuţă afumată (tăiată felii)

2 verze murate

2 linguri zdravene de untură de porc

1 cană de orez

3 cepe

2 ardei graşi

1 ou

1 lingură boia de ardei dulce (opţional, pentru gusturi ardeleneşti)

1 linguriţă de chimen măcinat

2 linguri de cimbru uscat

3 roşii

5 linguri de pastă de tomate
sare
piper

Pregătire:

Dacă folosiţi o oală de lut, şi bine ar fi să o faceţi, pregătiţi oala corespunzător. Înainte de folosire, oala se scufundă pentru o jumătate de oră în apă rece.

Umplutura:

Tăiaţi carnea de porc şi pe cea de vită în bucăţi mari şi tocaţi-o. Spălaţi orezul în cîteva ape reci. Scurgeţi-l.

Curăţaţi cepele, îndepărtaţi cotorul cu seminţe al ardeilor. Tocaţi ceapa şi ardeii mărunt.

Topiţi untura într-o cratiţă adîncă (să încapă toată umplutura).

Adăugaţi ceapa şi ardeiul tocat şi sotaţi-le pînă se înmoaie.

Adăugaţi orezul şi amestecaţi-l bine pînă devine translucid.

Adăugaţi chimenul măcinat, boiaua de ardei şi rumeniţi-le uşor cu ceapa, orezul şi ardeii.

Luaţi craţiţa de pe foc şi adăugaţi carnea tocată. Amestecaţi bine compoziţia, încorporaţi o lingură de cimbru, asezonaţi cu sare şi piper.

După ce amestecul s-a răcit, încorporaţi oul.

Construcţia:

Tocaţi o farfurie de varză din frunzele mai groase. Decojiţi şi tocaţi roşiile.

Aşezaţi un pat de varză fin tocată pe fundul dovleacului.

Adăugaţi şi cîteva feliuţe de slăninuţă.

Aşezaţi cîte o foaie de varză în palma deschisă, puneţi cîte o lingură de umplutură şi rulaţi: răsuciţi pentru a obţine nişte rulouri, pe care le închideţi la capete ulterior, introducînd capetele dinspre exterior spre interior.

“Clădiţi” sarmalele în oală, în straturi succesive, intercalate pe alocuri cu roşii tocate şi felii de slăninuţă pe margine.

După ce aţi terminat, acoperiţi sarmalele cu restul de varză tocată, roşii tocate, bucăţele de slănină şi o lingură de cimbru uscat (ideal ar fi o crenguţă).

Fierberea:

Porniţi cuptorul.

Introduceţi dovleacul la cuptor.

Fierbeţi sarmalele timp de vreo 4 ore.

Opriţi focul şi lăsaţi oala să se răcească timp de cîteva ore.

Scoateţi oala şi introduceţi-o la rece, într-o cămară sau pivniţă săpată în pămînt, şi lăsaţi-o să se odihnească pînă a doua zi.

Cele mai bune sarmale sînt cele de a doua zi (consumate la o zi după fierbere), reîncălzite.

Sarmalele se servesc fierbinţi, cu pîine sau mămăligă, smîntînă grasă şi ardei iute.

Cum s-ar defini sarmaua?

Vis înaripat al verzei ce-l avu cît a durat

somnul lung metamorfozic în butoiul de murat...

Potpuriu de porc şi vaca, simfonia tocăturii,

imn de laudă mîncării, înălţat în cerul gurii.

O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smîntînă

şi se înfăşoară-n varză ca în valuri de cadînă.

O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strînsă ligă

c-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă

Oponentă din principiu şi un straşnic adversar

pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată

ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatară principală, ţine-n spaţiu, tolerate,

perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaică-nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie,

că, de cînd e lumea, porcul n-a citit o poezie?!

Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.

Iată-n cîteva cuvinte cum s-ar defini... sarmaua !!!

2012 LA MULŢI ANI! 2012

ÎN ÎNTÎMPINAREA CENTENARULUI VASILE NETEA

2011-12-29T00:56:00.002+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND,

LA EDITURA CHRISTIANA:

Postfaţa cărţii

Sînt, iată, aproape 20 de ani de cînd împărtăşesc cu prietenul meu tîrziu Gelu Netea (astăzi septuagenar) deziluziile politice şi morale ale epocii postcomuniste. Gelu e genul care „pune la inimă”, dar care ştie să plîngă fără să dispere. Figură donquijotescă, înalt şi drept ca viaţa pe care şi-a trăit-o mai degrabă discret, cu suflet fragil şi patetic, e poate un client predilect al cauzelor pierdute, însă nu fără acea nobleţe interioară care dă măreţia tragică a umanului.

Dar ceea ce m-a impresionat la el cel mai mult, de cînd îl ştiu, este autentica şi neobosita lui reverenţă filială: rareori mi-a fost dat să văd un fiu atît de dedicat memoriei tatălui. Din acest capital inepuizabil de dragoste reverenţioasă şi de încredere referenţială s-a născut, pagină cu pagină, şi cartea de faţă. I-am fost, la rîndul meu, complice admirativ şi m-am străduit să-l fac să se simtă mereu ca acasă în spaţiul publicistic al Punctelor cardinale.

Pe regretatul istoric Vasile Netea (1912-1989) n-am avut, din păcate, şansa şi onoarea să-l cunosc în carne şi oase, ci doar din cîteva lecturi esenţiale, precum şi din evocările, solemne sau duioase, ale fiului său. Cu timpul, s-a impus în conştiinţa mea ca un personaj în multe privinţe exemplar: ca intelectual român, ca fiu al Ardealului, ca opozant al comunismului, ca soţ şi ca tată. Cărturar înainte de toate, l-a admirat pe Maniu şi a cochetat cu ţărănismul, dar nu s-a angajat prea mult în politică, nici n-a fost omul rigidităţilor ideologice ori confesionale. Ardelean ortodox de obîrşie ţărănească, s-a simţit dator românităţii mai ales pe latura ştiinţifică şi culturală, pentru care a dovedit de tînăr cea mai certă înzestrare (admirată sincer – dar uneori şi gelozită – de colegii de generaţie). Nu ştiu dacă va fi fost un „Iorga al Ardealului”, cum i s-a spus, dar cele peste 40 de cărţi pe care le-a scris (pe lîngă miile de articole risipite prin presa vremii) îl recomandă cu prisosinţă ca pe un istoric de seamă şi ca pe una dintre marile conştiinţe româneşti ale secolului XX; una dintre acele conştiinţe mărturisitoare în care generaţiile noi pot descoperi un veritabil model moral şi intelectual, trecut prin mai toate vămile de foc ale veacului. A făcut frontul, a înfruntat închisorile, a purtat cu demnitate crucea marginalizării, dar nu şi-a trădat nici o clipă vocaţia şi a murit mărturisind epopeea istorică a Ardealului românesc şi temeiurile spirituale ale dăinuirii noastre ca neam. Dumnezeu a vrut – ca şi în cazul unui N. Steinhardt sau al unui Arsenie Boca – să-l cheme la el în 1989 (s-a stins pe 6 martie), înainte de a apuca să vadă prăbuşirea comunismului, dar poate că pentru o mai mare – şi mai neumbrită – bucurie cerească.

Fie ca această carte – ce marchează centenarul naşterii lui Vasile Netea – să contribuie la mai dreapta lui pomenire şi la încredinţarea românilor de azi că pot şi trebuie să fie mai mult decît li se pare că sînt!

Răzvan CODRESCU

PR. TOMA CHIRICUŢĂ: BUCURIA CRĂCIUNULUI

2011-12-21T09:38:00.007+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Părintele Toma Chiricuţă (1887-1972) a fost unul dintre cei mai vestiţi predicatori români din prima jumătate a secolului trecut. În 2012 se vor împlini 125 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea sa. În pragul lui, găsesc potrivit să-l readuc în atenţia cititorilor blogului pe vrednicul de pomenire părinte, cu fragmente dintr-un lung cuvînt în întîmpinarea apropiatului praznic al Naşterii Domnului. Textul integral poate fi citit în volumul Pr. Toma Chiricuţă, Anul în predici, Ed. Anastasia (Col. “Omiletica”), Bucureşti, 1996, pp. 15-20 (demult epuizat şi care ar merita în 2012 o reeditare). (R. C.)

“Şi îngerul a zis: Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă

bucurie mare, care va fi pentru tot poporul…” (Luca 2, 10)

Ziua aceasta, a Naşterii Domnului, este o zi de bucurie pentru toată lumea creştinească. Toţi se bucură astăzi: şi copiii cei mici, care privesc cu ochi încă neînţelegători spre viaţă; şi copiii mai mari, în care a prins să mijească spiritul înţelegător al tainelor vieţii; şi tinerii, în care fierbe sfînta putere a vieţii; şi cei în vîrstă, ca şi cei bătrîni. Care este însă motivul sau, mai bine zis, care sunt motivele acestei bucurii obşteşti? [...]

Sînt unii care se bucură de această zi – şi aceştia sînt copiii – cu o bucurie, am putea zice, vinovată şi inconştientă. De ce se bucură copiii? Se bucură pentru că Moş Crăciun, aşa cum îi zic ei actorului principal al acestei zile, le aduce daruri multe în sacul lui tainic [...]

După bucuria copiilor, vine bucuria tinerilor. De ce se bucură tinerii în ziua Crăciunului? Tinerii se bucură, în genere, pentru că această zi le aduce şi lor daruri; daruri care, fireşte, sînt pătrunse de mai mult spirit, de mai multă înţelegere; darurile pe care şi le fac unii altora, din îndemnul unei prietenii curate [...]

Se mai bucură şi cei în vîrstă. Ne bucurăm şi noi, cei ce am trecut de jumătatea vieţii. De ce ne bucurăm noi? Aş putea să răspund la această întrebare foarte simplu: ne bucurăm fiindcă se bucură ei, copiii noştri, care ne sînt atît de dragi; fiindcă se bucură tinerii [...], fiindcă ni se bucură rudele şi prietenii [...] Şi astfel, în ziua de Crăciun, ne bucurăm cu toţii de bucuria tuturor!

Dar un asemenea răspuns nu poate să ne mulţumească deplin, căci izvorul bucuriei noastre, o ştim cu toţii, răzbate din adîncimi mai mari. În această zi reînvie amintirea copilăriei noastre proprii, amintirea acelor timpuri binecuvîntate cînd noi, cei cu părul cărunt şi cu inima mişcată, ne uitam la viaţă cu aceiaşi ochi mari şi încrezători cu care se uită acum copiii noştri; şi, cu inima caldă şi dornică de iubire, întindeam mîna după darurile pe care ni le oferea viaţa, prin mijlocirea părinţilor noştri şi a celor din jurul nostru. Este timpul cînd reînvie amintirile copilăriei chiar pentru acei oameni care şi-au pierdut aproape cu totul căldura inimii lor, din pricină că în inima lor a pătruns frigul acestei lumi, a pătruns marea şi teribila lipsă de iubire a vremii de faţă. Inimi reci şi blazate, care nu mai au de ce să privească spre cer, fiindcă pentru ele cerul a încetat demult să mai existe! Dar chiar şi pentru inimile acestea învie amintirea! Chiar şi în ochii stinşi ai acestor fraţi trişti se reaprinde acum lumina bucuriei!...

Dar, iubiţi fraţi, în această zi învie o amintire mai veche decît viaţa noastră personală. În această zi învie, aş putea spune, în sîngele şi în carnea trupului nostru, în substanţa spiritului nostru, strămoşii noştri, strămoşi pe care poate nu i-am cunoscut, pe care poate nu ştim nici cum îi cheamă, dar care ne-au trecut ceva din fiinţa lor, ca pe o nepreţuită moştenire; strămoşii noştri de neam şi de credinţă, care s-au bucurat la rîndul lor în ziua de Crăciun şi ne-au transmis, prin sînge, această bucurie tainică, pe care astăzi o resimţim din plin. Şi cînd vine ziua aceasta binecuvîntată, cînd sună clopotele de la biserici, atunci aceşti strămoşi freamătă de bucurie înlăuntrul nostru, sporindu-ne propria bucurie; o bucurie care ne umple de o minunată taină: taina Crăciunului!

Dar, fraţii mei, cu toate aceste lămuriri, noi încă n-am ajuns la adevărată sursă a bucuriei Crăciunului. Căci simţim nevoia de a întreba mai departe: de ce oare s-au bucurat într-atît strămoşii noştri de ziua Crăciunului? Numai fiindcă şi ei fuseseră copiii? Numai fiindcă şi ei împărtăşeau bucuria altora? Înţelegem că acesta singur nu poate să fie adevăratul motiv al bucuriei Crăciunului. Bucuria Crăciunului este o bucurie mai adîncă decît viaţa noastră personală şi chiar decît cea a strămoşilor noştri. Ea este o bucurie mai înaltă decît pămîntul, o bucurie care ne vine din ceruri! Este bucuria credinţei! Dacă nu s-ar afla acolo, în adîncul nepătruns al fiinţei noastre, acea rază de credinţă pe care o purtăm în noi fără să ştim şi care, din cînd în cînd, îşi cere eliberarea din închisoarea în care o ţinem, o, fraţii mei, atunci bucuria noastră de Crăciun ar fi lipsită de adevăratul ei parfum, ar fi văduvită de adevăratul ei motiv [...]! Strămoşii noştri, cei ce se bucură în noi cînd vine ziua aceasta, de aceea se bucură: că în ziua aceasta s-a aprins în sufletul lor lumina unei credinţe, iar prin această credinţă au putut să se biruie pe dînşii, au putut să biruie puterile mari şi fatale ale vieţii! Strămoşii aceia au crezut într-adevăr în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lor şi al întregii lumi. De aceea, bucuria lor a fost o bucurie adîncă şi adevărată, putînd chiar să ne transmită şi nouă ceva din căldura ei! Astfel, fraţii mei, cred că înţelegeţi acum adevăratul motiv al sărbătorii de astăzi şi al bucuriei cu care o prăznuim.

Iar strămoşii care ne-au transmis această sfîntă bucurie nu sunt numai strămoşii noştri de neam şi de credinţă; şirul acesta al lor nu merge doar pînă la naşterea neamului nostru sau a Pruncului din Betleem, ci aş putea să spun, cu toată dreptatea, că lanţul trece dincolo de Iisus Hristos, mergînd pînă la cel dintîi om, pînă la Adam, tatăl umanităţii, în sufletul căruia s-a aprins, pentru prima oară, raza speranţei, speranţă ce avea să se împlinească în peştera din Betleem! Este acea rază pe care Însuşi Tatăl a aprins-o în sufletul omenirii rebele, cînd, în noaptea pustiului, afară din Paradis, i-a dat făgăduinţa unui Mîntuitor. De la acest om, care cel dintîi a primit această rază de speranţă, transmiţînd-o fiilor lui [...], de la toţi acei strămoşi din care ne tragem, fiecare dintre noi a primit substanţa credinţei şi a vieţii lor, iar, prin ei, o primim acum cu toţii de-a dreptul de la Dumnezeu. Cu toţii ne tragem în veşnicie din Dumnezeu, iar în vremelnicie de la cel dintîi strămoş, apoi de la toţi cei ce au urmat. De la toţi aceştia am moştenit bucuria aşteptării lui Iisus, cea care freamătă acum, ca un codru uriaş, ca o orgă imensă înlăuntrul nostru! Simţim, iată, că bucuria aceasta a Crăciunului este bucuria împărtăşită de întregul neam omenesc: bucuria bucuriilor!

Fraţii mei [...], totuşi aş putea să adaug că toate aceste motive, pe care vi le-am spus aici, nu constituie încă întreaga pricină a bucuriei noastre. Şi am să vă rog foarte stăruitor ca fiecare dintre voi să se gîndească acum la sine! Religia înseamnă legătură cu Dumnezeu. Legătura aceasta cu Dumnezeu trebuie să o trăiască fiecare în parte aşa cum au trăit-o şi strămoşii noştri. Că ei au avut o legătură cu Dumnezeu, acesta este, desigur, un lucru minunat pentru noi. Dar dacă numai ei ar fi avut această legătură, tot numai ei ar fi avut şi această bucurie, iar atunci, prin faptul acesta, strămoşii noştri ar apărea cu mult mai bogaţi decît noi. Bucuria Crăciunului nu trebuie să însemne doar bucuria strămoşilor noştri; nu trebuie să însemne doar bucuria altora! Ea trebuie să însemne bucuria noastră, bucuria născută din credinţa fiecăruia dintre noi în parte şi a tuturor împreună! Dacă nu avem acest motiv la temelia bucuriei noastre de astăzi, atunci încă nu cunoaştem ce înseamnă adevărata bucurie de Crăciun.

Evanghelia ne spune că în acea noapte sfîntă, în ţara îndepărtată şi caldă în care s-a petrecut aievea Marele Fapt, s-au arătat păstorilor cete de îngeri, vestindu-le cu glas mare: “Astăzi vi s-a născut vouă Mîntuitor, Care este Hristos Domnul”. Dacă ziua aceasta de astăzi nu ne dă, prin credinţă, această veste şi nouă, dacă nu mergem şi noi să îngenunchem cu bucurie dinaintea Pruncului Care ni s-a născut azi, atunci zadarnică şi goală este, pentru fiecare dintre noi, bucuria Crăciunului!

Iubite frate şi iubită soră de credinţă, astăzi trebuie să auzi şi tu, cu credinţa ta şi în inima ta, pe îngerii din vechime grăindu-ţi cuvintele Evangheliei: “Ţi s-a născut ţie Mîntuitor: Hristos Domnul”! Da, trebuie să ai şi tu un Mîntuitor, în Care să crezi cu adevărat! Trebuie ca acest Mîntuitor să nu fie pentru tine numai o simplă vorbă, ci să însemne o adevărată putere! Trebuie să ştii şi tu bine, din propria ta experienţă, că acest Mîntuitor te-a dezrobit şi pe tine personal, ca şi pe strămoşii tăi, din lanţurile robiei păcatului! Şi dacă tu nu-L cunoşti încă pe acest Mîntuitor, dacă tu zaci mai departe în lanţurile păcatului, atunci această bucurie de astăzi zadarnică este pentru tine! Dimpotrivă, bucuria noastră te poate face şi mai trist, după cum bucuria celor liberi îi face şi mai trişti pe cei închişi în ocnă, care privesc printre gratii la bucuria oamenilor liberi...

O, frate şi soră, vino şi tu la libertatea pe care şi ţie ţi-o întinde Hristos astăzi, în ziua măritei Sale Naşteri! Leapădă lanţurile care te împiedică să crezi în El! Apropie-te cu inima de El şi zi: “O, Iisuse, iată, atîta vreme Te-am aşteptat! Astăzi, în sfîrşit, ai venit şi pentru mine! Astăzi, Doamne, sînt ca o iesle, ca ieslea din Betleem; aşază-Te în ea, Doamne! Eu nu am altceva decît această inimă, aşa cum este ea acum, inima în care pînă astăzi s-a lăfăit păcatul, inima în care pînă astăzi nu a stăpînit lumina, nu a domnit Tatăl Cel din ceruri, n-au prisosit adevărul, iubirea şi dreptatea; inima aceasta a fost roaba tuturor pornirilor rele şi nu am cunoscut pînă acum ce înseamnă libertatea pe care o dai Tu copiilor Tăi, mîntuiţilor Tăi! Dă-mi şi mie această sfîntă libertate! Naşte-mă şi pe mine, Doamne, la o viaţă nouă, ca să mă bucur şi eu de darurile minunate pe care le întinzi lumii Tale, milostivule Doamne!”. [...]

Dă-ne, Doamne Iisuse Hristoase, adevărata bucurie a Naşterii Tale! Amin.

Deschide uşa, creştine...

(vechi colind românesc)

Deschide uşa, creştine,

Că venim din nou la tine!

Drumu-i greu şi-am ostenit,

De departe ce-am venit,

Că la Betleem am fost,

Unde S-a născut Hristos.

Şi văzut-am pe-a Lui mamă,

Pe care Mărie-o cheamă,

Cum umbla din casă-n casă,

Ca pe Fiul ei să-L nască;

Umbla-n sus şi umbla-n jos,

Ca să nască pe Hristos;

Umbla-n jos şi umbla-n sus,

Ca să nască pe Iisus.

Mai tîrziu găsi apoi

Un staul frumos de oi

Şi acolo, pe fîn jos,

S-a născut Domnul Hristos.

Cete îngerii coboară,

Staulul mi-l înconjoară.

Îngerii, cu flori în mînă,

Împletesc mîndră cunună

Şi pe ea e scris frumos:

“S-a născut Domnul Hristos,

Care, cu puterea Sa,

O să mîntuie lumea”.

Şi de-acum pînă-n vecie

Mila Domnului să fie

Tuturor cu bucurie!

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Sărbătorile lunii decembrie în tradiţia populară românească

* Betleem - leagănul lui Dumnezeu

* Părintele Mihai Valică despre Crăciun

* Răzvan Ionescu: Povestea colindătorilor

* Răzvan Ionescu: Străin în noapte

* Erast Călinescu: Vremea colindelor
* Părintele Galeriu despre Naşterea Domnului
* Crăciunul: tradiţii şi etimologii

* Pe urmele lui Moş Crăciun

Grupul de colindători ai Asociaţiei TRADIŢIA ROMÂNEASCĂ:

LA ANUL ŞI LA MULŢI ANI!

Memento pentru nostalgicii "iepocii de aur" (nici mulţi, nici puţini):

Un program de Crăciun care nu s-a mai putut difuza...

(preluat de pe Blogul lui Claudiu Târziu)

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXV

2011-12-20T00:46:00.005+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost.

PURGATORIUL

Cîntul XXV

Urcînd de zor spre al şaptelea brîu al Purgatoriului, Dante are o nelămurire pe care nu îndrăzneşte s-o exprime, dar Vergiliu îi ghiceşte dorinţa şi îl invită să vorbească. Nelămurirea lui Dante este cum de mai poate slăbi cineva care nu mai este nevoit să se hrănească, cum e cazul cu sufletele de acolo. Vergiliu îl roagă pe Staţiu să-l lămurească pe Dante, iar poetul antic face un lung expozeu de filosofie medievală cu privire la zămislirea fiinţei omeneşti, la originea sufletului şi la existenţa lui de după moartea trupului. Staţiu urmează, în mare, doctrinelor lui Aristotel şi Toma de Aquino şi îl critică pe Averroes (versul 63 şi urm.) pentru teoria „intelectului posibil”, preluată de scolastica apuseană (distincţia între intellectus possibilis şi intellectus agens). El îi explică lui Dante cum, după moartea trupului (metaforic: cînd parca Lachesis încetează să mai toarcă firul vieţii), la virtú informativa (puterea formativă, creatoare) care rezidă în orice suflet îi conferă o nouă înfăţişare imaterială, dar conformă cu cea din viaţa pămîntească, iar aceasta – „umbra” – oglindeşte diferitele stări interioare. Abia apucă Staţiu să-şi termine expozeul, că cei trei, cotind spre dreapta, dau de flăcările brîului al şaptelea, în care ispăşesc desfrînaţii, alternînd intonarea de imnuri (ca Summae Deus clementiae, „Acoperă-mă, Doamne, cu mila Ta”) cu pomenirea unor ilustre pilde de castitate (cea mai înaltă fiind cea a Fecioarei Maria, evocată prin cuvintele latineşti Virum non cognosco, „Eu nu ştiu de bărbat”, din dialogul ei cu Arhanghelul Gavriil). Cîntul este arid şi pe alocuri obscur, dar important pentru înţelegerea concepţiei danteşti despre starea sufletelor în lumea de dincolo, pe care se întemeiază întregul poem.

1 Timp de zăbavă nu era pe cale,

căci ziua-n Taur soarele-o lăsase,

iar noaptea-n Scorpion dădea tîrcoale;

4 drept care, cum vrăjmaş suflării trase

e cel grăbit de griji sau de nevoi

şi, orice-ar fi, el mersul n-o să-l lase,

7 la fel cărarea o suiam şi noi,

păşind în şir prin locul strîmt prin care

n-am fi putut să trecem cîte doi.

10 Şi cum un pui de barză, vrînd să zboare,

ridică-arípa, dar la loc şi-o lasă,

căci nu-i de cuib să se desprindă-n stare,

13 la fel şi eu, cu rîvnă-ntîi focoasă,

dar iute stinsă, de-a-ntreba mirat,

mişcam din buze, fără-o vorbă scoasă.

16 Cu toată graba, nu m-a fost lăsat

părintele meu drag, zicînd: „Sloboade

al vorbei arc, căci prea l-ai încordat!”.

19 Atunci deschis-am gura cum se cade

şi începui: „Cum poate-a mai slăbi

cel cărui hrana-n fire nu-i mai şade?!”.

22 „La Meleagru dacă te-ai gîndi,

ce arse-atît cît arse un tăciune,

n-ar fi prea greu de priceput”, grăi;

25 „şi de-ai gîndi cum prinde de minune,

la voi, cei vii, oglinda-orice mişcare,

ce-ţi pare greu pe gînduri nu te-ar pune.

28 Dar spre-a-ţi plini dorinţa arzătoare

e Staţiu-aici; şi eu îl rog să dea

rănilor tale-alin şi vindecare”.

31 „De află ce-i etern din gura mea”,

răspunse Staţiu, „cînd tu eşti de faţă,

e că mi-o ceri şi altfel n-aş putea”.

34 Apoi îmi zise: „De-ai să tragi povaţă

din cîte vorba-mi, fiule, ţi-arată,

s-o risipi din mintea-ţi orice ceaţă.

37 Perfectul sînge, ce nu-i supt vreodată

de venele-nsetate, ci-i păstrat

ca un prisos cînd masa-i ridicată,

40 puterea care-n noi le-a conformat

pe toate el în inimă-o găseşte,

cum cel prin vine scurs le-a întrupat.

43 Şi iarăşi mistuit, în jos porneşte,

prin părţi ce-a le numi nu se cuvine,

şi-n vas firesc cu-alt sînge se-ntîlneşte.

46 Acolo se-mpreună de la sine:

unul îndură, celălalt lucrează

prin locul cel perfect de unde vine;

49 şi-amestecat cu celălalt creează,

coagulînd întîi, ca-n continuare

din cheag să facă trup care viază.

52 Ajunsă-n noi puterea lucrătoare

un suflet ca de plantă (atîta doară

că-n om e drum, pe cînd în plantă-i stare),

55 mişcări şi simţuri prind treptat s-apară,

ca-n fungii mării; şi iau formă toate

cîte în ea în germene se-aflară.

58 Acum întinsă, fiule, răzbate

puterea cea din inimă de tată,

din care firea mădulare scoate.

61 Dar animalul cum e chip să poată

s-ajungă om, tu nu ştii încă şi

se înşelă şi un mai doct odată,

64 ce sufletu-n doctrină-l despărţi

de-un „intelect posibil” aşa-zis,

cui nu-i putu organ văzut găsi.

67 Fii spre-adevăr cu sufletul deschis

şi află că-ntr-un făt, cînd se-mplineşte

al creierului cheag, atunci precis

70 cel care-ntîi pe toate le urneşte,

îmbucurat de-a firii măiestrie,

cu spirit nou aşa îl întăreşte

73 încît atrage în substanţa vie

tot ce-i acolo-activ şi-un suflet face,

care trăieşte, simte şi se ştie.

76 Ca de ce spun să-ţi dea mirarea pace,

vezi cum căldura soarelui în vin,

nuntind cu sucul viţei, se preface.

79 Cînd a rămas Lachesis fără in,

de carne se desprinde, luînd cu sine

puterea din uman şi din divin:

82 rămîi, cînd celelalte tac în tine,

doar cu memoria, cugetul şi vrerea,

dar ascuţite toate mult mai bine.

85 Fără popas, prin sine-i e căderea

pe-un mal sau altul, şi întîia oară

ştie-n ce chip va aştepta-nvierea.

88 Cînd locul dat acolo-l împresoară,

puterea ce dă formă radiază

din el ca şi în trup odinioară;

91 şi cum văzduhul ud se învîrstează,

prin cel ce-n el lumina-şi oglindeşte,

şi cu splendori de vis se-ncununează,

94 şi-acolo-n jur văzduhul chip primeşte

de cum i-l dă puterea lucrătoare

a sufletului care-n loc se-opreşte;

97 şi-apoi, aşa cum para arzătoare

urmează focu-ncolo şi încoace,

la fel pe suflet noua-ntruchipare.

100 Şi întrucît prin ea văzut se face,

numită-i umbră; şi de-acolo-apoi

tot simţul, chiar şi văzul, se reface.

103 Printr-însa prindem grai şi rîdem noi;

printr-însa scoatem lacrimi şi suspine,

ce-ai şi-auzit cum curg pe-aici şuvoi.

106 Şi după cum vreun dor în noi se-aţine,

sau alt afect, ia umbra-nfăţişare;

or, asta-i ce trezi mirare-n tine”.

109 Ajunşi la cotul ultim pe cărare,

spre mîna dreaptă-atunci am apucat,

cuprinşi de-acum de-o altă-ngrijorare.

112 Ardea pe coastă foc învîlvorat

şi dinspre rîpă vîntu-abia răzbea

să-l dea-napoi, cruţînd de el un hat.

115 Mergeam în şir şi teama mă-ncolţea,

aci de foc şi colea de genune,

să n-ard în el, nici să nu pic în ea.

118 „Pe-aici”, grăbi stăpînul meu a spune,

„cu ochii-n patru trebuie să fii,

ca pasu-n gol să nu greşeşti a-l pune”.

121 Summae Deus clementiae se-auzi

din vîlvătaia focului cîntare,

iar capul meu din mers se răsuci.

124 Umbre văzui prin flăcări umblătoare,

încît cătam cu ochii mari, pe rînd,

la ele şi la strîmta-n sus cărare.

127 Cu acel imn la capăt ajungînd,

strigară: Virum non cognosco şi

porniră iar să-l intoneze blînd.

130 Şi iar sfîrşind, strigară: „O goni,

în codru stînd, Diana pe Elice,

ce de la Venus din venin sorbi”.

133 Şi se-ntorceau din nou la imn; ferice

strigau apoi că-s cei şi cele care

s-au fost păstrat cum legea nunţii zice.

136 Şi cred c-aşa, cu pilde şi cîntare,

şi-or ispăşi în foc osînda toată:

în felu-acesta rana care-i doare

139 va fi la urma urmei vindecată.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Dante – repere bibliografice

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului

* Sonete din lirica universală

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)

* Claudio Mutti: Dante şi India

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV

RĂZVAN BUCUROIU ŞI CRUCEA LAICATULUI

2011-12-18T08:47:00.002+02:00

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Cartea semnată de d-l Răzvan Bucuroiu, astăzi un maestru al interviului şi al talk-show-ului, inaugurează, alături de alte cîteva titluri, activitatea Casei Editoriale Ponte. Volumul cuprinde o selecţie de 23 de interviuri realizate între 1990 şi 2010 cu personalităţi marcante ale laicatului ortodox din România. Printre cei intervievaţi se numără (păstrez ordinea alfabetică, pentru care a optat şi autorul cărţii): Ioan Alexandru, Teodor Baconschi (2 interviuri), Radu Carp, Tudor Gheorghe, Mihail Neamţu, Costion Nicolescu, Silviu Oravitzan, Alexandru Paleologu (2 interviuri), Theodor Paleologu, Adrian Papahagi, Alexandru Pesamosca, Lidia Stăniloae, Cristian Tabără, Bogdan Tătaru-Cazaban. Pentru că titlul cărţii - 21 de chipuri ale mărturisirii - nu spune prea mult despre tematica şi miza ei, citez aici din lămuritoarea prefaţă ("Dacă aş putea da timpul înapoi..."): "Mulţi dintre cei intervievaţi sînt acum în lumea drepţilor. Alţii - în viaţă, dar pe linie moartă. Unii ocupă funcţii publice, o parte au rămas în alveola lor socială. Cu toţii însă reprezintă foarte bine, ca discurs şi ca atitudine publică, acea realitate eclezială a României dintre milenii. Eclezia românească (în accepţiunea ei cuprinzătoare, dar şi sănătoasă) poate fi înţeleasă ca status prin vocea şi gîndirea acestor personaje referenţiale. Referenţiale prin credinţa lor, prin asumarea unui destin - personal sau colectiv -, prin opera lor, dar mai ales prin viziunea lor asupra realităţii duhovniceşti".

Om cu orizont larg şi multă experienţă, d-l Bucuroiu se pricepe de minune pe cine, ce şi cum să întrebe; interviurile sînt fireşti şi vii, ancorate în esenţial, atente la toate provocările vremii. Să sperăm că volumul va fi cît de repede urmat de unul în care să fie adunate, selectiv măcar, numeroasele interviuri realizate cu personalităţi din corpul clerical şi monahal (şi apărute mai ales în publicaţia Lumea Credinţei, pe care a întemeiat-o şi o conduce). (R. C.)

CINE EŞTI DUMNEATA, DOMNULE RĂZVAN BUCUROIU?

Născut în 1964, d-l Răzvan Bucuroiu a fost, pe rînd sau concomitent, din 1990 încoace (fac doar o trecere în revistă selectivă): redactor-şef al Editurii Anastasia (unde i-a apărut şi prima carte, în 1995), redactor al paginii creştine apărute în anii '90 în cotidianul România liberă (şi apoi în Ziua), întemeietor şi director al Editurii România Creştină, coordonator al colecţiei "Alfa şi Omega" a Editurii Nemira, redactor-şef şi apoi director al Departamentului "Viaţa Spirituală" din cadrul TVR, întemeietor şi director al magazinului ilustrat Lumea Credinţei (şi al publicaţiilor anexe: Lumea monahilor, Lumea Credinţei pentru copii, Atlasul lumii creştine), şef de programe la PAX TV, editor-coordonator Religie, istorie, minorităţi şi studiouri teritoriale în cadrul TVR, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (A.Z.E.C.), director al TVR3, director general al Casei Editoriale Ponte. (R. C.)

Prima carte a d-lui Răzvan Bucuroiu (demult epuizată)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Răzvan Bucuroiu: Palma Sfîntului Nicolae (23.08.2009)
* Nici preoţi în şcoli, nici copii în biserici! (14.09.2009)

* Lumea Credinţei 100 (05.11.2011)

INTERMEZZO LIRIC: POEZIE MISTICĂ SPANIOLĂ

2011-12-16T09:27:00.002+02:00

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

SAN JUAN DE LA CRUZ

SFÎNTUL IOAN AL CRUCII

GLOSAS A LO DIVINO (III)
GLOSE ÎN MANIERĂ SACRĂ (III)

Tras de un amoroso lance

y no de esperança falto

volé tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Dragostea fiindu-mi nadă,

pe-áripi de speranţă dus,

am zburat mai sus, mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

Para que yo alcance diesse

a aqueste lance divino

tanto bolar me convino

que de vista me perdiesse

y con todo en este trance

en el buelo quedé falto

mas el amor fue tan alto

que le di a la caça alcance.

Spre-a atinge în tării

nada dragostei divine,

am zburat cît se cuvine,

pînă-a nu mă mai zări;

şi deşi era să-mi cadă

sufletul în zbor răpus,

fu iubirea mai presus,

şi-am atins înalta pradă.

Quando más alto suvía

deslumbróseme la vista

y la más fuerte conquista

en escuro se hazía

mas por ser de amor el lance

di un ciego y oscuro salto

y fuy tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Cînd aşa de sus plutea,

a orbit a mea privire

şi suprema cucerire

am făcut-o-n beznă grea;

dar fiind iubirea nadă,

într-un orb vîrtej m-am dus

tot mai sus, mereu mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

Quanto más alto llegava

de este lance tan subido

tanto más baxo y rendido

y abatido me hallava

dixe: No abrá quien alcance.

Abatíme tanto tanto

que fuy tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Iar cu cît mă adînceam

în cereasca vînătoare,

sila vieţii trecătoare

tot mai tare o simţeam.

“Prada-aceasta n-o să-i cadă

numănui în laţ”, mi-am spus,

dar am fost mai sus, mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

Por una estraña manera

mil buelos pasé de un vuelo

porque esperança de cielo

tanto alcança quanto espera

esperé solo este lance

y en esperar no fuy falto

pues fuy tan alto tan alto

que le di a la caça alcance.

Tainic am trecut de toate,

într-un zbor cît într-o mie,

căci speranţa-n cer, de-i vie,

pe cît speră, atît şi poate;

am sperat în sfînta nadă,

iar speranţa-n zbor m-a dus

tot mai sus, mereu mai sus,

şi-am atins înalta pradă.

Tălmăcire românească de

Anca CRIVĂŢ

şi Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Sfîntul Ioan al Crucii: poemele majore (cu prezentare şi note)

* Nichifor Crainic despre Sfîntul Ioan al Crucii

PETRE ŢUŢEA: O CONSEMNARE

2011-12-14T08:14:00.005+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Petre Ţuţea văzut de maestrul Dinu Rădulescu

Acest scurt text despre Petre Ţuţea, regăsit deunăzi de prietenul Lucian D. Popescu printre hîrtiile sale mai vechi, este poate incomod în multe privinţe. E foarte greu să îl judeci pe Petre Ţuţea de atunci, aşa cum e foarte greu să îl judeci pe părintele Iustin Pârvu de acum. Fapt este că, dincolo de toate abuzurile sau neîmplinirile ei (pe care perspectiva critică a istoriei nu le poate trece cu vederea), aventura legionară a marcat adînc o generaţie, inclusiv în vîrfurile ei culturale sau duhovniceşti. Fenomenul e de cercetat nu atît pentru eventuala lui reînviere (nici o experienţă istorică nu mai poate fi reiterată ca atare, în afara contextului care a generat-o), ci pentru a se putea înţelege cît de cît ce forţă de fascinaţie a putut face oameni de asemenea calibru să-şi asume şi să mărturisească pînă la moarte – ieri cu riscul pierderii libertăţii, iar astăzi cu cel al deficitului de imagine publică – un ideal mobilizator atît de controversat de-a lungul vremii. E uşor să eviţi discuţia sau să răspunzi în şabloane curente de gîndire. Mult mai dificil este să admiţi provocarea realităţii şi să încerci să-ţi explici fenomenul, cu tot respectul cuvenit unor oameni care sînt departe de a se fi redus la el, ci au multe alte însuşiri (spirituale, morale, culturale, civice, profesionale) care-i definesc şi îi recomandă. Apropiaţi într-o măsură sau alta de legionarism, nici Petre Ţuţea nu e mai puţin genial, nici părintele Iustin nu e mai puţin înduhovnicit. Adevărat fiind însă şi faptul că nici geniul unuia, nici sfinţenia altuia nu pot anula anumite excese istorice, de care nu ei personal sînt sau pot fi făcuţi responsabili. Trecerea omului prin veac, cu bunele şi cu nebunele lui, e ceva complex şi irepetabil, care sfidează judecăţile simpliste.

În cazul lui Petre Ţuţea, de care este vorba cu precădere, lucrurile se complică şi printr-o seamă de necunoscute şi de paradoxuri: pornit, ideologiceşte, dinspre stînga (ţărănismul socializant şi comunismul romantic), a virat spre dreapta (pînă la legionarismul cel mai extremist), dar a murit ca membru al partidului… liberal. Curios este că, atunci cînd, după “rebeliunea” din ianuarie 1941, Antonescu a rupt-o violent cu legionarii (ucigîndu-i, dîndu-i afară din funcţiile publice, vîrîndu-i în lagăre şi închisori sau trimiţîndu-i pe front în linia întîi), Petre Ţuţea – căruia i s-a atribuit sau şi-a atribuit el însuşi legionarismul cu atîta obstinaţie – a rămas mersi bine în postul său de funcţionar ministerial în domeniul economic, fără nici o neplăcere majoră. Ba mai mult: îl regăsim în post şi după căderea lui Antonescu, pe toată întinderea regimului “capitulard” (antilegionar şi antiantonescian deopotrivă), abia Gheorghiu-Dej (în 1948!) eliminîndu-l din aparatul ministerial (şi ulterior vîrîndu-l în închisoare*). Sînt aspecte stranii şi obscure (şi nu sînt singurele), atît în biografia ilustrului personaj, cît şi în mersul istoric al vieţii noastre publice.

Să zicem că cele relatate mai jos de un martor născut în 1967 (azi judecător şi teolog) pot fi puse, în parte, pe seama neliniştilor confuze ale senectuţii lui Ţuţea. Dar cine l-a cunoscut mai dinainte ştie bine că nu sînt lucruri pe care “nea Petrache” să nu le mai fi spus, în felurite contexte, în ultimele decenii de viaţă. A fost la el o pendulare, deloc lesne analizabilă, între conservatorism şi liberalism, între legionarismul ditirambic şi legionarismul dezabuzat, între exaltarea principială a românismului şi critica stării lui de fapt. Impresia finală – şi îndărătnic de vie – este aceea a unui om prea mare pentru o lume atît de mică, incapabilă să răspundă viziunilor şi idealurilor sale (şi ale unei întregi generaţii ispitite de măreţia utopică a unui alt “destin românesc”).

Cazul Petre Ţuţea rămîne, iată, unul deschis. Aşa cum deschisă rămîne şi năzuinţa unei “schimbări la faţă a României”, pornind, vorba lui, pe o cale sau alta, “de la imaginea ideală a poporului român”, în măsura în care acesta va reuşi să-şi învingă, în imediatul istoriei, “ilfovita”**… (R. C.)

Maestrul Paul Constantin cu portretul lui Petre Ţuţea

SCURTĂ ÎNSEMNARE

DESPRE PETRE ŢUŢEA

Criza slăbiciunii trupeşti a lui Petre Ţuţea a debutat la sfîrşitul toamnei lui 1991, însoţită de o acută criză de singurătate. Mari dureri de cap, senzaţia sufocării şi o cumplită frică de a rămîne singur, îl încercau din greu pe “nea Petrache”.

“Îmi crapă capul de durere şi nu mai pot gîndi. Sînt un deşeu bio-social!”, decreta sacadat.

La mai multe zile după debutul acestei simptomatologii, zile în care, de bine de rău, s-a găsit cîte cineva care să-i vegheze singurătatea şi nesomnul, s-a reuşit încheierea formalităţilor necesare internării.

De mult timp, deplasările în spaţiu deveniseră un chin pentru el, aşa că nu mai ieşise din casă de cîţiva ani. În dimineaţa în care a fost dus la spital, Marcel Petrişor, fost coleg de temniţă şi omul care l-a îngrijit amar de vreme, a observat: “Vezi, nea Petrache, degeaba te-ai înscris la liberali, că tot pe braţe de legionari ajungi cînd dai de greu!”.

Privind de-a dreapta şi de-a stînga sa, Petre Tuţea l-a aprobat. Domnul Biloiu şi părintele Voicescu păreau să îşi onoreze fosta apartenenţă politică aşa cum o făcuseră întotdeauna: creştineşte. E drept că acum dispăruse cu totul primejdia teribilei acuzaţii de… “ajutor legionar”. Dar, chiar şi aşa, acum, la nevoie, nu se înghesuiau deloc cei care în anii '70-'80 îi sorbiseră cuvintele la Casa Scriitorilor sau la Athénée Palace şi nici cei care pînă deunăzi îl filmau, îl intervievau sau, cu cine ştie ce interese “de imagine”, îl curtau.

Găsesc că e de amintit aici că puţini au fost înainte de “Revoluţie” cei care s-au încumetat să-l viziteze pe Socratele Bucureştilor, mai puţini cei care l-au frecventat şi număraţi pe degetele unei mîini cei care l-au sprijinit. În anii '80 mulţi uitaseră că Petre Ţuţea mai trăieşte. Filosofii, literaţii, oamenii de cultură, cunoscuţii erau, poate, speriaţi de Securitate, sau poate nu voiau să se expună. În 1982 avusese loc defecţiunea transcendental-meditativă, iar “o anume parte” a intelighenţilor deveniseră mult mai conştienţi de posibilele consecinţe ale faptelor lor.

În toamna lui '91, Petre Tuţea a căpătat învoire de internare la Filantropia... Acolo i s-a cercetat starea trupească şi rezultatul analizelor a fost bun. Însă el a continuat să fie chinuit de cefalee şi de groaza de singurătate. Şi trebuia ca în permanenţă să stea cîte cineva lîngă el. Într-o seară am stat şi eu acolo şi, voind să-i fac plăcere, m-am pus la dispoziţia sa, propunîndu-i să-mi dicteze. De vreo cinci-şase ani scrisul îi devenise ilizibil din pricina tremurului mîinii. Doar Marcel Petrişor s-a mai încumetat pînă la un moment dat să i-l descifreze, după care tot el a acceptat cu bunăvoinţă slujba de “scrib al lui nea Petrache”.

Ca în vremurile bune, Petre Ţuţea a început să dicteze abrupt, poruncitor, abia dîndu-mi răgazul să deschid cartea pe care o aveam cu mine (Roza vînturilor a lui Nae Ionescu), din care îi citisem mai înainte şi pe ale cărei ultime pagini am început să notez:

“Mişcarea legionară a fost o mişcare de tineret care a vrut să construiască un stat român pornind de la imaginea ideală a poporului român.

Concentrarea de forţe imense în spaţii limitate anulează ideea de mare putere. Adică, dacă la un popor mijlociu există mijloace apocaliptice de distrugere ca expresie a geniului lui ştiinţific şi tehnic, şefii acestui stat au pretenţie la egalitate de epolet cu şefii marilor puteri.

Concentrarea de energii imense în spaţii mici a transformat ştiinţa şi tehnica în forţe suverane şi egalitare ale popoarelor care au suflu de stăpîn.

Popoarele se definesc prin înălţimea lor, nu prin înălţimea idealului, pentru că idealul e o proiecţie presupus ultimă a omului. Ceea ce defineşte poziţia adevarată a omului în Univers nu e numai idealul lui, care nu se poate detaşa de subiectivitate, ci încercarea prin rugăciune de a coborî în om Absolutul.

În conştiinţa extremei drepte, s-au mişcat contradictoriu limitele spaţiale şi demografice ale României cu strălucirea imaginii unui Român Absolut.

Dreapta, din punct de vedere economic, a fost liberală, iar politic, conservatoare. Astfel, forţele liberale şi conservatoare s-au întîlnit organic în spaţiul dreptei româneşti.

Statul naţional ideal presupune ca ştiinţa şi tehnicile existenţei să fie subordonate modului specific de a fi român”.

Sfîrşind fraza, Petre Ţuţea a spus că nu mai poate dicta şi s-a cufundat într-un somn agitat. S-a trezit după zece minute cu mari dureri de cap şi nu a mai putut continua dictarea.

Şi, pentru cine ar putea fi mirat de aceste cuvinte alte lui Petre Ţuţea, trebuie amintit că în reeducarea din Aiud, în preajma Crăciunului 1963, crezînd că este reeducat, directorul închisorii l-a pus pe deţinutul Petre Ţuţea să vorbească despre legionarism. Petre Ţuţea a acceptat şi a vorbit în termeni elogioşi, zicînd, între altele, că legionarul este “un cavaler fără reproş, rătăcind prin jungla vremii sale”. Şi, ciudat sau nu, deşi auzea, colonelul Crăciun nu l-a întrerupt…

Simion Ghinea, un prieten al lui Petre Ţuţea, îşi amintea ceea ce i se părea a fi fost “cel mai frumos compliment pe care Petre Ţuţea l-a făcut Mişcării Legionare”:

“Eram la Ocnele Mari, în 1953. Principiile reeducării începuseră să fie aplicate şi acolo. Un nou Piteşti părea să-şi împlinească blestemul cu carnea şi sufletul nostru. Nea Petrică ajunsese în anticamera Iadului. Ne duseseră în celula vecină celei în care Diavolul îşi făcea mendrele. Amestecate, urletele torţionarilor şi ale victimelor adevereau ceea ce nu se putea da crezării. Brusc, nea Petrică mi-a spus: Sînt nemuritor! Alarmat pentru o clipă, gîndind că a luat-o razna, m-am grăbit să-l întreb: De ce crezi asta? Iar răspunsul a venit prompt: Fiindcă Mişcarea e nemuritoare...”.

Lucian D. POPESCU

* Petre Ţuţea a făcut în total 13 ani de închisoare, fiind deţinut politic în două rînduri: 1948-1953 şi 1956-1964.

** “Ilfovita? Ce-i aceea, d-le Ţuţea?”. “Păi… ilfovita e o boală dîmboviţeană cu trei simptome: cretinism, criminalitate şi voie-bună”.

Petre Ţuţea (1902-1991) la 27 de ani

Mai puteţi citi în arhivele acestui blog:

* Petre Ţuţea: eşecul "omului autonom"
* Ce mai regizează Dan Alexe

* Viziunea economică a lui Petre Ţuţea

* Petre Ţuţea - după 20 de ani

Pe blogul d-lui Claudiu Târziu puteţi viziona înregistrarea comemorării lui Petre Ţuţea de la Clubul Ţăranului Român (13 decembrie 2011): VIDEO. Evocare Petre Ţuţea

DE MORTUIS NIL NISI BENE

2011-12-13T00:35:00.004+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

MIRCEA NICOLAU

(n. 1914, Bucureşti, licenţiat în Litere şi Filosofie,

deţinut politic între 1941-1946 şi 1948-1964)

Fundaţia “George Manu” şi revista Permanenţe anunţă cu nesfârşită durere plecarea dintre noi a celui care a fost Mircea Nicolau, preşedintele fundaţiei şi prim-redactor al revistei. Legionar încă din tinereţe, om de cultură, scriitor, format la şcoala spirituală a “elitei interbelice”, Mircea Nicolau şi-a închinat întreaga viaţă şi energie, până în ultima clipă, luptei pentru credinţă şi neam. Trecut prin închisorile antonesciene şi cele comuniste, unde şi-a petrecut practic toţi anii de viaţă dintre 1941-1964, nu a abdicat nici o clipă de la crezul său, pe care l-a slujit până în ultimul ceas al vieţii sale îndelungate, care a bătut în zorii zilei de 12 decembrie 2011. Trupul neînsufleţit va fi depus marţi 13 decembrie, la ora 12, la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, iar înmormântarea va avea loc în cursul zilei de miercuri. Dumnezeu să-l primească în rândurile drepţilor Săi!

Fundaţia “George Manu”

Imagini de la slujba de înmormîntare şi cîteva evocări aici.

Oricîte divergenţe ai fi avut cu cel care a fost Mircea Nicolau (şi eu unul am avut destule, mai ales de-a lungul anilor '90), era greu să nu găseşti în persoana lui şi certe motive de admiraţie. Nu numai că şi-a păstrat crezul, aşa cum şi l-a înţeles, slujindu-l pînă la ultima suflare, dar era un om cultivat şi un foarte bun orator, iar longevitatea publicaţiei Permanenţe şi activitatea prolifică a Fundaţiei "Prof. George Manu" (şi nu numai) i se datorează în cea mai mare măsură.

S-ar zice că anul acesta vîrsta de 97 de ani a devenit vîrsta fatidică pentru veteranii crezului legionar: s-au dus, aproape unul după altul, şi Arsenie Papacioc, şi Leonte Radu, şi Mircea Nicolau - toţi născuţi în 1914... Iar un Emanoil Paraschivaş sau un Radu Mărculescu mergeau şi ei pe 97 de ani... Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toţi şi să le binecuvînteze memoria răstignită. (R. C.)

INTERMEZZO LIRIC: LORCA

2011-12-12T10:16:00.005+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Federico García Loca by Lervold

Un prieten de dreapta m-a ispitit să traduc o poezie intraductibilă dintr-un foarte mare poet spaniol de stînga: Federico García Lorca (1898-1936). Mă bucur de fiecare dată cînd poezia bate ideologia. Răspund pe această cale rugăminţii lui, cu regretul că n-am putut obţine mai mult (am încercat măcar să nu mă abat de la înţelesul literal al textului şi să păstrez regimul asonanţelor). E o aproximaţie şi atît. Noroc că tot mai mulţi români pot citi spanioleşte (originalul e, într-adevăr, o mică obra maestra)… (R. C.)

CAMINO

Cien jinetes enlutados,

¿dónde irán,

por el cielo yacente

del naranjal?

Ni a Córdoba ni a Sevilla

llegarán.

Ni a Granada la que suspira

por el mar.

Esos caballos soñolientos

los llevarán,

al laberinto de las cruces

donde tiembla el cantar.

Con siete ayes clavados,

¿dónde irán,

los cien jinetes andaluces

del naranjal?

DRUM

Călăreţi cerniţi o sută

încotro s-or duce oare

prin văzduhul care zace

pe livezi de portocale?

Córdoba n-o vor ajunge,

nici Sevilla vreodată.

Nici Granada ce suspină

după valul mării toată.

Caii-aceştia somnoroşi

i-or purta spre labirintul

crucilor, unde se iscă
plin de-nfiorare cîntul.

Ţintuiţi cu şapte vaiuri,

încotro s-or duce oare

cei o sută de-andaluzi

peste portocali, călare?

Federico García Lorca

Aici versurile pot fi ascultate şi puse pe muzică:

http://www.youtube.com/watch?v=33cfxsqQLFU

DIN LUMEA CELOR CARE NU SE MÎNTUIESC (III)

2011-12-11T14:35:00.012+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Poate că e bine, din cînd în cînd, să se facă auzită şi prin „Grădina Maicii Domnului” (unde, în 22 de ani de postcomunism, s-au săvîrşit peste 18.000.000 de avorturi) vocea bieţilor neortodocşi care se străduiesc să fie creştini, chiar dacă „ortodocşii adevăraţi” le contestă – pe mîna lui Dumnezeu şi a sfinţilor, cică! – şi calitatea de creştini, şi şansele de a se mîntui… (R. C.)

PROCREARE ÎN DRAGOSTE

Propulsată de secularism, la începutul Mileniului III omenirea s-a poziţionat la marginea unei prăpastii adînci, cu consecinţe cu care pînă acum nu s-a mai confruntat. Despre una dintre ele este vorba aici: cea privitoare la procrearea şi reproducerea umană. Dacă la crearea lor de către Dumnezeu fiinţelor umane li s-a dat porunca sa „crească” şi să se „înmulţească”, secularismul zilelor noastre le spune să crească, dar fără a se mai înmulţi. Funcţia reproductivă a fost redirecţionată spre căutarea şi satisfacerea plăcerii fizice. Cu nu mulţi ani în urmă încă mai era în uzanţă expresia că două fiinţe de sex opus fac dragoste, iar din dragostea reciprocă rezultă alte fiinţe umane. În timp, terminologia aceasta a dat loc uneia noi: oamenii nu mai fac „dragoste,” ci „sex”. Aşa s-a ajuns la una dintre marile confuzii cu care se confruntă omenirea zilelor noastre: conceperea fiinţelor umane este deconectată de la dragostea reciprocă. Funcţiei reproductive i s-a suprapus – dacă nu chiar i s-a substituit – satisfacţia sexuală.

În acest context al confuziei privind procrearea umană, ne întrebăm: care e poziţia creştină? Cum văd creştinii funcţia procreativă a fiinţelor umane? Întrebarea aceasta nu e nici retorică şi nici fără rost. Răspunsul care i se dă are consecinţe majore şi decisive. Spre bine sau spre rău. Afectează persoanele care se implică în procesul de procreare, cît şi fiinţele care rezultă din el. E o întrebare, însă, care-i preocupă nu numai pe creştini care merg la biserică, dar şi pe sociologi sau politicieni, atît din perspectiva prezentului, cît şi, mai ales, în cea a viitorului.

Relevanţa acestui subiect a fost reliefată şi în cadrul unei conferinţe internaţionale de mare anvergură organizată în China comunistă, în primavară, la Hong Kong. Liderii chinezi încep să devină tot mai preocupaţi de impactul ideologiei sexuale seculare asupra ţării lor, şi mai ales asupra generaţiei tinere. Au inceput şi ei să pună întrebări şi au devenit interesaţi în special de noţiunile creştine privind procrearea umană. Care sînt, întreabă ei, bazele ideatice creştine ale procreării umane?

La această conferinţă a fost invitată şi Dr. Jennifer Roback Morse (în imagine), sociolog creştin american de confesiune romano-catolică, lider la Ruth Institute din Statele Unite. Expertiza sa este sexualitatea umană din perspectiva Bibliei. A prezentat o prelegere eminentă în cadrul conferinţei, publicată în două părţi anul acesta, una în aprilie şi una în iulie. Publicăm acum traducerea şi adaptarea românească a primei părţi, intitutale, în engleză, Loved into Existence; adică, în româneşte, „Procreat în dragoste”. Titlul prelegerii este foarte sugestiv şi cuprinde esenţa actului procreativ din perspectiva creştină – procrearea este un act al dragostei şi respectului reciproc între bărbat şi femeie, uniţi în căsătorie, o funcţie creativă care duce la perpetuarea speciei umane, din dragoste şi prin dragoste.

Poate ni se pare simplă teza expusă de Dr. Morse. E important însă să ne-o reamintim din cînd în cînd şi să o practicăm în viaţa conjugală. Am fost concepuţi în dragoste şi sîntem îndemnaţi să ne împlinim funcţiile intime în dragoste. Printre multele observaţii pe care Dr. Morse le face privind dragostea în procreare este şi aceia că fiinţele umane sînt singurele fiinţe care îşi văd faţa în momentele intime. Şi asta, afirmă ea, dovedeşte că am fost concepuţi să iubim şi să perpetuăm specia umană în dragoste, ca pe un act al iubirii între persoane care se cunosc şi se respectă.

Dr. Morse a ţinut acest discurs pe 23 aprilie 2011, la Universitatea Baptistă din Hong Kong, în cadrul unei conferinţe – cu cercetători occidentali şi chinezi – intitulate: Familia şi etica sexuală. Învăţătura creştină şi valorile sociale. China se confruntă cu numeroase probleme cauzate de destrămarea familiei, inclusiv politica de stat a copilului unic, rate ridicate de divorţ şi un raport dezechilibrat între sexe. Conferinţa a fost convocată deoarece multe instituţii şi organizaţii din China, chiar şi Academia de Ştiinţe şi guvernul, sînt interesate de ceea ce creştinismul are de spus despre căsătorie, familie, sexualitate şi societate. Lucrările conferinţei urmează să fie traduse în chineză şi publicate sub formă de carte.

Materialul de mai jos a fost tradus şi adaptat pentru noi de Radu Ioniţă, voluntar AFR (Danemarca). Îi mulţumim pentru sîrguinţa cu care a tradus şi adaptat materialul. (Alianţa Familiilor din România)

DR. JENNIFER R. MORSE

LOVED INTO EXISTENCE

Am fost invitată aici pentru a expune punctul de vedere creştin asupra familiei, dragostei şi căsătoriei. Sînt onorată de invitaţie şi oarecum copleşită de sarcină. O voi lua ca pe datoria mea să prezint vechea învăţătură creştină şi să arăt raportul ei cu ideile noastre de astăzi.

În primul rînd, voi expune ceea ce învaţă Biserica: Dumnezeu iubeşte fiecare persoană existentă şi doreşte ca fiinţele umane de astăzi să împărtăşească aceeaşi dragoste generaţiei ce va să vină. Acest lucru înseamnă că toţi copiii ar trebui să fie născuţi de părinţii lor într-un context instituţional de iubire permanentă – cu alte cuvinte, în căsătorie.

În al doilea rînd, voi căuta să arăt că ştiinţa susţine liniile generale ale învăţăturii creştine. Persoana umană este destinată dragostei. Copiii prosperă ca indivizi în caminele de oameni căsătoriţi. Societatea are nevoie de oameni care au dezvoltate conştiinţa şi auto-controlul. Acest lucru îşi are obîrşia în copilărie, fiind într-o relaţie cu un adult iubitor. Economia şi sistemul politic depind, de fapt, de dragoste. În cele din urmă, voi arăta că această înţelegere creştină a familiei presupune includerea ei în societate.

Voi lăsa la aprecierea fiecăruia dintre dvs., indiferent de credinţa pe care o aveţi, asocierea la ceea ce spun eu, atît cît credeţi de cuviinţă. Într-adevăr, sper că dvs. toţi, atît creştini, cît şi necreştini, veţi dori să vă asociaţi într-o măsură sau alta celor spuse de mine aici. Sper că, cel puţin, veţi cîştiga ceva respect pentru vechile învăţături creştine.

Ce cred creştinii

Deci, care este învăţătura veche a creştinismului? Noi credem că Dumnezeu a creat universul din nimic, ca un act de iubire pură. El nu avea nevoie să creeze: Îşi este complet suficient Sieşi. Dar dragostea divină dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, şi-a pus pecetea pe seria de acte creatoare înregistrate în Geneză. Dumnezeu a declarat tot ceea ce El a creat a fi „bun” (Gen. 1:10). Iar după crearea omului, Dumnezeu a spus despre creaţia Sa că este „foarte bună” (Gen. 1:31). Este un articol al credinţei noastre că tot ceea ce Dumnezeu a creat este bun. Dumnezeu nu a creat nimic rău.

„Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră...” (Gen. 1:26). Deci, Dumnezeu a creat omul după chipul Său, în chipul lui Dumnezeu, „a făcut bărbat şi femeie” (Gen. 1:27). Ce înseamnă să fi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Creştinii cred că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8) şi că Dumnezeu este o comuniune de persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Pentru a fi creat după chipul unui Dumnezeu Treimic, omul trebuie să fie creat pentru iubire şi pentru comuniune cu ceilalţi. Pentru că „nu este bine să fie omul singur” (Gen. 2: 18), Dumnezeu a creat, din „coasta” bărbatului, femeia. La vederea ei, Adam a exclamat: „Aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea…!” (Gen. 2:23). Eva nu este o clonă a lui Adam, nici nu este atît de diferită ca şi cînd ar fi o altă specie. Ea este ca el, dar nu identică cu el. Geneza continuă: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup” (Gen. 2:24). Cu aceste cuvinte, Dumnezeu a creat căsătoria, prima instituţie socio-umană. El le-a spus lui Adam şi Evei: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…!”, aceasta devenind prima dintre poruncile Lui (Gen. 1:28).

Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva din dragoste şi pentru dragoste. Dumnezeu a intenţionat să-L iubim şi să ne iubim unul pe altul. Dar iubirea nu poate fi constrânsă. Iubirea trebuie să fie dată în mod liber. Prin urmare, Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a alege între a iubi sau a nu iubi. Toate celelalte opţiuni pălesc în faţa acesteia, care e de bază: iubim sau nu iubim.

Este învăţătura neîntreruptă a Bisericii că Dumnezeu ne-a creat înzestraţi cu deplină libertate. Cu marele dar al libertăţii vine şi posibilitatea de a alege în mod eronat, de a alege împotriva iubirii lui Dumnezeu. Şi asta este exact ceea ce au făcut primii noştri părinţi. Şarpele i-au convins că „veţi fi ca nişte dumnezei” în cazul în care aleg împotriva lui Dumnezeu, a unei reguli simple: să nu mănînce din Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului. (Gen. 3:5). Noi, bărbaţii şi femeile, nu sîntem însă şi nu putem fi dumnezei, ci creaturi ale lui Dumnezeu. Povestea căderii omului din Geneză spune că păcatul a venit în lume prin utilizarea abuzivă a libertăţii umane. Şi aceasta continuă să fie povestea rasei umane. Noi sîntem creaţi „foarte buni” de către Dumnezeu. Dar noi nu alegem să fim „foarte buni”, în funcţie de dragostea profundă şi fără de sfîrşit pe care El o are pentru noi. În schimb, cum ar fi intenţia nerăbdătoare a copiilor, noi alegem şi punem dorinţele noastre imediate peste nevoile noastre cele mai profunde. Apoi ne minţim pe noi înşine. Încercăm să ne scuzăm dînd vina pe alţii, la fel cum Adam a încercat să dea vina pe Eva, iar Eva a încercat să dea vina pe şarpe. Libertatea şi responsabilitatea merg mînă în mînă.

Dar Dumnezeu nu poate fi păcălit. El a înţeles că Adam şi Eva au făcut o alegere fundamentală, pentru a încerca să meargă singuri. Dragostea Lui a continuat: El nu i-a distrus pe ei sau lumea pe care El a făcut-o, ci le-a permis să meargă pe calea lor. Rasa umană a continuat să existe şi să aibă responsabilitate pentru creaţie. Dumnezeu nu i-a abandonat, nici nu a încetat să-i iubească – pe ei sau pe copiii lor.

Dragostea umană în Planul Divin

Iubirea umană este o parte din planul divin. Dumnezeu, autorul tuturor formelor de viaţă, ne-ar fi putut crea în mod diferit decît a făcut-o. El ar fi putut efectua un act de creaţie special cu fiecare persoană nouă, fără a necesita nici o participare a omului. Dar, ca o chestiune de fapt, în lumea în care trăim, actul sexual dintre un bărbat şi o femeie poate naşte o nouă viaţă. Participarea omului la procreaţie este parte a unui act de iubire între bărbat şi femeie. Dragostea părinţilor unul pentru celălalt se manifestă în crearea unei vieţi noi, la fel cum dragostea divină din sînul Sfintei Treimi s-a manifestat înainte în crearea lumii. De asemenea, este o chestiune simplă, de fapt, că noi nu putem controla complet crearea unei vieţi noi. Crearea unei fiinţe umane necesită cooperarea între bărbat, femeie şi Dumnezeu. Există un element de „hazard” la fiecare act sexual. Chiar şi tehnologia de reproducere artificială, care pare a fi în final în controlul omului asupra procreaţiei, are un element mare de aleatoriu. S-a spus că actele „la întîmplare” sînt calea lui Dumnezeu de a rămîne anonim. Dar eu nu cred că descrierea aceasta explică participarea lui Dumnezeu la crearea unei vieţi noi.

Partea lui Dumnezeu în crearea de viaţă nouă este întotdeauna dragostea. Un bărbat şi o femeie pot concepe un copil din accident, sau prin viol. Ei pot concepe un copil din aburii beţiei sau pe bancheta din spate a unei maşini. Ei pot concepe un copil fără a avea vreo relaţie intimă, prin mijloace artificiale. Dar participarea lui Dumnezeu este întotdeauna dragostea. Indiferent de motivele noastre, sau de comportament, indiferent de cât de neglijenţi sau violenţi sau fără îndreptăţire am putea fi, participarea lui Dumnezeu în proces este întotdeauna dragostea. Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare şi pe fiecare copil conceput, indiferent de modul în care acesta a fost conceput. Prin urmare, indiferent de ce rău am fi făcut, nu trebuie niciodată să regretam copilul ce a rezultat. Dumnezeu iubeşte copilul şi îi doreşte existenţa.

Acest punct de vedere, al iubirii în planul divin, oferă o mare speranţă şi impune o mare responsabilitate. Fiecare dintre noi putem şti şi înţelege că Dumnezeu vrea existenţa noastră. Aceasta poate fi o sursă de mare speranţă pentru aceia dintre noi care au avut conflicte sau dezamăgiri cu părinţii. Nu contează cît pot fi de dezamăgiţi părinţii noştri umani, nici cît de egoişti şi lipsiti de dragoste pot fi ei; putem şti că Dumnezeu ne iubeşte în toată fiinţa noastră.

Dar noi?

Noi, creştinii, nu sîntem atît de naivi încît să credem că fiecare pereche de părinţi ne iubeşte aşa cum ne iubeşte Dumnezeu Însuşi, sau aşa cum Dumnezeu ar vrea ca ei să ne iubească. Ştim foarte bine din propria experienţă că unii părinţi nu aduc copiii la viaţă în plinătatea iubirii, după cum a lăsat Dumnezeu. Sîntem cu toţii conştienţi de faptul că unii părinţi ne iubesc mai mult sau mai puţin, sau chiar că iubirea nu a existat niciodată, sau poate că ne-au iubit şi iubirea pentru noi s-a dizolvat în timp. În ciuda păcatelor părinţilor noştri, putem fi siguri însă că Dumnezeu iubeşte pe fiecare dintre noi. Din perspectiva copilului, această credinţă este cu siguranţă o sursă de confort şi de speranţă.

Din punctul de vedere al adulţilor, cu toate acestea, situaţia este un pic mai complicată. Încredinţarea că Dumnezeu vrea ca noi să iubim aşa cum iubeşte El ne impune anumite obligaţii serioase. Actul sexual uman a fost lăsat de Dumnezeu ca oarecum similar, dar totuşi mai mult decît reproducerea la animale. Din ceea ce ştiu, specia noastră este singura care se împerechează faţă în faţă. Din ceea ce ştiu, specia noastră este singura în care femela este dispusă şi capabilă să participe la sex, chiar şi atunci cînd nu este fertilă sau „în călduri”. Aceste fapte din lumea naturală pun în evidenţă ideea că noi participăm la procreare prin dragoste.

Dumnezeu vrea ca participarea noastră la actul sexual să aibă loc în interiorul căsătoriei. Starea de căsătorit îl pune pe tânăr într-o poziţie în care urmează să fie pregătit pentru a fi părinte. Relaţia conjugală a tinerilor va fi baza pentru viaţa copilului lor. Prin căsătorie, ei se pregătesc pentru un copil, chiar dacă sînt săraci în cele materiale. Ştiu de un tânăr care a devenit tată ca adolescent necăsătorit. Mulţi bărbaţi americani în situaţia lui şi-ar fi părăsit prietena, lăsînd-o să devină o mamă singură, sau ar fi încurajat-o să avorteze. Dar acest tânăr s-a căsătorit cu prietena lui. Au fost săraci din punct de vedere material. Cînd copilul s-a născut, ei nu aveau nici măcar un pătuţ şi nimic din cele trebuincioase pentru copil. Au adus-o pe fiica lor acasă de la spital şi au culcat-o într-un sertar de dulap, înfăşurînd-o cu pături. Dragostea pentru copilul lor şi dintre ei a fost mai importantă decît prosperitatea lor. Acum au patru fiice minunate.

Prin căsătorie, bărbatul şi femeia se angajează la o dragoste care este mai mare decît simpla emoţie sau sentimentalismul. Ei promit să nu se înşele unul pe altul, să aibă exclusivitatea sexuală unul pentru celălalt. Ei promit să-şi împărtăşească toată viaţa lor, şi la bine, şi la rău, şi cînd sînt bogati, si cînd sînt săraci, şi în caz de boală, şi în stare de sănătate, pînă cînd moartea ii va despărţi. Această iubire este consumată în actul sexual, în care cei doi devin un singur trup. Noi, de multe ori, ne mîniem de aceste obligaţii. Totuşi, în civilizaţia de tip creştin, oamenii au ajuns să vadă că trăirea în aceste responsabilităţi este o mare aventură, dar îşi merită efortul. Dumnezeu vrea ca noi să ne iubim copiii pe care-i aducem în existenţă, adică să-i procreăm şi să-i creştem în şi din dragoste, ca pe un un dar al iubirii de cealaltă jumătate a noastră.

RECOMANDARE AFR: Cea de-a doua parte a prelegerii poate fi citită integral, în engleză, la următoarea adresă: http://www.ruthblog.org/2011/07/23/loved-into-existence-part-two/

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Cetatea Ciceiului 23, sector 6, Bucureşti

Tel. 0745.783.125

Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

contact@alianta-familiilor.ro

DOAMNELE DEMNITĂŢII ROMÂNEŞTI

2011-12-08T19:34:00.007+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am scris de mai multe ori pe acest blog despre regretatul Gabriel Constantinescu (1921-2010), întemeietorul şi directorul Punctelor cardinale (1991-2010), dar nu am apucat să mă refer decît în treacăt la doamna sa, Maria Constantinescu (Blaj, pe numele de fată), la rîndul ei fostă deţinută politic, timp de 10 ani, în temniţele comuniste pentru femei de la Ciuc şi Mislea. Mare mi-a fost bucuria citind în Tribuna sibiană, pe 28 noiembrie 2011, materialul realizat, cu profesionalism şi nobleţe, de jurnalista Maria Spătariu şi pe care îl redau mai jos (păstrînd ortografia sursei), cu fotografii din propria arhivă. După ce le-am evocat pe acest blog pe marea muceniţă Marieta Iordache (Maica Mihaela, care s-a stins în temniţa de la Ciuc, în primăvara lui 1963) şi pe aleasa doamnă – încă în viaţă – a demnităţii româneşti, Aspazia Oţel Petrescu, cred că întîlnirea cu doamna Maria Constantinescu, prezenţă încă activă şi ea în aria mărturisitoare a veacului, completează un triptic exemplar, care poate că nu va lăsa indiferente măcar cîteva dintre conştiinţele creştine şi româneşti ale generaţiilor mai noi… (R. C.)

Soţii Maria şi Gabriel Constantinescu, după 45 de ani de la eliberare

DEŢINUTĂ POLITIC LA 24 DE ANI

de Maria Spătariu

Mămăligă cât o bucată de unt sau pâine nici atât şi o zamă în care numărai bobul de fasole – făceau parte din raţia zilnică de mâncare pe care o primea în închisoare; carnea, adică pipote necurăţate, o vedea doar în zilele de post, iar nevoile şi le–a făcut în hârdăul din celulă, alături de alte 24 de deţinute... Zece ani a trăit astfel Maria Constantinescu, deţinută politic de la 24 la 34 de ani. Astăzi, cu înţelepciunea dată de mai mult de opt decenii de viaţă, Maria Constantinescu spune că „acolo, în închisoare, puteai ori să înnebuneşti ori să ieşi om”; ea a ieşit om, un om care a învăţat să ierte, să poarte credinţa în Dumnezeu în suflet şi să–şi iubească neamul şi ţara.

Zece ani a stat în închisoare Maria Blaj Constantinescu, sibiancă prin adopţie. Şi nu a fost întemniţată pentru că ar fi furat şi nici pentru că ar fi înşelat pe cineva, ci pentru că regimul politic comunist a trecut-o în rândul duşmanilor noii orânduiri. Aşa se face că încă înainte de a fi împlinit vârsta de atunci a majoratului, 21 de ani, a fost de două ori arestată, iar la 24 de ani a fost condamnată la închisoare. Pentru zece ani. La Mislea şi Miercurea Ciuc, la Politici, adică la Deţinuţi politici, şi-a petrecut Maria Constantinescu zece ani din viaţă. Se întâmpla la jumătatea secolului trecut, secol în care 76.000 de oameni (conform www.crimelecomunismului.ro) au fost întemniţaţi în închisorile comuniste. Unii au păşit din nou pe un pământ neîngrădit de sârmă ghimpată abia după ani lungi de suferinţă, alţii şi-au dat sufletul acolo, în temniţă. Maria Constantinescu se numără printre cei care au scăpat cu viaţă, printre cei care au reuşit să îşi continue viaţa, să îşi întemeieze o familie şi să îşi crească copiii, în ciuda faptului că stigmatul de „deţinut politic” avea să o urmărească, pe ea şi familia ei, încă vreo trei decenii.

„Neagra”... acesta era numele pe care izolatorul îl primise în închisoare. Şi toată lumea se ferea de el. Pentru că uşor se putea primi o pedeapsă care să te ţină departe de zama lungă şi bucata de mămăligă, trei zile: „Pedeapsa la neagra era de 5-7 zile. Te băgau acolo şi doar a treia zi primeai mâncare… Adică te băgau azi, mâine nu primeai mâncare, abia a treia zi primeai ceva…”, îşi aminteşte Maria Constantinescu.

Maria Constantinescu (fotografie din Tribuna)

De pe băncile facultăţii, în închisorile comunismului

Avea vreo 20 de ani în momentul în care comunismul prelua puterea în România. Era studentă şi avea şi origine nesănătoasă, din chiaburi bănăţeni. În plus, s-a numărat printre tinerii intelectuali care au înţeles să lupte împotriva instaurării comunismului în România. Aşa se face că a fost arestată de două ori, iar la 24 de ani a fost condamnată la zece ani de închisoare, ca deţinut politic. Aşa începe povestea Mariei Constantinescu în închisorile comuniste şi ea, povestea, ar putea fi rezumată în câteva fraze, numai că în spatele cuvintelor se ascund o voinţă şi o putere nebănuite, o dragoste de patrie care astăzi, în secolul XXI, este adeseori considerată... demodată. Din această dragoste de ţară şi de neam, Maria Constantinescu, asemenea alte multor mii de oameni, a fost bătută, a fost întemniţară, a suferit de foame şi de frig.

Bătută a fost în perioada petrecută la Securitate, adică în zilele când tortura era mijloc de a smulge mărturii: „Te bătea până te lăsa leşinată, apoi deşerta hârdăul cu apă pe tine, să te trezeşti, şi te bătea iar. Apoi mergeai în celulă cu cămaşa udă pe tine; haină nu aveai..., s-a dus bătaia aia…”, povesteşte Maria Constantinescu cu o privire mult mai senină decât te-ai aştepta. Înţelege acum că oamenii care o băteau, gardienii şi miliţiencele, erau mulţi dintre ei victime ale aceluiaşi sistem care o întemniţase şi pe ea: „Omul care era pus să te bată era un om simplu, nu ştia prea multe; aşa l-au şi ales: să nu ştie multe, să poată fi condus. Miliţiencele – unele nu ştiau că vor ajunge la închisoare. Erau uimite de noi, de femeile de la Deţinuţi politici, pentru că vorbeam frumos, mulţumeam pentru orice... Se întrebau şi ele ce rău am făcut încât să fim închise”. Acum, Maria Constantinescu e mulţumită că, în ciuda bătăilor şi chinurilor, nu a băgat pe nimeni în închisoare, nu „a turnat” pe nimeni: „Regula era una: dacă te lua şi te întreba de informatori, nu spuneai pe nimeni din afară, spuneai oameni care erau deja închişi, cărora nu aveau ce să le mai facă”.

„În floarea tinereţii să te ducă cineva în fundul iadului....”

Fundul iadului – asta a fost închisoarea pentru deţinuţii politici ai României. Şi pentru femeile deţinute politic – la fel. „La Politici, nu vedeai iarba. Avea celula ferestre, dar erau şi sus, şi blindate. Erau scânduri bătute pe afară, să nu poţi să vezi nimic. Într-o celulă cât camera asta (adică de nici 16 metri pătraţi) eram 24 de femei. Nu aveam ce împărţi decât foamea, mizeria... Primeam în fiecare zi pâine sau, mai degrabă, mămăligă. O pâine era tăiată în 24 de bucăţi şi mămăliga – la fel. Venea cam atât”, spune Maria Constantinescu şi desenează, în aer, o formă geometrică ce nu depăşeşte mărimea unei bucăţi de unt. Pe lângă pâine, deţinutele mai primeau o zeamă „de puteai număra bobul de fasole”, iar carnea – adică pipote necurăţate, cel mai adesea – se dădea mai ales în post „să nu poţi să-ţi duci postul”.

Nici cu dormitul nu era mai uşor: „Aveam paturile supraetajate. Jos dormeau femeile bătrâne, deşi era mai frig, dar ele nu se puteau urca în paturile de sus, iar sus dormeam noi, cele mai tinere. Jos erau două paturi unite şi, cum aveau drugi la margine, era vai de cea care dormea la mijloc pe drugii ăia... nici nu aveai cu ce să-i acoperi, aveai două cămăşi şi atât”. Două cămăşi şi alea zdrenţuite şi o pereche de bocanci de armată ţineau de cald fiecărei deţinute. „Ca încălţăminte aveam bocanci de armată, şi vechi, şi mari. Aveam bocanci mărimea 42-43 şi noi aveam numărul 36-37. Nu aveam nici şireturi, îţi dai seama ce bocăneam cu ei, dar nu numai că bocăneai... nu puteai nici merge. Ne chinuiam să găsim un capăt de aţă să legăm bocancii, să putem merge cu ei”.

Dar parcă nimic nu a durut mai mult decât igiena personală sau, mai bine zis, lipsa ei: „Era o bucată de săpun, şi aia neagră, şi cu aia ne spălam şi pe dinţi, şi pe corp... Nevoile le făceam acolo în celulă. Aveam două hârdaie, unul cu apă şi unul – pentru nevoi... Ne ţineam haina una alteia şi aşa ne descurcam. Goleam hârdăul seara şi dimineaţa, iar dacă se întâmpla să se umple... nu aveai ce face, dădea pe afară, în celulă. Când eram la Securitate, era şi mai rău: trebuia să baţi în uşă când aveai vreo nevoie, dar nu venea să-ţi deschidă decât peste ore bune, te lăsa să aştepţi acolo”, povesteşte Maria Constantinescu.

Omul, în goliciunea lui…

În toţi cei zece ani de temniţă, nici măcar un pachet sau o scrisoare nu a avut voie să primească de acasă. Departe de familie, a avut doar tovărăşia colegelor de suferinţă: „În închisoare erau doamne de neam bun, la care afară nu ai fi avut cum să ajungi, dar erau şi ţărănci simple... În închisoare, toate eram la fel, era omul în goliciunea lui, indiferent că era vorba de lelea Floare sau de o doamnă. Chiar o mătuşă a regelui a fost cu noi în închisoare; era un om atât de simplu, era atât de apropiată şi de caldă! Mai era o preotesă de 76 de ani... te întrebai ce pericol putea reprezenta ea pentru societate?!”.

Dramele din închisoare erau însă mai mari decât pierderea libertăţii şi a averii, pentru că adeseori întemniţările se traduceau în familii destrămate pentru totdeauna. Tocmai de acea Maria Constantinescu spune că, într-un fel, a fost norocoasă faţă de alte femei: „Eu aveam doar grija mea, dar erau altele care nu ştiau nimic de soţ şi de copii. Copiii le fuseseră luaţi, soţii erau închişi şi ei. Multe nu şi-au mai găsit niciodată copiii... Am aflat însă de povestea unei familii, despărţite în timpul comunismului: soţii erau în închisoare, iar o familie de securişti le-a înfiat copiii de la casa de copii. I-au crescut securiştii, iar după ce s-au eliberat deţinuţii şi-au căutat copiii... Au trăit toţi patru în bună înţelegere, să le fie bine copiilor”.

Şi a mai ştiut ceva Maria Constantinescu în anii de temniţă: că nu pe oricine se poate bizui. „În camerele mari erau 50-60 de deţinute, între ele erau informatoare, nu ştiai care era, trebuia să fii mereu atent”.

La Viişoara, în domiciliu obligatoriu: Gabriel Contantinescu (stînga, cu pălărie),

Maria Constantinescu (cu fiica Ligia, născută în 1961)
şi cîţiva camarazi de prigoană (în centru: Harry Brauner)

După închisoare, domiciliul forţat

În 1960, Maria Constantinescu a fost eliberată, dar nu a plecat acasă, ci în Bărăgan, pentru că a primit domiciliu obligatoriu. După eliberare, a aşteptat însă trei zile, pentru că autorităţile din penitenciar nu aveau foi de drum, iar ea nu avea bani. Norocul ei s-a numit Maria Nicolae, eliberată de la Deţinuţi politici cam tot pe atunci. „Maria Nicolae a făcut parte din prima promoţie de aviatoare din România. A fost deţinut politic şi ea. La eliberare a primit o despăgubire în bani pentru că i s-au pierdut nişte lucruri, iar ea mi-a plătit şi mie drumul până în Slobozia. Amândouă primisem domiciliul forţat în sud, dar în regiuni diferite”. Aşa se face că Maria Constantinescu a plecat spre Viişoara, în Bărăgan, cu inima strânsă: era bolnavă de TBC, iar în faţa ei se deschidea din nou necunoscutul.
La câteva zile a ajuns şi tatăl ei în Slobozia: „Eu nu am ştiut cum de a venit tata, dar când te eliberau din închisoare anunţau şi primăria din localitatea de domiciliu. Aşa a aflat şi tata… Când au aflat că am fost eliberată, părinţii au făcut un pachet şi a venit tata cum a putut. M-am dus să-l aştept în Slobozia: a coborât tata din cursă şi, de emoţie, a uitat să-şi ia bagajele, iar oamenii, tare cumsecade, i-au dat bagajele jos şi nu a plecat maşina până nu a văzut tata dacă acolo sunt toate bagajele lui... Acum nu ştiu cine mai stă să aştepte, să vadă să nu-şi uite omul vreun bagaj... Erau cumsecade oamenii”.

În Bărăgan, Maria Constantinescu a primit dreptul să locuiască în casa unei bătrâne care se întorcea acasă, în Basarabia. Tânăra şi-a văruit singură casa şi a încercat să-şi refacă viaţa, iar destinul i-a surâs pentru prima oară după un deceniu: a ajuns acolo în Viişoara în mai 1960, iar la Sf. Ilie avea să ajungă, în acelaşi sat, şi viitorul ei soţ. Şi el fusese condamnat politic, şi el făcuse ani grei de închisoare, iar asta – după ani de război şi de prizonierat. Acolo şi-au întemeiat familia, acolo au muncit în agricultură: ei, deţinuţii politici, erau plătiţi cu 3-11 lei, câtă vreme oamenii obişnuiţi primeau 11-43 lei.

În mai 1962, când Maria Constantinescu s-a întors în satul natal, de-abia a răzbit până acasă. „De la tramvai până acasă nu aveam mult de mers. Dar cum m-am dat jos din tramvai, cum a ştiut toată lumea că a venit Mărioara… Şi eu, care mă grăbeam să o văd pe mama, mă opream să vorbesc cu toţi. N-am putut să trec fără să dau bună-ziua. Oameni fără oameni nu pot trăi”.

Maria şi Gabriel Constantinescu, cu fiicele Ligia şi Eugenia, în pragul anilor '70

Acum, la mai bine de jumătate de secol de când a fost eliberată din temniţele comunismului, Maria Constantinescu te uimeşte cu puterea ei de a ierta şi de a privi lumea cu multă înţelepciune. Despre timpul petrecut în închisoare spune că a trecut, că anii aceia s-au dus demult şi, chiar dacă o bună parte din aşa-numiţii „cei mai frumoşi ani ai vieţii” i-a petrecut în temniţă, e într-un fel împăcată cu destinul ei: a fost din dragoste de neam şi ţară. „Înainte, lumea îşi iubea neamul şi ţara, tot ce era om, indiferent că era român sau bulgar; lumea îşi dădea viaţa pentru neam şi ţară, în urmă cu câteva zeci de ani. Acum ţara e unde ţi-e bine... Cui îi mai trebuie ţara lui şi neamul lui?!... Lucrurile astea dor”.

„Suferinţa te apropie de Dumnezeu... Oamenii din trecut aveau o credinţă puternică. Fără puterea divină nu poţi face nimic, trebuie să ştii să laşi toate la o parte şi să te laşi călăuzit de puterea divină” (Maria Constantinescu).

Nucleul redacţional al Punctelor cardinale: (de la stînga la dreapta) Răzvan Codrescu,

Ligia Banea (n. Constantinescu), Maria Constantinescu (n. Blaj),

Gabriel Constantinescu (în penultimul an de viaţă) şi Demostene Andronescu

CU DR. PAVEL CHIRILĂ DESPRE PROIECTUL NERA

2011-12-07T01:01:00.005+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PROIECTUL NERA:

MEDICINĂ ŞI CREDINŢĂ

La Slatina Nera (jud. Caraş-Severin), în avale de Cheile Nerei şi de Rezervaţia Beuşniţa, pe un plai mirific unde poluarea nu a ajuns (şi sperăm să nici n-ajungă), s-a pus recent temelia primei Clinici de Recuperare Oncologică din România. Iniţiatorul proiectului este prof. univ. dr. Pavel Chirilă, care-şi are obârşiile în zonă şi care, la începutul anilor ‘90 a ctitorit pe acele locuri şi Sfînta Mănăstire Nera, cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, astăzi cu o obşte de peste 50 de vieţuitoare. Proiectul ne-a atras atenţia cu atît mai mult cu cît vizitasem nu demult Hospice-ul „Sfînta Irina” de la Voluntari (despre care am şi scris, inclusiv pe acest blog), o altă ctitorie a d-lui dr. Chirilă, pentru îngrijiri acordate bolnavilor de cancer în stadiu avansat. I-am solicitat deci un interviu lămuritor, pentru că mulţi cititori sînt tot mai interesaţi de „lupta cu cancerul” şi de posibila con-lucrare pe acest tărîm între medicină şi credinţă. Interviul a apărut iniţial în revista Lumea credinţei. (R. C.)

Domnule doctor, aţi întemeiat, în ultimii 20 de ani, mai multe asociaţii, fundaţii şi centre medicale, dar, dacă sînt bine informat, şi două mănăstiri de maici: Christiana, în Bucureşti, şi Nera, în Caraş-Severin…

Am încercat să fac ceva pentru Biserică, nu de unul singur, ci cu mulţi parteneri minunaţi, din laicatul ortodox, dar şi din lumea clericală. Nu ştiu cît am reuşit…

Păi ce sînteţi dvs. de profesie: medic sau ctitor?!

Medic, dar pasionat de conceptul de medicină creştină.

Lumea largă vă cunoaşte mai ales ca întemeietor şi preşedinte al Asociaţiei Filantropice Medicale Creştin-Ortodoxe „Christiana”. E vreo legătură între Asociaţia „Christiana” şi Fundaţia „Sfînta Irina”, sub egida căreia aţi iniţiat de curînd ambiţiosul Proiect Nera?

Material nu, dar există, desigur, un duh al „Christianei” care se regăseşte în toate întreprinderile mele ulterioare. Cînd am întemeiat, împreună cu alţii, mireni sau clerici, Asociaţia „Christiana”, la începutul anilor ’90, am vrut să punem din nou în lucrare duhul „vasiliadelor”, în contextul specific şi complex al vremurilor noastre, şi să promovăm, nu numai teoretic, dar şi practic, alternativa medicinii creştine. Oficialităţile au fost foarte nereceptive şi, în loc să ne sprijine, ne-au tot pus beţe în roate. Luxată din toate părţile, „Christiana” s-a încăpăţînat totuşi să subziste şi să funcţioneze, chiar dacă n-a putut rămîne la parametrii iniţiali. La Voluntari, unde locuiesc, am făcut Centrul Medical „Naturalia” şi pe urmă Centrul de Îngrijiri Paleative „Sfînta Irina” (printre primele de acest fel din ţară). Fundaţia „Sfînta Irina” este sora mai tînără a „Christianei”, cu un domeniu de activitate mai clar circumscris, axat pe asistenţa medicală, socială, spirituală acordată bolnavilor de cancer, pe „lupta cu cancerul” în general. O să mă întrebaţi: de ce tocmai cancerul? Păi pentru că este a doua cauză de mortalitate în România şi în toată Europa, lumea largă îl vede ca pe un fel de „boala bolilor”… La cel puţin trei forme de cancer – plămîni, col uterin şi creier – România are incidenţa cea mai mare. Cu toate acestea, la noi, după ce că avem de înfruntat atîţia factori ambientali agresivi, activitatea de prevenţie, depistare şi terapie a acestei cumplite boli este… sumară (ca să nu spun altfel). Sigur, chiar în condiţii optime, medicina poate mai puţin decît poate Dumnezeu, prin sfinţii Lui. Pe Sfîntul Nectarie Taumaturgul, bunăoară, n-o să-l „concureze” niciodată puterile omeneşti ale medicinei, ale ştiinţei în genere. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să lăsăm lucrurile în paragină, în nepăsare, ci mai degrabă să conjugăm, pe cît se poate, calea „de jos” cu calea „de sus”… Acesta şi este „pariul” medicinii creştine.

Întorcîndu-ne la activitatea Fundaţiei „Sfînta Irina”, era firesc ca, după ce am pus pe picioare Centrul de Îngrijiri Paleative, pentru asistenţa bolnavilor în faza avansată, să purcedem şi la punerea pe picioare a unei Clinici de Recuperare Oncologică, pentru bolnavii în faza de debut, cu şanse mari de vindecare, dacă există cadrul şi strategiile adecvate.

Miza e clară şi cît se poate de nobilă. Proiectul trebuie să fie însă foarte costisitor… Îmi iertaţi indiscreţia: aveţi resursele necesare?

Dumnezeu ne-a dat cu ce să pornim şi nu mă îndoiesc că ne va da şi în continuare, ca să putem duce lucrul nostru pînă la capăt (termenul este de 24 de luni). Valoarea totală a Proiectului, ca să vedeţi că nu consider indiscretă întrebarea dvs. şi că nu e nimic de tăinuit, este de peste patru milioane şi jumătate de euro. Am reuşit să atragem fonduri structurale europene, dar acordul de co-finanţare implică obligaţia Fundaţiei de a acoperi din resurse proprii cam un milion şi jumătate de euro, ceea ce nu prea ne este la îndemînă, dar sperăm să putem aduna banii din donaţii. Am şi declanşat o campanie în acest sens: „Sprijiniţi Proiectul Nera!”. Şi ţin să mulţumesc şi pe această cale revistei Lumea Credinţei, atît de binevoitoare în sprijinul mediatic, foarte important în lumea de azi.

Să dea Dumnezeu să fie cu folos. Nu-i vorba însă numai de resursele financiare, ci şi de cele umane. Găsiţi în România personalul adecvat?

Deja am început să-l caut. Şi dacă-l caut bine, credeţi-mă că o să-l şi găsesc! De-a lungul anilor am cunoscut multă lume, „Christiana” a pregătit ea însăşi mult personal specializat, există relaţii interne şi externe… Nu numai în România caut. Există şi profesionişti români remarcabili şi de nădejde, dar care s-au împrăştiat prin lumea largă. Măcar unii dintre ei s-ar întoarce bucuroşi acasă, dacă ar avea o ofertă sigură şi atrăgătoare. Or, noi chiar vrem să facem o clinică de anvergură europeană, pentru clienţi din toată lumea, oricît de exigenţi.

V-aş mai întreba şi altceva: am înţeles de ce cancerul, dar spuneţi-mi şi de ce… Nera?

Sigur, e un întreg context… dar vreau să spun că pentru mine Nera înseamnă în primul rînd ACASĂ. Şi trupeşte, şi duhovniceşte…

Mănăstirea e implicată?

E duhul bun al locului… Dar nu-i numai atît. Există în obşte multe măicuţe cu pregătire medicală, doctoriţe, asistente medicale şi sociale, care au în plus şi competenţa spirituală, esenţială în context. E loc şi sînt condiţii de con-lucrare, în limitele îngăduite, desigur. „Vasiliada” înseamnă tocmai vecinătatea – văzută şi nevăzută – dintre „azil” şi biserică. Deci, din perspectiva Ortodoxiei, nu-i vecinătate mai potrivită pentru o clinică decît aceea a unei mănăstiri. Nera nu va fi o clinică mănăstirească, dar va fi o clinică care va funcţiona pe principiul: Doctorul tratează, Dumnezeu vindecă.

A consemnat

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dr. Pavel Chirilă: Vindecarea (texte de dr. Pavel Chirilă şi Răzvan Codrescu)

* Lămuriri principiale despre Proiectul Aiud (cu un interviu dat de Dr. Pavel Chirilă)

* Tot despre legiferarea prostituţiei (Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă: O lege a fărădelegii)

* Principii de martirologie

* Simpozion de martirologie

* În căutarea tinereţii fără bătrîneţe

* Dr. Pavel Chirilă despre Mitropolitul Bartolomeu Anania

* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu)

* Încercările drepţilor în Biserica lor

* Sprijiniţi Proiectul Nera!

PENTRU DREAPTA POMENIRE

A MARTIRILOR ROMÂNI

DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

SIBIU: S-A DUS ŞI LEONTE RADU…

2011-12-06T20:58:00.003+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Pe Leonte Radu îl ştiam, din auzite, încă de pe la începutul anilor ’90. Vreun deceniu mai tîrziu, cînd am ajuns să-l cunosc şi în carne şi oase, abia mai vedea şi mai auzea… Avea însă vocea fermă a marilor mărturisitori şi o limpezime a gîndului care se înverşuna peste neputinţe… De prin 1992 şi mult mai îndeaproape l-am cunoscut pe cumnatul său, Dumitru (Tache) Funda, care mi-a vorbit despre el în termeni admirativi, ca şi mulţi sibieni de-a lungul vremii (inclusiv Gabriel Constantinescu, directorul Punctelor cardinale, care se simţea onorat să-l aibă printre abonaţii fideli ai revistei). De-acum s-au dus, unul cîte unul: şi Atena Radu (n. Funda), şi Tache Funda, şi Gabi Constantinescu, şi iată, de nici două săptămîni, şi Leonte Radu, la 97 de ani împliniţi (la propriu şi la figurat)…

Leonte Radu era născut la 10 octombrie 1914, din ţărani ardeleni. Urmase liceul la Sibiu, apoi Teologia la Bucureşti, unde fusese coleg de cameră, o vreme, cu mai vîrstnicul Zian Boca (viitorul părinte Arsenie: 1910-1989), de care l-a legat o atît de frumoasă şi lungă prietenie. Cu profesorul său cel mai drag de acolo, Teodor M. Popescu (1893-1973) avea să nimerească mai tîrziu în aceeaşi celulă a închisorii comuniste de la Aiud. Trecuse şi pe la Filosofie, fascinat de figura profesorului Nae Ionescu, printre ai cărui discipoli a apucat pe calea Legiunii. Şef al Poliţiei din Mediaş în scurtul răstimp al guvernării legionare, fusese azvîrlit în temniţă de răzbunarea antonesciană de după ianuarie 1941, apoi preluat ca atare de capitularzi şi de comunişti, eliberîndu-se abia după 23 de ani de puşcărie (Aiud), de lagăr (Delta Dunării) şi de domiciliu obligatoriu (Bărăgan). Prăbuşirea tîrzie a comunismului îl aflase prea slăbit pentru a se mai implica activ în diversele manifestări afedeperiste sau în noile tentative de dreapta, dar a reprezentat permanent un reper şi o instanţă, pînă în ultimii ani de viaţă, cînd, din ce în ce mai bolnav (l-a îngrijit admirabil mai ales nepoata sa, farmacista Cornelia Suciu), nu mai fusese în măsură să primească vizite şi să comunice cu mai vechii sau mai noii camarazi. S-a stins pe 29 noiembrie a. c. şi a fost înmormîntat în cimitirul din Dumbravă, alături de scumpa lui Atena. Dumnezeu să-i odihnească în pace şi să-i bucure de strălumina spre care au năzuit amîndoi prin vămile necruţătoare ale veacului. (R. C.)

SFÎNTUL NICOLAE DĂRUITORUL

2011-12-05T22:49:00.008+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA MULŢI ANI DIN TOATĂ INIMA

CITITORILOR/CITITOARELOR BLOGULUI

CE-ŞI SERBEAZĂ ZIUA ONOMASTICĂ

DE PRAZNICUL SFÎNTULUI NICOLAE!

La 6 decembrie este prăznuit Sfîntul Ierarh Nicolae (sec. IV), unul dintre cei mai populari sfinţi din calendar, atît în Răsărit, cît şi în Apus. Numele acestuia este, de altfel, unul dintre cele mai răspîndite în lumea creştină. De origine grecească (Nikolaos), el este format din două cuvinte: nike, “victorie” (de la nikao, “a învinge”), şi laos, “popor”, putîndu-se tălmăci prin “obştească biruinţă”. Forma latină Nicolaus stă la baza formelor moderne. La noi, forma cea mai veche pare să fie Nicoară (de unde popularul “Sîn Nicoară”), iar cea mai răspîndită în timp şi spaţiu – Nicula(i)e. Nicolae este o formă mai recentă, ca şi femininul Nicoleta. Alte forme atestate sînt Nicola, Nicula, Necula, Neculai etc., iar pentru femei – Nicolina sau Niculina. Prescurtările şi diminutivele sînt destul de numeroase: Nicu, Nicuşor, Cula(i)e, La(i)e, Na(i)e, Năică ş. a., astăzi concurate de unele variante occidentale (Nick, Nicky). În sinaxarele creştine sînt zeci de purtători ai numelui de Nicolae, cel mai vechi dintre ei părînd cel din ceata celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, martirizaţi pe vremea împăratului Liciniu (308-324) şi pomeniţi de Biserica răsăriteană pe 9 martie.

Mai întîi călugăr îmbunătăţit, apoi păstor – arhiepiscop al Mirelor Lichiei – pînă la adînci bătrîneţe, Sfîntului Nicolae cel Mare i s-a dus vestea nu doar pentru multa lui înţelepciune şi milostenie, ci şi pentru darul facerii de minuni, de care Dumnezeu l-a învrednicit încă din tinereţe: a potolit furtuna pe mare, i-a izbăvit de sabie pe trei întemniţaţi pe nedrept, a vindecat boli şi a ridicat din moarte. Cu precădere şi-a arătat milostivirea faţă de copii şi de fecioare. Odată, aflînd că un tată, mînat de sărăcie, voia să-şi trimită cele trei fiice pe calea desfrîului, bătrînul episcop, furişîndu-se în bezna nopţii, a aruncat pe fereastra acelei casei trei pungi cu galbeni, astfel că fetele, cu zestrea aceea, s-au putut mărita şi duce trai cinstit. Tradiţia a păstrat îndeosebi imaginea moşului blînd şi aducător de daruri, ocrotitor al fetelor de măritat şi al copiilor cuminţi. Dar aşa cum blîndul Iisus, atunci cînd a văzut pîngărit Templul lui Dumnezeu, i-a alungat cu biciul din el pe negustori şi pe zarafi, tot aşa blîndul Nicolae, cînd a văzut pîngărită Sfînta Biserică, se zice că l-a pălmuit în plin sinod ecumenic (Niceea, 325) pe ereticul Arie (de unde şi tradiţia “nuielei Sfîntului Nicolae”, pentru corecţia celor necuminţi). La Biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti se află, ca o comoară de mare preţ a României creştine, însăşi mîna “moşului” împărţitor de daruri şi de dreptate. Moaştele sale se află, din 1087, la Bari (Italia), unde au fost aduse de la Myra (astăzi în Turcia) pentru a nu cădea în mîinile musulmanilor.

Bari: Basilica di San Nicola

Poporul are habar mai puţin de identitatea şi biografia reală a Sfîntului Nicolae, deşi îl ţine foarte drag. Sîn Nicoară, cum era îndeobşte numit în lumea noastră tradiţională, este mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-au ţesut legende diverse şi uneori năstruşnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. El ar fi al doilea sfînt făcut de Dumnezeu şi ar sta de-a stînga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sîn Nicoară (ajutat de Sîn Toader) păzeşte Soarele, care are adesea tendinţa să fugă, ca un cal nărăvaş. Sîn Nicoară e acum bătrîn, dar în tinereţile lui unii zic că ar fi fost podar, iar alţii că ar fi fost corăbier şi pescar (ca protector al corăbierilor, Sfîntul Nicolae este cunoscut pe scară largă, atît în Răsărit, cît şi în Apus). El ar fi oprit şi apele Potopului pe vremea lui Noe. Se pare că ipostaza de Moş Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (puse peste noapte în cizme sau ghete) e totuşi o inovaţie orăşenească, prefigurînd dărnicia mai substanţială a lui Moş Crăciun. În orice caz, Nicolae este un sfînt al bucuriei, iar praznicul lui (de la jumătatea Postului Naşterii Domnului, dar cu dezlegare la peşte) deschide, cel puţin în percepţia populară, ansamblul creştin al sărbătorilor de iarnă (care se întinde pînă la Bobotează).

Răzvan CODRESCU

Aşteptîndu-l pe Moşul...

NOU! La adresa www.pemptousia.ro puteţi accesa site-ul în limba română al Mănăstirii Vatopedu din Sfîntul Munte Athos.

RIDENDO CASTIGAT MORES (V)

2011-12-04T12:28:00.000+02:00

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

DAN PURIC: NOSTALGIA DEMNITĂŢII ROMÂNEŞTI

2011-12-03T17:28:00.006+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

«SE FĂCEA CĂ

POPORUL ROMÂN ERA DEMN…»

După Cine suntem şi Omul frumos, cărţi de interviuri şi articole, foarte bine primite de publicul larg. maestrul Dan Puric ne oferă acum, tot în regie proprie (editorii ştiu de ce!), un volum de proză literară cu accente eseistice*, închinat memoriei mamei sale (al cărei superb chip din tinereţe e reprodus pe coperta I). Se vădeşte limpede că „talentul secund” al marelui actor şi regizor este scrisul literar: viu, pitoresc, pregnant, memorabil. Autorul stăpîneşte îndeosebi darul portretului neconvenţional, crescut organic din dialog şi naraţiune, precum şi intuiţia detaliului semnificativ (vorbe, gesturi, situaţii), care permite lectura cotidianului în plan simbolic, cernînd realitatea pînă la lamura ei. Textele, de regulă, sînt felii de viaţă din România reală, dar care converg spre reconstrucţia unei „Românii sufleteşti”, a unui „acasă” exorcizat şi exorcizant, în care morţii sînt mai vii decît viii şi ne veghează pe calea regăsirii de noi înşine.

Scriitorul Dan Puric se pricepe de minune să-şi valorifice biografia şi s-o distileze în planul conştiinţei mărturisitoare, ridicînd fără emfază „studiul de caz” la generalitatea unui „model paideic” al comuniunii tainice dintre ins şi neamul său (temei al oricărei weltanschauung de dreapta, şi cu atît mai mult al unei drepte altoite pe tradiţia creştină răsăriteană). Ideea structurantă şi catalizatoare a cărţii este chemarea la demnitate a persoanei umane în cercurile concentrice ale familiei (neamul în mic) şi neamului (familia în mare), cu o reverenţă aparte faţă de jertfele trecutului. Imperativul din titlul cărţii consună cu cel de pe coperta finală, care stă, concluziv, pe cumulul lăuntric al celor două sute de pagini citite cu sufletul la gură: „Să plătim datoria noastră veşnic neplătită: demnitatea martirică a poporului român!”. Deşi personajele tutelare ale cărţii sînt feminine (mama, „mămăica”), nostalgia demnităţii e virilă şi militantă, ca toată prestaţia mărturisitoare a autorului – cruciat al românităţii în tîrziul unei istorii care se încăpăţînează să-şi mai păstreze năzuinţa primenirii.

Nu pot să nu citez integral aici micul poem-epilog („Vis”): Mamă!/ Ce vis frumos am avut aseară! Se făcea că poporul român era demn/ Voievozii circulau nestingheriţi prin istoria noastră.// Iar dacă vreun străin cu suflet hain/ Se apleca spre inima unui copil/ Ca să i-o otrăvească/ Repede cobora de pe cruce un martir/ Şi-l săruta pe frunte/ Redîndu-i lumina cea dintîi.// Ce vis frumos am avut, mamă!/ Se făcea că poporul român era demn.

Pariul cărţii ar fi acela ca demnitatea poporului român să nu rămînă doar un vis frumos, iar acesta s-a îmtîmplat să fie că pariul numărului despre onoare al revistei Rost (care a găzduit şi această scurtă recenzie). Pînă una-alta… vis la vis, cu bucurie!

Răzvan CODRESCU

*Dan Puric, Fii demn!, Bucureşti, 2011, 204 pagini, format 13x20.

ROST 104-105: DESPRE ONOARE

2011-12-02T20:15:00.005+02:00

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

A apărut numărul 104-105 (decembrie 2011 – ianuarie 2012) al revistei Rost, avînd ca temă “Onoarea şi graţia” (este, de fapt, titlul articolului semnat în acest număr de d-l Sorin Lavric).

Din cele 96 de pagini ale numărului “dublu”, cred că trebuie evidenţiate mai ales trei mari secţiuni: cea despre Petre Ţuţea (la 20 de ani de la moarte), cea despre onoare (sau demnitate) şi cea despre marele praznic al Crăciunului (din perspectivă bisericească, dar şi folclorică).

Printre semnatari se numără (în ordinea succesiunii articolelor din revistă): Claudiu Târziu, Bogdan Munteanu, Radu Preda, Constantin Mihai, Răzvan Codrescu, Dan Ciachir, ierom. Amfilohie Brânză (intervievat de Claudiu Târziu), Sorin Lavric, Elena Dulgheru, Dan Stanca etc. Numărul include şi texte traduse din Allan Carlson, Alain de Benoist, Russell Kirk, precum şi un text cvasi-inedit al lui Petre Ţuţea (“Despre filosofi şi filosofie”).

Cred că o menţiune specială i se cuvine d-lui Valentin Dan, căruia i se datorează în cea mai mare măsură aspectul grafic al revistei.

Ce va fi în 2012? Întrucît în România se pare că nu-s de găsit sponsori care să aibă nobleţea de a ceda puţin din multul lor fără interese imediate, apariţia revistei depinde în mare măsură de numărul şi fidelitatea abonaţilor şi cumpărătorilor direcţi. Se va putea verifica probabil, cu acest prilej, şi cît interes mai există azi în România, la nivelul publicului mediu, pentru ofertele de dreapta şi pentru cultura creştină în sens larg.

Dacă numărul 104-105 ar fi să încheie sinuosul traseu de 9 ani al revistei, cred că ar putea fi socotit un frumos “cîntec de lebădă”.

(R. C.)