CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XXVI)
SUMARUL BLOGULUI
TEOLOGIA MISTICĂ
ȘI DOGMATICĂ (10)
8. Creația (III). Omul –
sinteză a Creației (urmare)
Pe Adam Biblia îl numește „părintele
neamului omenesc” (Înțelepciunea lui
Solomon 10, 1), iar pe Eva „mama tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Ei alcătuiesc perechea primordială, singurii oameni
creați nemijlocit de Dumnezeu, protopărinții:
„Și din ei s-a născut tot neamul omenesc” (Tobit
8, 6).
Aici se impun cîteva precizări de
ordin dogmatic: „Întreaga omenire formează o unitate, întrucît descinde din
același strămoș, în virtutea binecuvîntării date de Dumnezeu primei perechi de
oameni de a crește, a se înmulți și a stăpîni pămîntul (Gen. 1, 28). Protopărintele
Adam ocupă o poziție cu totul excepțională, în el găsindu-se virtual toți
oamenii care urmează. Această dogmă a unității de origine și a unității
esențiale a neamului omenesc este clar exprimată de Sf. Scriptură. [...]
Concepția creștină este așadar monogenistă.
Adevărul unității neamului omenesc constituie o premisă a mîntuirii; pe el se
întemeiază universalitatea păcatului strămoșesc și universalitatea mîntuirii
prin Hristos. Precum prin Adam au căzut toți, tot așa prin Hristos au fost
ridicați toți. Fără acest adevăr s-ar pierde temeiul egalității personale a
tuturor oamenilor și putința tuturor de a învia în Hristos. [...] Se cuvine
menționat că diferențele dintre oameni își au obîrșia în deosebirile de
condiții de viață, în care oamenii trăiesc relativ separat, de milenii.
Unitatea esențială s-a păstrat încă, ceea ce se dovedește prin încrucișarea
întotdeauna productivă de tipuri rasiale diferite, ca și prin mentalitatea
umană, identică la toți în structura ei fundamentală. [...] Toate acestea,
dimpreună cu probabilitatea răspîndirii, din Asia, a oamenilor peste tot
pămîntul [ceea ce a făcut ca acest
continent să fie numit „Asia neamurilor” – n. n.], vin în sprijinul adevărului
revelat asupra neamului omenesc, sprijin de care acest adevăr dogmatic nu are
neapărată nevoie, dar care îl poate face mai accesibil înțelegerii noastre
raționale” (Teologia dogmatică și
simbolică, ed. cit., vol. 1, pp. 511-512). Universalismul creștin are, așadar, nu numai baze spirituale, ci și
baze ontologice, adică legate de însăși ființa neamului omenesc. El nu este
doar expresia unui ideal (asemeni „umanitarismului” abstract și utopic al
zilelor noastre), ci este expresia unei realități originare, descoperite omului
în termenii mitici ai Revelației primitive.
Ideea
solidarității cosmice, a unității organice a întregii Creații, care implică
și unitatea originară și esențială a întregului neam omenesc, caracterizează în
special doctrina Ortodoxiei. De aici s-a născut, în spiritualitatea
tradițională a Răsăritului, acel sentiment
al responsabilității universale (cu toții sîntem vinovați, chiar dacă în
măsuri variabile, pentru răul cît există în lume, ca unii ce sîntem mădulare
ale acestui mare și unitar organism care este omenirea, temă genial tratată de
Dostoievski în romanele sale) și cosmice
(omul determină, prin păcat, nu numai degradarea întregii sale specii, dar și a
întregii naturi create, în virtutea principiului unității organice a Creației,
căreia omul i-a fost rînduit drept cap, situație constată și de Mircea Eliade
atunci cînd vorbește despre „creștinismul cosmic” răsăritean, atît de
caracteristic și geniului folcloric românesc).
Apostolul însuși ne învață „că
nădejdea cea tînjitoare a făpturii așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia
care a supus-o – cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia
stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririlor fiilor lui Dumnezeu. Căci
știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri pînă astăzi” (Romani 8, 19-22).
„Mîntuirea și îndumnezeirea – scrie părintele
Stăniloae – vizează, fără îndoială, în mod direct umanitatea, dar nu o
umanitate desprinsă de natură, ci una unită ontologic cu natura. Căci natura
ține de om, întregindu-l, iar omul nu se poate desăvîrși fără să reflecteze și
să lucreze asupra naturii. De aceea, prin lume
se înțelege atît natura, cît și umanitatea; sau, cînd se indică prin cuvîntul lume numai una din ele, totdeauna este
subînțeleasă și cealaltă.
Creștinismul din Occident a avut
deseori tendința de a referi mîntuirea la omul separat de natură. Creștinismul
răsăritean nu le-a conceput însă niciodată separate. [...] Potrivit credinței
noastre, fiecare persoană umană este, într-un anumit fel, un ipostas al
întregii naturi cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalți. [...]
Imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mîntuirea
și desăvîrșirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi...” (Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit.,
vol. 1, pp. 323-324).
Iar teologul Vladimir Lossky scrie:
„Omul nu se mîntuiește prin univers, dar universul se mîntuiește prin om. Căci
omul e ipostasul cosmosului întreg, care participă la el. [...] Lumea urmează
omului, pentru că este ca o natură a lui; ea este antroposfera lui, s-ar putea
zice. [...] Deci sîntem responsabili de lume. Sîntem cuvîntul, logosul în care lumea vorbește, și nu
depinde decît de noi ca ea să hulească sau să se roage” (apud D. Stăniloae, op. cit.,
p. 418).
În legătură cu originea și
perpetuarea neamului omenesc pe cale naturală, prin părinți, pornind de la
perechea primordială, mai trebuie spus că această naștere naturală nu exclude, așa cum s-ar părea, acțiunea divină,
ci devine doar mijlocitoare a
acesteia din urmă. Căci Dumnezeu rămîne Creatorul, Stăpînul și Însuflețitorul a
toate (cf. Fapte 17, 24-28). Dumnezeu
este Cel ce binevoiește în fiecare nouă ființă. Trupește, omul se naște pe cale
curat naturală, după cum a rînduit Dumnezeu de la începuturi. De aceea, cu
privire la originea trupului n-a existat nicicînd vreo îndoială, fiind acesta
un fapt de simplă experiență. În schimb, originea
sufletului la cei nou-născuți a suscitat destule discuții de-a lungul
vremii, cu atît mai mult cu cît Revelația nu oferă prea multe detalii în
această privință. În lumea creștină s-au vehiculat, pe seama originii
sufletului celor nou-născuți, următoarele trei
teorii:
1) Teoria preexistenței sufletului, numită chiar preexistențialism, influențată mai ales de gîndirea mitică, dar și
filosofică (Platon, neoplatonism) a Antichității, făcîndu-și loc mai cu seamă
printre eretici și sectanți; ea a fost condamnată de Sinodul V Ecumenic, ca
aflîndu-se în totală contradicție cu ansamblul învățăturii creștine.
2) Teoria transplantării sufletului, numită traducianism, lansată de apologetul Tertullian (sec. III), conform
căreia sufletele urmașilor provin, ca și trupurile lor, din cele ale
părinților; s-a încercat să se explice astfel și transmiterea păcatului
strămoșesc prin șirul generațiilor (s-a născut însă întrebarea firească: Dacă
păcatul strămoșesc trece prin naștere de la părinți la copii, nu înseamnă
atunci că se pot transmite, în felul acesta, și toate păcatele personale, pe
lîngă cel strămoșesc, ale tuturor înaintașilor, de la Adam pînă azi?).
Acceptarea traducianismului întîmpină serioase rezerve și insurmontabile
dificultăți dogmatice, deși teoria nu a fost condamnată niciodată în mod
oficial, așa cum s-a întîmplat cu preexistențialismul.
3) Teoria creației divine a sufletului, numită tocmai creaționism (a nu se confunda cu acel „creaționism” care se opune
„evoluționismului” în știința și filosofia modernității), teorie îmbrățișată de
majoritatea Sfinților Părinți și ajunsă dominantă în Biserică; conform acestei
teorii de autoritate patristică, fiecare
indvid își primește sufletul de la Dumnezeu, printr-un act creator special și
nemijlocit: „Trupul omenesc se trage din sămînța lui Adam, dar sufletul
vine de la Dumnezeu”, afirmă categoric Petru Movilă în Mărturisirea ortodoxă (1, XXVIII; ed. cit., pp. 45-46). Sufletul se
dă de către Dumnezeu după ce trupul, suficient înfiripat, ajunge în stare să-l
primească. Învățătura creaționismului se întemeiază pe mai multe locuri
scripturistice. Apostolul Pavel, de altfel, vorbește despre Dumnezeu ca despre „părintele
sufletelor” („Tatăl duhurilor”, în versiunea Gala Galaction: cf. Evrei 12, 9). Este adevărat că creația
propriu-zisă a încetat în „ziua a șasea”, dar numai în sensul creării de
făpturi noi, nu și în acela al continuării, printr-o activitate creatore specială, a speciilor aduse inițial la
existență. „Tatăl Meu pînă acum lucrează; și Eu lucrez”, ne încredințează
Mîntuitorul (Ioan 5, 17). Cu toată
poziția ei dominantă, nici teoria aceasta nu este fără neajunsuri, iscîndu-se
discuții mai ales în privința momentului
unirii dintre sufletul creat și trupul pro-creat (ființa umană trebuind să
rămînă o unitate psiho-somatică). Se
poate conchide că originea sufletelor, „depășind orice experiență omenească,
este o taină cunoscută numai lui Dumnezeu” (Teologia
dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 515; a se vedea, pentru
întreaga problemă, și D. Stăniloae, Teologia
dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, pp. 375-388, unde se găsește o
expunere densă, într-un limbaj teologic mai dificil).
În ce privește știința propriu-zisă,
ea nici n-a catadicsit să-și pună astfel de probleme. De altfel, psihologia de
azi (de fapt, o știință fără obiect,
atîta vreme cît se neagă existența sufletului în sine, ca entitate spirituală
nemuritoare) tinde tot mai mult să devină o anexă sui generis a biologiei. Teologia știe și mărturisește că există
probleme inaccesibile omului, adîncimi insondabile de taină dumnezeiască. Știința
însă, prevalîndu-se de inaccesibilitatea lor, insinuează că ele... nici n-ar
exista! (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi pe acest blog:
Curs elementar de religie creștină (I)
Curs elementar de religie creștină (II)
Curs elementar de religie creștină (III)
Curs elementar de religie creștină (IV)
Curs elementar de religie creștină (V)
Curs elementar de religie creștină (VI)
Curs elementar de religie creștină (VII)
Curs elementar de religie creștină (VIII)
Curs elementar de religie creștină (IX)
Curs elementar de religie creștină (X)
Curs elementar de religie creștină (XI)
Curs elementar de religie creștină (XII)
Curs elementar de religie creștină (XIII)
Curs elementar de religie creștină (XIV)
Curs elementar de religie creștină (XV)
Curs elementar de religie creștină (XVI)
Curs elementar de religie creștină (XVII)
Curs elementar de religie creștină (XVIII)
Curs elementar de religie creștină (XIX)
Curs elementar de religie creștină (XX)
Curs elementar de religie creștină (XXI)
Curs elementar de religie creștină (XXII)
Curs elementar de religie creștină (XXIII)
Curs elementar de religie creștină (XXIV)
Curs elementar de religie creștină (XXV)
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
4 comentarii
