LUMINA CARE ÎNTUNECĂ

RĂSPUNSURI LA O RECENTĂ ANCHETĂ
A REVISTEI ROMÂNO-AMERICANE  
ORIGINI (NORCROSS, U. S. A.)

Origini: Epoca Luminilor a stabilit paradigma de gîndire a epocii noastre, bazată pe atotputernicia ştiinţei şi caducitatea religiei. O dată cu revoluţia ştiinţifică şi cu apariţia pozitivismului comptian credeţi că e necesară ca alternativă statuarea unei gîndiri religioase în sensul întoarcerii omului contemporan la valorile morale şi spirituale primordiale?

Răzvan Codrescu: Religia nu e necesară doar ca alternativă sau contrapondere la “paradigma ştiinţifică”, ci ca unic principiu salvator al umanităţii din starea ei “păcătoasă” – şi deci “muritoare” (“Căci plata păcatului este moartea”, spune Apostolul Pavel). “Luminile” secolului al XVIII-lea, din ale căror bezne lumea nu şi-a mai putut reveni, au întruchipat imaginea paulinică a diavolului deghizat în “înger de lumină”. Lucifer (etimologic: lux, “lumină” + ferre, “a purta”), falsul “purtător de lumină”, e patronul paradigmei de care vorbiţi. Noi stăm, din păcate, în prelungirea acestui luciferism fondator.

O.: Cum se explică faptul că, cu toate progresele incontestabile înregistrate de ştiinţă în secolul XX, omul a devenit mai nefericit decît strămoşul său din societăţile arhaice?

R. C.: Cumulul material, oricît de spectaculos, nu ţine de foame sufletului. Pe măsură ce ne îndîrjim să prefacem lumea în “paradis” desacralizat, constatăm din ce în ce mai perplecşi că ea riscă mai degrabă să devină un “infern” camuflat în deşertăciunea “splendorilor” mefistofelice. Cineva observa adînc că “oamenii nu-şi caută atît fericirea, cît propria consistenţă”; or, marea tragedie a omului contemporan nu mi se pare aceea că este din ce în ce mai nefericit, ci că este din ce în ce mai inconsistent. Pentru că nefericirea poate să nu te piardă, dar inconsistenţa te pierde în mod sigur, mai devreme sau mai tîrziu.

O.: Care sunt deosebirile dintre experienţa religioasă şi cea ştiinţifică şi care sunt consecinţele acestor deosebiri în existenţa noastră cotidiană?

R. C.: Una adună spre înăuntru, cealaltă risipeşte spre în afară. Principala consecinţă a opţiunii ştiinţifiste este înstrăinarea omului de sine însuşi şi de Dumnezeu (absent în mod natural de pe “orizontala” experienţei materialist-pozitiviste). Ne în-lumim spre moarte, în loc să ne dez-lumim spre Viaţă. Uităm esenţialul, ca Marta printre blide.

O.: Cum interpretaţi aserţiunea lui Malraux, potrivit căruia omul secolului XXI va fi religios sau nu va fi deloc?

R. C.: Este afirmaţia conjuncturală a unui om nereligios, dar cu o anume atracţie intelectuală faţă de formele exotice ale sacrului. Oamenii religioşi au decontextualizat afirmaţia şi i-au dat sensul şi greutatea care le-au convenit lor. Sigur că, în principiu, degringolada moral-spirituală a “omului recent”, devenită galopantă acum, în pragul secolului XXI, nu ar putea fi contracarată eficient şi durabil decît printr-o redescoperire “în viul vieţii” a “nodului divin care leagă lucrurile” (şi în absenţa căruia omul nu poate face altceva decît să piară “pe limba lui”). Din păcate, nu se constată deocamdată prea multe semne ale unei efective retreziri din somnul născător de monştri al unei “civilizaţii” fără transcendenţă. Dar să nu ne pripim: secolul “pariului” malrauxian de-abia a început...